HOTARARE   Nr. 0 din 11 octombrie 2007

in Cauza Dragos impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 324 din 24 aprilie 2008

(Cererea nr. 32.743/05)

Strasbourg

In Cauza Dragoş împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi din domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.   La originea cauzei se află o cerere (nr. 32.743/05) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Anca Ruxandra Dragoş (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 3 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.   Reclamanta este reprezentată de doamna Liliana Poenaru, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 2 iunie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

IN   FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4.   Reclamanta s-a născut în anul 1940 şi locuieşte în Bucureşti.

5. In anul 1950 a fost naţionalizat imobilul situat în Bucureşti, str. Lt. Paul Ionescu nr. 4, şi compus dintr-un teren de 268,8 m2 şi o construcţie împărţită în mai multe apartamente, care a aparţinut unchiului şi mătuşii reclamantei.

6.  Prin Sentinţa din 12 decembrie 1997, rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de recurs, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis o acţiune în revendicare imobiliară formulată de reclamantă, a constatat ilegalitatea naţionalizării şi a dispus ca autorităţile să îi restituie, în calitate de moştenitoare, apartamentul nr. 1 şi terenul aferent de 87,49 m2.

7.  In pofida recunoaşterii definitive a dreptului său de proprietate, reclamanta se vede în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut între timp apartamentul în discuţie chiriaşilor care îl ocupau.

8. In anul 1998, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea vânzării bunului. Ea a arătat că naţionalizarea a fost abuzivă şi ilegală, că statul nu era proprietarul legitim al apartamentului şi, prin urmare, nu putea să îl vândă legal.

9.  La finalul procedurii, prin Decizia din 11 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, deşi i-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate, i-a respins acţiunea pe motivul că chiriaşii erau cumpărători de bună-credinţă. Curtea de Apel nu i-a acordat reclamantei nicio despăgubire.

10. In anul 2002, reclamanta a introdus împotriva chiriaşilor o acţiune în revendicare a bunului ce îi aparţinea. Ea a arătat că dreptul său de proprietate asupra apartamentului în discuţie fusese recunoscut prin Sentinţa definitivă din 12 decembrie 1997 şi că chiriaşii cumpăraseră pe riscul lor un bun care făcea obiectul unui litigiu.

11.  Prin Decizia definitivă din 4 martie 2005, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea reclamantei. înalta Curte a reţinut că foşii chiriaşi aveau dreptul de a păstra bunul cumpărat, având în vedere buna lor credinţă ce fusese stabilită prin Decizia definitivă din 11 decembrie 2000, învestită cu autoritate de lucru judecat.

12. După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanta a solicitat să i se restituie apartamentul. Nici până în prezent reclamanta nu a reuşit să reintre în posesia bunului său şi nici nu a fost despăgubită pentru pierderea lui.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

13. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, şi jurisprudenţa internă pertinentă sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1  decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

ÎN   DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie

14.  Reclamanta susţine că vânzarea bunului către chiriaşi, validată prin deciziile din 11 decembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti şi din 4 martie 2005 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilităţii

15. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

16. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat în materie după anul 1989. El apreciază că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare într-un organism colectiv de valori mobiliare (Fondul Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor către reclamantă nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele din cauză.

17.  Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Punând în evidenţă abuzurile autorităţilor, care i-au vândut bunul naţionalizat ilegal în ciuda legislaţiei naţionale care interzicea vânzarea acestor tipuri de bunuri, ea consideră că despăgubirile propuse de autorităţi, în special sub forma unor acţiuni la bursă, nu sunt efective, având în vedere caracterul incert al valorii acestor acţiuni.

18.  Curtea a tratat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi Porteanu, citată mai sus, §§ 32-35).

19. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român, ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a unui bun ce aparţine altei persoane, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al acesteia, reprezintă o privare de bunul respectiv. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, citată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).

20.  Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său, combinată cu lipsa totală de despăgubire timp de aproape 10 ani, i-a impus o sarcină disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de a i se respecta bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

21.  Reclamanta susţine că vânzarea bunului către chiriaşi, validată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 11 decembrie 2000 şi de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 4 martie 2005, a dus la imposibilitatea de a asigura executarea Sentinţei definitive din 12 decembrie 1997, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, care dispusese ca statul să i-l restituie, ceea ce a încălcat art. 6 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)".

A. Asupra admisibilităţii

22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului cauzei

23.  Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale din paragrafele 18-20 de mai sus, că nu se impune să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (vezi, mutatis mutandis şi, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96 § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, şi Biserica Catolică de la Canee împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

24. Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciu

25.  Reclamanta solicită restituirea apartamentului al cărui drept de proprietate i-a fost recunoscut prin Sentinţa definitivă din 12 decembrie 1997 sau, în caz contrar, cu titlu de daune materiale, acordarea unei sume reprezentând valoarea actuală a acestuia. In acest sens, ea furnizează un raport de expertiză tehnică imobiliară, conform căruia valoarea actuală a bunului se ridică la 141.684 euro. Ea nu solicită repararea prejudiciului moral.

26. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului aflat în litigiu este de 36.124 euro şi prezintă un raport de expertiză în acest sens.

27.  Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza vânzării de către stat a bunului reclamantei către terţi de bună-credinţă, înainte de confirmarea definitivă în justiţie a dreptului său de proprietate, combinată cu lipsa totală de despăgubire.

28. In circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea bunului litigios, aşa cum a fost dispusă prin Sentinţa din 12 decembrie 1997, ar pune-o pe reclamantă pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

29.  Dacă statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el să îi plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

30.  Curtea observă diferenţa semnificativă dintre valoarea imobilului stabilită de cele două expertize prezentate de părţi, diferenţă datorată în special estimărilor diferite în ceea ce priveşte valoarea terenului şi, în egală măsură, luării în considerare a unor suprafeţe diferite. Ţinând cont de informaţiile de care dispune referitoare la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea apreciază că valoarea actuală de piaţă a bunului este de 70.000 euro.

B. Cheltuieli de judecată

31. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată suportate.

32. Curtea constată că nu se impune acordarea unei sume cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

33. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

1. declară cererea admisibilă;

2.  hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

3.  hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;

4.  hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi restituie reclamantei apartamentul nr. 1, situat la parter, din str. Lt. Paul Ionescu nr. 4 din Bucureşti, precum şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;

b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, 70.000 euro (şaptezeci mii euro), cu titlu de daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

5.  hotărăşte ca suma respectivă să fie convertită în lei noi româneşti (RON), la rata de schimb valabilă la data plăţii;

6.  hotărăşte ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă, având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

7.  respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier