HOTARARE Nr. 0
din 7 aprilie 2007
in Cauza Dragne si altii
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 574 din 22 august 2007
SECŢIA a III-a
(Cererea nr. 78.047/01)
Strasbourg
In Cauza Dragne şi alţii împotriva Romaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuand în cadrul unei camere
formate din: domnii B. M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele
M. Tsatsa-Nikolovska, A. Gyulumyan, R. Jaeger, M. E. Myjer, judecători, şi
domnul V. Berger, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 17 martie 2005,
pronunţă următoarea hotărare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 78.047/01)
îndreptată împotriva Romaniei,
prin care 6 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Filofteia Dragne, Smaranda
Branescu, Smaranda Matei, Măria Neagoe şi Iulia Orban şi domnul Vasile
Galbeneanu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 8 decembrie 2000
în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent al Guvernului, apoi
de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a
II-a) a hotărat să comunice
cererea Guvernului. Invocand
prevederile art. 29 alin. 3, aceasta a hotărat să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat
compoziţia secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament).
Prezenta cauză a fost atribuită
Secţiei a III-a astfel remaniată (art. 52 alin. 1).
5. La data de 10 decembrie 2004, Curtea a apreciat că
nu se impune admiterea cererii Guvernului de a analiza separat admisibilitatea
şi fondul cauzei.
IN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii, fraţi şi
surori, s-au născut respectiv în 1940, 1942, 1947, 1933, 1938 şi 1936 şi
locuiesc la Piteşti (primii 2), la Voineşti, Campulung Muscel, Movileni, respectiv la Călimăneşti.
7. Prin Hotărarea definitivă din 28 iunie 1995, Tribunalul Olt a admis acţiunea
formulată de reclamanţi împotriva Comisiei judeţene Olt pentru aplicarea Legii
nr. 18/1991 (Comisia judeţeană şi Legea nr.
18) şi a dispus reconstituirea dreptului lor de
proprietate asupra unui teren de 33,5 hectare, moştenit de la tatăl lor, aflat
în intravilanul comunei Movileni.
8. Din cauza neexecutării acestei sentinţe,
reclamanţii au chemat în judecată Comisia locală Movileni pentru aplicarea
Legii nr. 18 (Comisia) în
faţa Tribunalului Olt pentru a fi obligată la punerea lor în posesia terenului,
aşa cum prevedea această lege.
Prin Hotărarea din 8 ianuarie 1996, instanţa Ie-a admis acţiunea şi,
întemeindu-se pe Hotărarea din
28 iunie 1995, a dispus ca respectiva comisie să îi pună pe reclamanţi în
posesie asupra terenului lor. Instanţa a respins cererea reclamanţilor de
acordare de despăgubiri, pe motiv că ar fi trebuit să fie formulată în faţa
instanţelor de contencios administrativ, conform Legii nr. 29/1990.
Această hotărare a fost menţinută printr-o decizie definitivă a Curţii de Apel
Craiova, la data de 21 august 1996.
9. Ulterior, reclamanţii au introdus o acţiune pentru
acordare de daune-interese în contradictoriu cu Comisia, pentru a obţine
reparaţie pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea de a cultiva terenul în perioada 1996-1997.
10. Printr-o hotărare din 10 noiembrie 1997, rămasă definitivă la data de 5 martie
1998, Tribunalul Olt a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat Comisia la
plata sumei de 97.762.535 ROL cu titlu de daune-interese, precum şi la plata
cheltuielilor de judecată în valoare de 150.000 ROL.
11. Reclamanţii au solicitat executorului judecătoresc
să îi asiste în vederea executării silite a hotărarilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor. Executorul Ie-a
respins cererile şi i-a sfătuit să formuleze o nouă acţiune împotriva
persoanelor responsabile de neexecutare.
12. In urma adreselor trimise de reclamanţi
diferitelor autorităţi, Avocatul Poporului i-a informat, la data de 8 noiembrie
2000, că Comisia şi-a motivat refuzul de a executa hotărarile prin faptul că terenul atribuit de
către instanţe reclamanţilor nu corespundea menţiunilor din cartea funciară şi
că, în orice caz, ea nu mai deţinea terenuri disponibile în intravilanul
comunei pentru a executa respectivele hotărari.
13. Prin Hotărarea din 26 mai 2003, Comisia judeţeană a
dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, în vederea
executării Hotărarii din 28 iunie 1995.
Cu toate acestea, prin Adresa din 10 septembrie 2003,
Comisia i-a informat pe reclamanţi că nu putea executa hotărarea Comisiei judeţene şi nici Hotărarea din 28 iunie 1995, deoarece nu mai
deţinea terenuri disponibile în intravilanul comunei.
14. Din informaţiile furnizate de părţi reiese că
hotărarile pronunţate de
instanţe nu au fost încă executate.
II. Dreptul intern relevant
15. Reglementarea
internă relevantă, şi anume extrasele din Codul civil şi din Codul de procedură
civilă, precum şi cele din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti
figurează în Decizia Roman şi Hogea împotriva
Romaniei (nr. 62.959/00, 31 august 2004).
Extrasele relevante din Legea nr. 18/1991 privind
fondul funciar şi din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea Legii nr. 18/1991
sunt menţionate în Cauza Sabin Popescu împotriva
Romaniei (nr. 48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
16. Reclamanţii
pretind că neexecutarea de către administraţie a hotărarilor judecătoreşti rămase definitive, pronunţate în favoarea lor,
Ie-a încălcat dreptul de acces la instanţă, prevăzut la art. 6 alin. 1 din
Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...)
cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea reaminteşte
încă de la început că pretinsa încălcare a dreptului de acces la instanţă
constă într-o situaţie continuă ce nu va lua sfarşit decat la data
la care hotărarea
judecătorească rămasă definitivă va fi executată. Prin urmare, termenul de 6
luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie nu începe să curgă decat de la data la care această situaţie
continuă va lua sfarşit (Sabin Popescu, citată mai sus, § 50).
Atat timp cat hotărarile definitive răman neexecutate, în cauza de faţă nu se
poate pune problema respectării termenului de 6 luni.
18. In plus, Curtea constată că acest capăt de cerere
nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea,
Curtea arată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Aşadar, acesta va fi declarat admisibil.
B. Asupra fondului
19. Guvernul afirmă că
executarea în natură a hotărarilor
judecătoreşti ce dispun punerea în posesie a reclamanţilor se loveşte de o
imposibilitate obiectivă, avand
în vedere faptul că nu există terenuri disponibile pe teritoriul comunei
Movileni care să poată fi atribuite reclamanţilor.
Guvernul consideră că circumstanţele cauzei nu sunt
comparabile cu situaţia din Cauza Jasiuniene
împotriva Lituaniei (nr. 41.510/98, 6 martie 2003), în care Curtea a concluzionat că a avut loc
încălcarea art. 6 din Convenţie din cauza neexecutării
unei hotărari judecătoreşti care obliga autorităţile fie să îi acorde
reclamantei un teren, fie să îi acorde o sumă cu titlu de reparaţie. Guvernul
reaminteşte că hotărarile
neexecutate în prezenta cauză nu au prevăzut soluţii alternative punerii în
posesie, printre altele plata unei reparaţii, şi arată că o asemenea
alternativă nici măcar nu era prevăzută de legea romană la data faptelor cauzei.
20. Fiind vorba despre o obligaţie ce necesită
intervenţia personală a debitorului, reclamanţii ar fi trebuit să ceară
instanţei să oblige Comisia la plata unor daune cominatorii sau a unei amenzi
civile, pentru a o determina să execute hotărarea, sau, în caz de imposibilitate de executare, să o oblige la plata
unor daune-interese.
21. In orice caz, în opinia Guvernului, art. 6 alin. 1
din Convenţie nu prevede obligaţia statelor de a executa orice hotărare cu caracter civil, oricare ar fi ea şi
oricare ar fi circumstanţele. Guvernul citează în acest sens opinia disidentă a
doamnei Thomassen din Cauza Ruianu împotriva
Romaniei (nr. 34.647/97, 17 iunie 2003).
22. In sfarşit, cu privire la
Hotărarea din 10 noiembrie
1997, Guvernul apreciază că reclamanţii ar fi trebuit să ceară plata unor
daune-interese prin intermediul executorului judecătoresc.
23. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului.
24. Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau
a unei decizii, indiferent de la care instanţă ar emana, trebuie să fie
considerată ca făcand parte
integrantă din „proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces
la instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat
contractant ar permite ca o hotărare judecătorească definitivă şi obligatorie să rămană inoperantă în detrimentul uneia dintre
părţi (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).
25. In cauza de faţă, reclamanţii au obţinut hotărari judecătoreşti definitive care au dispus
executarea de către autorităţi a unor acţiuni specifice. Nu s-a contestat
faptul că aceste hotărari nu
au fost nici executate, nici anulate sau modificate în urma exercitării unei
căi de atac prevăzute de legea internă. Mai mult, motivele pe care
administraţia le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate
obiectivă de executare nu au fost aduse niciodată la cunoştinţa reclamanţilor
prin intermediul unei hotărari administrative formale (Sabin
Popescu, citată mai sus, § 72).
Adresa trimisă la data de 8 noiembrie 2000 de către
Avocatul Poporului nu putea acoperi lipsa unei asemenea hotărari administrative, avand în vedere că nici
măcar nu era vorba despre un act administrativ care să emane de la autoritatea
în cauză, adică de la Comisie.
Adresa trimisă la data de 10 septembrie 2003 de către
Comise nu satisface nici ea cerinţele descrise mai sus. Astfel, ea contravenea
Hotărarii Comisiei judeţene
din 26 mai 2003, care confirmase încă o dată Hotărarea din 28 iunie 1995. Or, această adresă nu putea înlocui o hotărare administrativă formală. In plus,
Comisia nu avea puterea conferită de o lege de a anula sau modifica, pe această
cale, drepturile conferite reclamanţilor.
26. Curtea admite, împreună cu Guvernul, că dreptul de
acces la instanţă nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărare cu caracter civil, oricare ar fi ea şi
oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99,
§ 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, Curtea observă că autoritatea în cauză
face parte din administraţie, care constituie un
element al statului de drept, interesul său identificandu-se cu cel al unei bune administrări a
justiţiei. Or, dacă administraţia refuză sau omite de a se conforma ori dacă
întarzie să o facă, garanţiile
art. 6 din Convenţie de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciară a
procedurii îşi pierd întreaga raţiune de a fi (Hornsby
împotriva Greciei, Hotărarea
din 19 martie 1997, Culegere de hotărari şi decizii 1997-II, p. 510-511, § 41).
27. In plus, este inoportun să i se ceară unui individ
care a obţinut o creanţă împotriva statului la capătul unei proceduri judiciare
să se implice ulterior într-o procedură de executare silită pentru a obţine
reparaţie (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 19, 27 mai 2004).
In orice caz, Curtea a afirmat deja că acele căi de recurs sugerate de Guvern, şi anume cererea de
acordare de daune cominatorii, de amendă penală sau de daune-interese, sunt
mijloace indirecte de a obţine executarea hotărarii definitive, nefiind aşadar capabile să remedieze direct
pretinsa încălcare (Roman şi Hogea, citată mai sus). Reclamanţii nu
puteau aşadar să fie obligaţi să le folosească pentru a obţine executarea hotărarilor judecătoreşti pronunţate în cauză.
Prin urmare, din partea reclamanţilor nu era necesar
niciun demers în ceea ce priveşte executarea silită a hotărarilor definitive ce dispuneau punerea lor în posesie.
Din aceleaşi motive, Curtea nu împărtăşeşte nici
poziţia Guvernului conform căreia reclamanţii ar fi trebuit să ceară executarea
silită a hotărarilor
judecătoreşti prin intermediul executorului judecătoresc, în ceea ce priveşte
plata daunelor-interese dispusă la data de 10 noiembrie 1997.
28. In lumina celor de mai sus, Curtea respinge
argumentul Guvernului în ceea ce priveşte diferenţa dintre prezenta cauză şi
Cauza Jasiuniene, citată
mai sus. Ea reaminteşte că în cele două cauze obligaţia de a executa aparţinea
administraţiei şi că hotărarile
neexecutate sunt încă valabile şi că nu au fost ulterior modificate sau anulate
de către autorităţile competente [Jasiuniene, citată mai sus, §§ 28 şi 30, şi paragrafele 24 şi 26 de mai sus).
29. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
concluziona că, în prezenta cauză, refuzand să execute hotărarile judecătoreşti definitive ce dispuneau punerea în posesie a
reclamanţilor şi plata de daune-interese în beneficiul acestora, autorităţile
naţionale i-au privat de accesul efectiv la instanţă.
30. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
31. Reclamanţii susţin
încălcarea dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării hotărarilor definitive pronunţate în favoarea
lor de către instanţele interne. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care
prevede următoarele:
„Orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
32. Curtea arată că
acest capăt de cerere este legat de capătul de cerere formulat în baza art. 6
alin. 1 din Convenţie şi trebuie, aşadar, declarat de asemenea admisibil.
B. Asupra fondului
33. Guvernul arată că
hotărarile judecătoreşti
respective nu au creat în patrimoniul reclamanţilor niciun drept de
proprietate, nicio creanţă constituită. In cel mai bun caz, ele sunt de natură
a crea în beneficiul reclamanţilor o „speranţă" de a-şi vedea reconstituit
dreptul de proprietate asupra terenului. Guvernul invocă hotărarile Brumărescu împotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, § 70, CEDO
1999-VII) şi Pressos Compania Naviera S. A. şi alţii împotriva Belgiei (Hotărarea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 20-21, §29).
In opinia Guvernului, Hotărarea din 28 iunie 1995 nu le conferă
reclamanţilor un drept de proprietate. Ea nu face altceva decat să dispună obligarea Comisiei la
eliberarea unui titlu de proprietate pentru un teren de 33,5 hectare, al cărui
amplasament nu este stabilit de către instanţă. In consecinţă, creanţa
reclamanţilor are un caracter incert.
In ceea ce priveşte Hotărarea din 10 noiembrie 1997, Guvernul reaminteşte că reclamanţii ar
fi trebuit să recurgă la executarea sa silită prin intermediul unui executor
judecătoresc.
34. In orice caz, atingerea
adusă speranţei reclamanţilor de a li se reconstitui dreptul de proprietate,
din cauza imposibilităţii executării unei hotărari definitive, se justifică în lumina jurisprudenţei Curţii
referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, ingerinţa este prevăzută de
Legea nr. 18, care îndeplineşte cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate
cerute de Convenţie.
35. Mai mult, Guvernul arată că nu mai există teren
disponibil în perimetrul comunei Movileni pentru a pune reclamanţii în posesie.
In aceste condiţii, aceştia ar fi trebuit să formuleze o nouă acţiune împotriva
comisiei locale a comunei vecine.
In plus, în opinia Guvernului, reclamanţii au respins
propunerile Comisiei de acordare de despăgubiri.
Pentru aceste motive, Guvernul
consideră că ingerinţa în drepturile reclamanţilor a fost proporţională din
punctul de vedere al interesului general (Sporrong şi Lonnroth împotriva
Suediei, Hotărarea din 23 septembrie 1982, seria A
nr. 52, p. 26, §69).
36. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate
pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decat în măsura în care hotărarile pe care acesta le incriminează se referă la „bunurile"
sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atat „bunurile actuale", cat şi valorile
patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde
că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a
unui drept de proprietate (Kopecky împotriva
Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004). Curtea a afirmat deja că o creanţă poate fi
considerată ca „valoare patrimonială" dacă are o bază suficientă în
dreptul intern, de exemplu atunci cand este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a
instanţelor (Kopecky, citată
mai sus, § 48). Mai mult, Curtea a apreciat că întrebarea dacă, în contextul
procedurii incriminate, reclamantul putea pretinde o „speranţă legitimă"
de a obţine exercitarea efectivă a dreptului asupra bunului său (Kopecky, citată mai sus, § 42) poate
avea o anumită pertinenţă în această privinţă.
37. Or, în cauza de faţă, instanţele au dispus reconstituirea
dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unui teren de 33,5 hectare
(Hotărarea din 28 iunie 1995)
şi apoi au obligat Comisia să pună reclamanţii în posesie asupra terenului
respectiv, aşa cum prevede Legea nr. 18 (Hotărarea din 8 ianuarie 1996). Legislaţia naţională reglementează
procedura prin care Comisia îi pune pe cei interesaţi în posesie asupra
terenurilor respective şi emite titlurile de proprietate aferente. Rezultă că,
în cauză, cele două hotărari
judecătoreşti au creat, în cazul reclamanţilor, speranţa legitimă de a fi
efectiv puşi în posesie asupra terenului lor şi că astfel „creanţa" lor
este suficient de bine stabilită încat să constituie o „valoare patrimonială" care atrage după sine
aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Ca atare, reclamanţii au „un bun" în sensul
art. 1 menţionat mai sus.
39. Curtea observă că nu se contestă faptul că în
cauză a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor. Ea
reaminteşte că, refuzand să
execute hotărarile definitive,
autorităţile naţionale i-au privat pe reclamanţi de exercitarea dreptului lor
de proprietate asupra terenului fără a le da vreo justificare pentru această
ingerinţă (Sabin Popescu, citată mai sus, § 81, şi paragraful 25 de mai sus). In aceste
condiţii, dat fiind faptul că reclamanţii nu au fost informaţi într-un mod care
să satisfacă cerinţele Convenţiei despre această imposibilitate de executare,
Curtea nu poate admite argumentul Guvernului conform căruia, după ce au luat la
cunoştinţă despre faptul că respectiva comisie din Movileni nu mai deţinea
terenuri disponibile, reclamanţii ar fi trebuit să introducă o acţiune
împotriva comisiei locale a comunei vecine.
40. In sfarşit, Curtea constată
că Guvernul nu şi-a detaliat afirmaţiile în ceea ce priveşte o eventuală
propunere de reparaţie din partea Comisiei, care ar fi fost respinsă de
reclamanţi.
41. Prin urmare, Guvernul nu a oferit nicio justificare
valabilă pentru ingerinţa cauzată de neexecutarea
hotărarilor judecătoreşti
pronunţate în speţă; ea a fost aşadar arbitrară şi a încălcat principiul
legalităţii. O asemenea concluzie face inutilă verificarea menţinerii unui just
echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele
apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas,
citată mai sus, § 31).
42. In ceea ce priveşte plata daunelor-interese
stabilite prin Hotărarea din
10 noiembrie 1997, Curtea reaminteşte că nici ea nu este de acord cu argumentul
Guvernului, conform căruia reclamanţii ar fi trebuit să ceară executarea silită
prin intermediul unui executor judecătoresc (paragraful 22 de mai sus).
Această sumă, deşi stabilită în mod definitiv de către
instanţe, nu a fost încă plătită reclamanţilor.
43. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea
apreciază că în cauză a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
44. Conform prevederilor
art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decat o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
45. Reclamanţii
solicită în primul rand
punerea în posesie asupra terenului de 33,5 hectare, aşa cum au dispus hotărarile definitive pronunţate în cauză.
De asemenea, ei cer plata daunelor-interese
reactualizate, dispuse prin Hotărarea din 10 noiembrie 1997, evaluate la
4.756.098.400 ROL, pentru prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit.
46. Bazandu-se pe concluziile
unei expertize efectuate în cauză, Guvernul consideră că valoarea reală a
daunelor-interese, reactualizate ţinand seama de inflaţie, este de 481.871.535 ROL. In baza aceleiaşi
expertize, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a terenului este de
234.500.000 ROL. In fine, acesta subliniază că autorităţile îşi continuă
demersurile pentru a găsi o soluţie pentru punerea reclamanţilor în posesie
asupra terenului.
47. Curtea apreciază că aplicarea art. 41 din
Convenţie în această privinţă nu se află în stare de judecată, astfel că ea
trebuie amanată ţinand seama şi de eventualitatea unui acord între statul parat şi reclamanţi (art.
75 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).
B. Cheltuieli de judecată
48. Reclamanţii
solicită, de asemenea, 810.825 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată suportate
în faţa instanţelor interne, reprezentand
reactualizarea, ţinand cont de inflaţie, a sumei de 150.000 ROL acordate cu acest titlu
prin Hotărarea din 10
noiembrie 1997. Ei nu solicită restituirea cheltuielilor de judecată în faţa
Curţii.
49. Guvernul nu se opune ca suma de 150.000 ROL,
reactualizată, să li se plătească reclamanţilor cu acest titlu.
50. Ţinand seama de elementele de care dispune şi de criteriile mai sus
menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 20 EUR cu titlu de
cheltuieli de judecată suportate deja în procedura naţională şi o acordă
reclamanţilor.
C. Dobanzi moratorii
51. Curtea consideră
adecvat ca rata dobanzii
moratorii să se bazeze pe rata dobanzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene,
majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. declară, în unanimitate,
cererea admisibilă;
2. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a avut loc
încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte, în unanimitate, că problema aplicării
art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată în ceea ce priveşte
stabilirea reparaţiei pentru încălcările constatate în cauză;
prin urmare,
a) o rezervă în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamanţii să-i transmită în
scris, în termen de cel mult 3 luni de la data rămanerii definitive a hotărarii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra
acestei chestiuni şi, în special, să-i aducă la cunoştinţă orice acord la care
au ajuns;
c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă
preşedintelui camerei sarcina de a o stabili, în caz de nevoie;
5. hotărăşte, în unanimitate,
a) că statul parat trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la
data rămanerii definitive a
hotărarii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 20 EUR (douăzeci euro) cu titlu de cheltuieli de
judecată suportate în faţa instanţelor interne, plus orice sumă ce ar putea fi
datorată cu titlu de impozit;
b) că, începand de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pană la efectuarea plăţii, această sumă va
fi majorată cu o dobandă
simplă avand o rată egală cu
cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în
această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 7 aprilie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Preşedinte,
Bostjan M. Zupancic
Grefier,
Vincent Berger