HOTARARE Nr. 0
din 6 decembrie 2007
in Cauza Beian impotriva
Romaniei (nr. 1)
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 616 din 21 august 2008
(Cererea nr. 30.658/05))
Strasbourg
In cauza Beian împotriva României (nr. 1),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 15 noiembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 30.658/05) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, domnul Aurel Beian (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 august 2005, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat
de soţia sa, doamna Elena Beian. Guvernul român (Guvernul)
este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan
Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge de inechitatea
unei proceduri referitoare la acordarea unei prestaţii sociale, precum şi de un
tratament discriminatoriu faţă de alte persoane aflate într-o situaţie
similară.
4. La data de 2 iunie 2006,
Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29
alin. 3, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi
fondul cauzei.
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamantul s-a
născut în anul 1932 şi locuieşte la Sâncraiu de Mureş.
6. In anul 1953, reclamantul a fost chemat pentru a
efectua serviciul militar. Cu toate acestea, din cauză că tatăl său s-a opus
colectivizării terenurilor agricole, nu i s-a permis să participe la instrucţia
militară, ci a fost trimis în mai multe unităţi militare, printre care unitatea
militară din Vatra Dornei, ca muncitor în construcţii. Serviciul său militară
luat sfârşit în anul 1955. „
7. In anul 1961, Direcţia
Generală a Serviciului Muncii (denumită în continuare D.G.S.M. ), organ administrativ ce grupa
unităţile militare create special pentru a primi recruţii cărora le era
interzisă instrucţia militară, a fost desfiinţată.
8. Legea nr. 309 din 22 mai
2002 a recunoscut munca efectuată în cadrul unităţilor militare subordonate
D.G.S.M. drept muncă forţată şi a instituit măsuri reparatorii, printre care o
indemnizaţie lunară, gratuitate la tratamentele medicale şi scutirea de taxa de
abonament la radio şi televizor.
9. La data de 22 august 2002,
reclamantul a solicitat, din partea casei judeţene de pensii şi asigurări
sociale (casa judeţeană), acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr.
309/2002. Prin Decizia din 19 decembrie 2002, casa judeţeană a respins cererea
pe motivul că reclamantul nu îşi efectuase serviciul militar într-o unitate
militară subordonata D.G.S.M.
10. Prin acţiunea introdusă la data de 5 mai 2003
împotriva casei judeţene, reclamantul a solicitat Curţii de Apel Târgu Mureş să
anuleze Decizia din 19 decembrie 2002 şi să îi recunoască statutul de persoană
care a efectuat o munca forţată în timpul serviciului militar.
11. Prin Decizia din 2 iunie
2003, Curtea de Apel a admis acţiunea şi a obligat casa judeţeană să adopte o
nouă decizie prin care să acorde reclamantului drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002. Invocând menţiunile înscrise
în livretul militar al reclamantului, Curtea de Apel a constatat că acesta
efectuase în unitatea militară din Vatra Dornei diferite lucrări în construcţii
şi că fusese liberat ca „soldat combatant neinstruit".
12. Casa judeţeană a formulat recurs în faţa Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie (Inalta Curte de Casaţie).
13. La cererea reclamantului,
Inalta Curte de Casaţie a înaintat Curţii Constituţionale excepţia de
neconstituţionalitate a art. 1 din'Legea nr.'309 din 22 mai 2002. Reclamantul a
susţinut că acest articol încalcă art. 16 din Constituţie şi Convenţia
europeană a drepturilor omului, consacrând b discriminare între persoanele care
au efectuat acelaşi tip de muncă forţată în timpul serviciului militar. El a
apreciat că această diferenţă de tratament era nejustificată din moment ce nu
se baza decât pe subordonarea administrativă a unităţilor militare din care
recruţii făceau parte.
14. Prin Decizia din 1 aprilie
2004, Curtea Constituţională a respins excepţia, statuând că:
„Stabilirea categoriilor de persoane cărora li se
acordă anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în
trecut (...), intră în atribuţiile exclusive ale autorităţii legiuitoare, cu
condiţia ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele
care se încadrează în aceeaşi categorie şi se află într-o situaţie identică.
Din textul art. 1 al Legii nr. 309/2002 nu rezultă nici privilegii şi nici
discriminări care să contravină art. 16 alin. (1) din Constituţie."
15. Prin Decizia din 8 iunie 2004,
Inalta Curte de Casaţie a admis recursul casei judeţene, a casat decizia Curţii
de Apel şi a trimis dosarul în vederea administrării de noi probe pentru a
stabili dacă unitatea militară din Vatra Dornei făcuse parte din D.G.S.M.
16. Dând curs unei cereri de informaţii a Curţii de
Apel, prin Adresa din 1 noiembrie 2004, unitatea militară din Piteşti, care
păstra arhivele armatei, a precizat că unitatea militară din Vatra Dornei nu se afla pe lista unităţilor
militare ce au făcut parte din D.G.S.M. Ea a menţionat şi că, în virtutea
normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 309/2002, această
listă fusese întocmită de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de
Asigurări Sociale, care i-o comunicase unităţii militare din Piteşti ca „instrument
de lucru".
17. La data de 3 noiembrie
2004, Arhivele Naţionale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor au
informat Curtea de Apel că unitatea militară din Vatra Dornei nu a făcut parte
din D.G.S.M.
18. Bazându-se pe informaţiile furnizate de unitatea
militară din Piteşti şi de Arhivele Naţionale şi apreciind că Legea nr.
309/2002 nu se aplica decât în cazul recruţilor care au lucrat în unităţi
militare subordonate D.G.S.M., Curtea de Apel a respins acţiunea prin Decizia
din 8 noiembrie 2004.
19. Reclamantul a formulat
recurs în faţa Inaltei Curţi de Casaţie, susţinând că unitatea militară din
Piteşti nu a răspuns de fapt la cererea de informaţii a Curţii de Apel, din
moment ce s-a limitat la a reproduce informaţiile cuprinse în lista întocmită de
Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, şi că ea
omisese să verifice dosarul de recrutare care dovedea munca efectuată.
20. In plus, el a denunţat
discriminarea operată de lege între recruţii care au efectuat muncă forţată în
unităţile militare ce făceau parte din D.G.S.M. şi ceilalţi recruţi care, deşi
au efectuat acelaşi tip de muncă, nu beneficiau de prevederile acestei legi din
singurul motiv că unităţile lor militare nu făceau parte din ea. In orice caz,
el a arătat că, prin Decizia din 21 ianuarie 2004, un fost recrut care se afla
în aceeaşi situaţie cu a sa obţinuse câştig de cauză în faţa Inaltei Curţi de
Casaţie, care i-a recunoscut dreptul de a beneficia de
prevederile Legii nr. 309/2002.
21. Prin Decizia irevocabilă
din 13 mai 2005, Inalta Curte de Casaţie a respins recursul şi a confirmat
temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu următoarea motivare:
„Potrivit dispoziţiilor Legii
nr. 309, beneficiază de prevederile ei persoanele care, în perioada 1950-1961,
au efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul Direcţiei
Generale a Serviciului Muncii.
Rezultă că determinant pentru încadrarea unei persoane
în categoria beneficiarilor Legii nr. 309/2002 nu este activitatea pe care a
desfăşurat-o în unitatea militară respectivă - muncă în construcţii -, ci
apartenenţa acesteia la Direcţia Generală a Serviciului Muncii în sistemul
căruia s-au constituit detaşamente de muncă forţată.
In acest context, cum în adresa eliberată de UM 02405
Piteşti se precizează că unitatea în care reclamantul şi-a satisfăcut stagiul
militar nu se află în tabelul cu evidenţa detaşamentelor de muncă care au făcut
parte din Direcţia Generală a Serviciului Muncii, în mod corect instanţa de
fond a considerat că nu sunt întrunite cerinţele Legii nr. 309/2002 şi a
respins acţiunea."
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
1. Legea nr. 309 din 22 mai
2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor
drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în
perioada 1950-1961
Articolul 1
„Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana,
cetăţean român, care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din
cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961."
Articolul 2
„Persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută la
art. 1 au dreptul la o indemnizaţie lunară (...)."
Articolul 5
„Persoanele prevăzute la art. 1 vor beneficia (...),
precum şi de următoarele drepturi:
- asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit
(...);
- scutirea de la plata taxei de abonament la radio si
televizor (...)."
Articolul 6 alin. 2 şi 3
„Stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se
face, la cerere, pe baza înscrisurilor din livretele militare, din adeverinţele
eliberate de centrele militare judeţene sau de U.M. 02405 Piteşti.
Cererile pentru stabilirea
drepturilor prevăzute de prezenta lege se depun la casele teritoriale de pensii
şi a municipiului Bucureşti."
2. Hotărârea Guvernului din
10 octombrie 2002 privind normele de aplicare a Legii nr. 309/2002
Articolul 7
„Pentru stabilirea drepturilor prevăzute de lege Casa
Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale poate solicita
Arhivelor Naţionale (...) întocmirea unei evidenţe a detaşamentelor de muncă
din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în baza documentelorpe care
le deţin."
3. Hotărârea din 2 decembrie
2003 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
22. Intr-o cauză similară cu
cea a reclamantului, un fost recrut care a efectuat muncă forţată într-o
unitate militară ce nu era subordonată D.G.S.M. a solicitat să îi fie aplicată
Legea nr. 309/2002. Deoarece casa judeţeană de pensii îi respinsese cererea pe
motiv că legea nu se aplica decât în cazul recruţilor din detaşamentele de
muncă, el a contestat cu succes această decizie în faţa Curţii de Apel.
23. In urma recursului casei
judeţene de pensii, Inalta Curte de Casaţie a confirmat temeinicia deciziei
Curţii de Apel, cu motivarea următoare:
„Din moment ce nu se contestă prestarea muncii pe
durata stagiului militar în detaşamente de muncă organizate în acest scop, nu
se justifică măsura exceptării reclamantei, (...), de la acordarea drepturilor
solicitate. In caz contrar, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, de
recompensare parţială doar a persoanelor care au efectuat stagiul militar în
condiţii identice şi care, datorită unor împrejurări formale, ce ţin exclusiv
de subordonarea ierarhică a unităţii militare, beneficiază de un tratament
diferit şi evident, discriminatoriu."
4. Alte decizii ale
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
24. In mai multe decizii, printre care cele din data de
4 noiembrie 2003, 21 ianuarie, 2 iunie si 14 decembrie 2004, 11 si 19 ianuarie,
7, 14, 18, 22 si 28 februarie, 1, 8, 14 si 28 martie,
24 mai 2005, 24 mai şi 6 iunie 2006, Inalta Curte de Casaţie a exprimat aceeaşi
poziţie ca în decizia menţionată mai sus.
25. Cu toate acestea, în alte decizii, printre care cele
din data de 13 si 28 noiembrie 2003, 11 martie, 15, 22
si 29 aprilie 2004, 11 si 18 ianuarie, 1, 17 si 21 februarie, 1, 10 si 28
martie, 13 şi 23 mai şi 4 noiembrie 2005, 12 şi 13 aprilie şi 25 mai 2006,
aceeaşi instanţă s-a pronunţat în sens contrar, şi anume că recruţii care nu
îşi efectuaseră stagiul militar într-o unitate militară subordonată D.G.S.M. nu
puteau beneficia de prevederile Legii nr. 309/2002.
IN DREPT
I. Asupra pretinselor
încălcări ale art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. Reclamantul pretinde
că ar fi avut loc o dublă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
27. Pe de o parte, el se plânge de o încălcare a
principiului securităţii juridice din cauza jurisprudenţei contradictorii a
Inaltei Curţi de Casaţie. Pe de altă parte, el apreciază că acţiunea sa nu a
fost soluţionată de către „o instanţă independentă şi imparţială" din
cauza faptului că instanţele interne s-au bazat în mod decisiv pe informaţiile furnizate de unitatea militară din
Piteşti, care s-a limitat la a relua informaţiile cuprinse într-o listă
întocmită de partea pârâtă. Art. 6 alin. 1 din Convenţie prevede că:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)."
A. Securitatea
juridică şi jurisprudenţa Inaltei Curţi de Casaţie
1. Asupra admisibilităţii
28. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 alin. 3 din
Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este incident niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
2. Asupra fondului
29. Guvernul susţine că, pe
parcursul litigiului, instanţele interne au respectat în întregime garanţiile
de independenţă, imparţialitate, celeritate, publicitate şi egalitate a
armelor.
30. In opinia Guvernului, faptul că în alte cauze
similare instanţele interne au acordat câştig de cauză altor foşti recruţi, a
căror situaţie era similară cu cea a reclamantului, nu a avut nicio influenţa
asupra echităţii procedurii. In plus, Guvernul arată că interpretarea pe care
judecătorii au dat-o art. 1 din Legea nr. 309/2002 era conformă cu
jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
31. Reclamantul afirmă că
interpretarea art. 1 din Legea nr. 309/2002 a încălcat principiul securităţii
juridice. El arată că soluţia la care au ajuns instanţele interne în cauza sa
era în contradicţie cu cele ale altor instanţe şi, în special, ale Inaltei
Curţi de Casaţie, în baza cărora se putea aştepta în mod rezonabil să aibă
câştig de cauză.
32. Curtea reafirmă încă de la
început că Convenţia nu le impune statelor contractante nicio obligaţie
specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să
fi ratificat Convenţia (a se vedea, mutatis
mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr.
44-912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
33. Cu toate acestea, dacă statele
decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele pentru nedreptăţile comise în
trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru
a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru
persoanele îndreptăţite. In această privinţa, trebuie subliniat că
incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un
factor important ce trebuie luat în considerare pentru
a aprecia comportamentul statului (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski
împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 151, CEDO 2004-V, si Păduraru împotriva României, nr.
63.252/00, § 92, CEDO 2005-... [extrase]).
34. In speţă, Curtea observă
că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau beneficia de măsurile reparatorii
decât recruţii care au efectuat muncă forţată în unităţi ce aparţineau D.G.S.M.
Invocând principiul nediscriminării, pornind de la decizia pronunţată la data
de 2 decembrie 2003, Inalta Curte de Casaţie, într-o serie de decizii, a extins
domeniul de aplicare a acestei legi asupra tuturor recruţilor care au efectuat
muncă forţată în timpul stagiului lor militar, fără a lua în considerare
subordonarea ierarhică a unităţilor militare din care făceau parte.
35. Cu toate acestea, într-6 altă serie de decizii
pronunţate în aceeaşi perioadă, Inalta Curte de Casaţie a dezvoltat o
jurisprudenţa contrară, deoarece a respins, ca şi în cazul reclamantului,
acţiunile recruţilor care efectuaseră o muncă forţată în afara D.G.S.M.
36. In lipsa unui mecanism
capabil să asigure coerenţa practicii în cadrul celei mai înalte instanţe
interne, aceasta a ajuns să pronunţe, uneori chiar în aceeaşi zi, decizii
diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a
Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 si 28
martie 2005).
37. Desigur, divergenţele de
jurisprudenţa constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui
sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având
competenţă în raza lor
teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să
regleze aceste contradicţii de jurisprudenţa (Zielinski si Pradal si
Gonzalez si alţii împotriva Franţei [MC], nr.
24.846/94 si 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CED0 1999-VII).
38. In cauză se constată că Inalta Curte de Casaţie se
afla la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei
mai înalte autorităţi judiciare a ţării, este în sine contrară principiului
securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie
şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a
se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva
Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). In
loc şă-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Inalta
Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând
astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Păduraru, citată mai sus, § 98, si, a contrarie, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează că
această incertitudine jurisprudenţială a avut ca efect lipsirea reclamantului
de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr.
309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forţată în afara
D.G.S.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
B. Independenţa şi
imparţialitatea instanţelor interne
1. Asupra admisibilităţii
41. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din
Convenţie. Mai mult, ea arată că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
2. Asupra fondului
42. Guvernul susţine că
instanţele interne învestite cu soluţionarea cauzei au îndeplinit condiţia de
independenţă şi imparţialitate. In acest sens, el arată că informaţiile
cuprinse în adresa unităţii militare din Piteşti au fost coroborate cu
informaţiile furnizate de Arhivele Naţionale şi cu alte probe administrate la
dosar.
43. Reclamantul reafirmă că instanţele interne nu ar fi
trebuit să îşi întemeieze hotărârile pe adresa unităţii militare din Piteşti,
din moment ce aceasta s-a limitat la a relua informaţiile furnizate de pârât.
44. Curtea arată că dreptul
oricărei persoane la judecarea cauzei sale de către o instanţă independentă şi
imparţială nu este decât un aspect al dreptului mai larg la un proces
echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie.
45. Având în vedere constatarea legată de art. 6
(paragraful 40 de mai sus), Curtea apreciază că nu se impune să analizeze dacă
în speţă a avut loc încălcarea acestui articol în ceea ce priveşte independenţa
şi imparţialitatea instanţelor care au judecat cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Ciobanu împotriva României, nr. 29.053/95, § 41, 16 iulie 2002; SC
Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 39, 1 decembrie 2005, si Dima împotriva
României, nr. 58.472/00, § 42, 16 noiembrie'2006).
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 1 din primul Protocol
adiţional la Convenţie
46. Reclamantul se
plânge de refuzul autorităţilor române de a-i acorda toate drepturile prevăzute
de Legea nr. 309/2002 pentru munca forţată efectuată în timpul serviciului
militar. El susţine că este victima unei discriminări faţă de alte persoane
care se află într-o situaţie similară şi cărora instanţele interne şi, în
special, Inalta Curte de Casaţie le-au recunoscut dreptul de a beneficia de
aceste drepturi. El invocă art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din
Protocolul nr. 1:
Articolul 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
(...) convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în
special,' pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naştere sau orice altă situaţie."
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
1. Asupra admisibilităţii
47. Deşi Guvernul nu a ridicat excepţii preliminare
referitoare la admisibilitatea acestui capăt de cerere, Curtea consideră
necesar să analizeze problema aplicabilităţii prevederilor acestor două
articole coroborate asupra faptelor speţei (a se vedea, mutatis mutandis,
Blecic împotriva Croaţiei (dec), nr. 59.532/00, 30
ianuarie 2003).
48. Conform jurisprudenţei
constante a Curţii, art. 14 din Convenţie completează celelalte clauze
normative ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale. El nu are o existenţă
independentă deoarece este aplicabil numai pentru „exercitarea drepturilor şi
libertăţilor" pe care acestea o garantează. Desigur, se aplică şi' în
lipsa' unei încălcări a cerinţelor lor şi, în această măsură, ei are o aplicare
autonomă, însă el nu s-ar putea aplica dacă faptele litigiului nu cad sub
incidenţa a cel puţin uneia dintre dispoziţiile respective (Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea
din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri si decizii/\996-IV, §36).
49. Curtea constată că
drepturile litigioase, şi anume o alocaţie lunară, gratuitatea medicamentelor
şi scutirea de plata abonamentului la radio şi televizor, erau acordate persoanelor
care efectuaseră o muncă forţată în timpul serviciului lor militar. Acordarea
acestor drepturi era, aşadar, legată de efectuarea muncii forţate în timpul
stagiului'militar, condiţie prealabilă acordării lor.
50. In speţă, nu s-a contestat faptul că reclamantul a
efectuat o muncă forţată în timpul serviciului militar; refuzul de a-i acorda
drepturile respective s-a bazat exclusiv pe constatarea faptului că unităţile
militare în care a servit nu figurau printre cele subordonate D.G.S.M.
51. Curtea apreciază că, în
măsura în care ele sunt prevăzute de legislaţia naţională, drepturile
respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a
se vedea, mutatis mutandis, Gaygusuz, citată mai sus, § 41). In orice caz, în lumina seriei de decizii a
Inaltei Curţi de Casaţie, care recunosc beneficiul drepturilor prevăzute de
Legea nr. 309/2002 pentru persoanele care au efectuat o muncă forţată în afara
D.G.S.M., Curtea consideră că reclamantul avea o „speranţă legitimă" să
obţină recunoaşterea creanţei pretinse (a se vedea, Kopecky
împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 52, CEDO
2004-IX si, a contrarie, Ouzounis şi alţii
împotriva Greciei, nr. 49.144/99, § 25, 18 aprilie
2002).
52. Prin urmare, articolul 1 din Protocolul nr. 1 este
aplicabil în cazul de faţă.
53. In ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 14 din
Convenţie, Curtea constată că reclamantul a fost exclus de la acordarea
drepturilor revendicate. Guvernul nu contestă faptul că altor persoane care au
efectuat o muncă forţată în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut de către Inalta
Curte de Casaţie dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 309/2002.
Aşadar, a existat o diferenţă de tratament între reclamant şi alte persoane
aflate într-o situaţie similară cu a sa. Astfel, art. 14 este aplicabil.
54. In sfârşit, Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu
este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară
admisibil. 2. Asupra fondului
55. Guvernul arată că, în temeiul jurisprudenţei
Curţii, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili
dacă şi în ce măsură diferenţele dintre anumite situaţii, similare din alte
puncte de vedere, justifică diferenţe de tratament. El adaugă că este în primul
rând atribuţia autorităţilor interne şi mai ales a curţilor şi tribunalelor să
interpreteze şi să aplice dreptul intern.
56. El apreciază că, pentru a fi contrară art. 14 din
Convenţie, o discriminare trebuie să se bazeze pe unul dintre criteriile
enumerate în acest articol. Or, el arată că, în speţă, diferenţa de tratament
pretinsă nu se baza pe niciunui dintre aceste criterii. In fine, el apreciază
că o jurisprudenţă contradictorie nu ar putea fi asimilată unei discriminări în
sensul art. 14 din Convenţie.
57. Reclamantul reafirmă că,
prin limitarea beneficiului măsurilor reparatorii doar pentru recruţii din
unităţile ce aparţineau D.G.S.M., Legea nr. 309/2002 a creat o distincţie
discriminatorie între persoanele care au efectuat acelaşi tip de muncă forţată.
58. El pretinde că a fost victima unei a doua
discriminări din cauza jurisprudenţei contradictorii a Inaltei Curţi de Casaţie
care le recunoscuse mai multor recruţi, care nu efectuaseră o muncă forţată în
unităţi de acest tip, dreptul de a beneficia de
prevederile legii.
59. Curtea constată că, în
sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „este
lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte
un „scop legitim" sau dacă nu există un „raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit" (a se
vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva
Belgiei din 13 iunie 1979, seriaAnr. 31, p. 16,
§33).
60. In speţă, Curtea reaminteşte că a constatat
existenţa unei diferenţe de tratament între diferiţii recruţi care au efectuat
o muncă forţată (a se vedea § 53 de mai sus).
61. Cu toate acestea, ea observă că Guvernul nu a
prezentat o justificare pentru această diferenţă de tratament, argumentul său
bazându-se, esenţialmente, pe de o parte, pe faptul că presupusa discriminare
nu ţine de niciunui dintre criteriile enunţate la art. 14 şi, pe de altă parte,
pe autonomia de care beneficiază instanţele interne în interpretarea şi
aplicarea dreptului intern.
62. Referitor la primul argument, Curtea subliniază că lista cuprinsă în art. 14 are un caracter
orientativ şi nu limitativ (a se vedea, Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea
din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, şi Rasmussen
împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie
1984, seria A nr. 87, p. 13, §34).
63. Referitor la cel de-al doilea argument, Curtea
reiterează că, în speţă, nu era vorba de simple divergenţe de jurisprudenţă,
care sunt'consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un
ansamblu de instanţe de fond, ci de neîndeplinirea de către Inalta Curte de
Casaţie a rolului său de regulator al acestor conflicte.
64. Argumentele avansate de Guvern nefiind în măsură să
convingă Curtea, ea constată că această diferenţă de tratament nu s-a bazat pe
nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.
65. Prin urmare, a avut loc
încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra pretinsei
încălcări a art. 4 din Convenţie
66. Reclamantul se
plânge şi de faptul că în perioada 1953- 1955 autorităţile de la vremea respectivă l-au obligat să efectueze
muncă forţată în locul instrucţiei militare. El invocă art. 4 din Convenţie.
67. Curtea reaminteşte că ea nu poate analiza o cerere decât
în măsura în care ea se referă la evenimente ce au avut loc după intrarea în
vigoare a Convenţiei pentru partea contractantă respectivă.
68. In speţă, faptele de care se plânge reclamantul au
avut loc în perioada 1953-1955, cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care
Convenţia a intrat în vigoare pentru România.
69. Prin urmare, Curtea
constată că cererea întemeiată pe art. 4 din Convenţie este incompatibilă ratione temporis cu prevederile
Convenţiei şi trebuie respinsă conform art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
70. Conform art. 41 din
Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
71. Cu titlu de daune
materiale, reclamantul solicită o sumă, actualizată în funcţie de inflaţie, ce
corespunde cuantumului indemnizaţiilor de care a fost lipsit din luna
septembrie 2002. Suma lunară a acestei indemnizaţii se ridică, conform
afirmaţiilor sale, la 52,5 lei noi româneşti (RON), adică circa 15 euro (EUR).
De asemenea, el solicită 21.460 EUR pentru munca forţată efectuată în timpul
serviciului militar.
El lasă la aprecierea Curţii
stabilirea sumei ce trebuie alocată cu titlu de daune morale.
72. Guvernul contestă aceste pretenţii. Intrucât nu a
precizat suma totală a indemnizaţiei pretinse, Guvernul consideră că
reclamantul are posibilitatea de a obţine reparaţie solicitând ca această sumă
să fie calculată de casa judeţeană sau introducând o acţiune în revizuire a
deciziei Inaltei Curţi de Casaţie.
Mai mult, nu i se poate acorda nicio sumă pentru munca forţată efectuată în
timpul serviciului militar.
73. In fine, referitor la
cererea cu titlu de daune morale, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar
putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă.
74. Curtea constată că singura bază pentru acordarea
unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 6 alin. 1 şi 14
coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Capătul de cerere întemeiat pe
articolul 4 din Convenţie fiind declarat inadmisibil, reclamantului nu i se va
acorda nicio sumă cu acest titlu.
75. Statuând în echitate, în sensul art. 41, Curtea îi acordă reclamantului suma de 5.000 EUR pentru toate
prejudiciile suferite.
B. Cheltuieli de
judecată
76. Reclamantul nu a
depus nicio cerere pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa
instanţelor interne şi în faţa Curţii.
77. In aceste condiţii, Curtea
nu îi acordă nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi pe art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie coroborat cu art. 14 din Convenţie şi
inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu se impune să examineze şi capătul de
cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la pretinsa lipsă de
independenţă şi imparţialitate a instanţelor interne;
4. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie;
5. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în
cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform
art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru toate
prejudiciile suferite;
b) ca suma respectivă să fie convertită în moneda
statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care se va
adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
6. respinge cererea de
reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 6 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier