HOTARARE Nr. 0
din 24 mai 2007
definitiva la 24 august
2007, în Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 420 din 23 iunie 2010
(Cererile nr. 77.193/01 şi 77.196/01)
In cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva
României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din:
domnii B. M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele
E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I.
Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 3
mai 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr.
77.193/01 şi 77.196/03) îndreptate împotriva României, prin care reclamanţii
Nicolae Dragatoniu şi Ioan Militaru-Pidhorni, cetăţeni ai acestui stat (reclamanţii),
au sesizat Curtea la data de 8 septembrie 2000, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt
reprezentaţi de domnul L. Bercea, avocat profesând în Timişoara. Guvernul român
(Guvernul) este reprezentat de coagentul său, doamna R. Paşoi, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 30 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să
comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie,
aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia
cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1951, respectiv
1948, şi locuiesc la Timişoara.
A. Arestarea preventivă a reclamanţilor
5. La data evenimentelor, reclamanţii erau angajaţi la
banca B., societate comercială cu capital privat, în Timişoara, primul fiind
contabilul-şef, iar al doilea, director.
6. La data de 15 septembrie 1994, primul reclamant a
fost arestat pe baza ordonanţei procurorului, fiind acuzat de luare de mită şi
de alte infracţiuni. El a fost pus în libertate la data de 23 septembrie 1994.'
7. La data de 20 ianuarie 1995, cei 2 reclamanţi au
fost arestaţi preventiv pentru infracţiunile menţionate mai sus. Prin
intermediul mai multor hotărâri, Tribunalul Judeţean Timiş le-a prelungit
arestarea preventivă. Reclamanţii nu au introdus recurs împotriva acestor
decizii de prelungire.
B. Procesul penal în faţa instanţelor interne
8. Prin Sentinţa din 27 februarie 1996, Tribunalul
Judeţean Timiş a constatat că cei 2 reclamanţi primiseră fiecare, în 1991, o
maşină din partea lui S., în schimbul îndeplinirii unor acte contrare
obligaţiilor lor profesionale şi care urmăreau să acorde avantaje în favoarea
lui S. De fapt, ei emiseseră două scrisori de garanţie bancară, datate 12
august şi 11 octombrie 1991, în favoarea acestuia din urmă, deşi el nu deţinea
provizionul bancar necesar. Prin urmare, Tribunalul l-a condamnat pe primul
reclamant, Nicolae Dragotoniu, pentru luare de mită, în temeiul art. 254 din
Codul penal, şi pentru alte infracţiuni la pedeapsa de un an şi o lună
închisoare şi a dispus interzicerea exercitării anumitor drepturi civile ale
acestuia. De asemenea, l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant, Ioan
Militaru-Pidhorni, pentru luare de mită şi pentru o altă infracţiune la
pedeapsa de un an şi o lună închisoare şi a dispus interzicerea exercitării
anumitor drepturi civile ale acestuia.
9. Reclamanţii, precum şi parchetul au introdus apel.
Ei susţineau în special că faptele de care erau acuzaţi nu constituiau
infracţiuni la momentul comiterii lor, conform legii naţionale. In opinia lor,
infracţiunea de luare de mită presupunea ca autorul să aibă calitatea de
funcţionar public ori de funcţionar sau salariat al unei întreprinderi de stat,
în timp ce ei erau angajaţii unei bănci private. Ei recunosc faptul că la data
pronunţării sentinţei faptele de care erau acuzaţi puteau fi considerate
infracţiuni conform legii penale, dar aceasta nu fusese modificată decât la
data de 8 iulie 1992, şi anume după un an de la comiterea faptelor respective.
10. Prin Decizia din 19 mai 1997, Curtea de Apel
Timişoara a admis apelul parchetului, a confirmat condamnarea reclamanţilor
pentru infracţiunea de luare de mită şi a mărit pedeapsa primului reclamant la
3 ani şi 6 luni închisoare şi pe cea a celui de-al doilea reclamant la 3 ani
închisoare.
11. Admiţând faptul că, potrivit Codului penal, era
necesară calitatea de funcţionar public sau de funcţionar ori salariat al unei
întreprinderi de stat pentru a putea considera faptele incriminate drept luare
de mită, Curtea de Apel Timişoara s-a pronunţat astfel:
„Noţiunea de funcţionar aplicabilă faptelor în cauză
este definită de articolul 147 din Codul penal, referindu-se la salariaţii unui
organ sau ai unei instituţii de stat, ai unei întreprinderi sau ai unei
organizaţii economice de stat.
Articolul 258 alineatul 2 din Codul penal prevede că
dispoziţiile capitolului ce defineşte infracţiunea de luare de mită se aplică
şi altor salariaţi, ţinând cont de acest lucru în momentul stabilirii pedepsei.
In Codul penal republicat, având în vedere modificările
intervenite până în prezent, noţiunea de funcţionar este definită la articolul
147 primul alineat, în timp ce al doilea alineat prevede că prin funcţionar
trebuie înţeles atât persoana vizată la primul alineat, precum şi orice
salariat ce exercită o misiune în serviciul unei alte persoane juridice pe
lângă cele prevăzute la primul alineat.
In cursul perioadei actuale de tranziţie, care are în
mod inevitabil repercusiuni asupra legislaţiei, pot apărea lacune care să
influenţeze derularea procesului penal fie punând capăt acestuia, fie ajungând
la soluţii inechitabile. In astfel de cazuri, dificultăţile vor putea fi
soluţionate fie prin interpretare analogică - analogie legislativă sau analogie
de drept - fie prin interpretare raţională.
Conform articolului 258 alineatul 2 din Codul penal şi
ţinând cont de intenţia legiuitorului de a pedepsi funcţionarul vinovat de
infracţiunea înscrisă la articolul 254 [luare de mită], indiferent de
calificarea persoanei juridice care l-a angajat pe funcţionarul respectiv -
publică, de interes public sau privată - trebuie constatat faptul că
infracţiunea de luare de mită se referă şi la autorul angajat de o
întreprindere privată, chiar după luna decembrie 1989 şi înainte de adoptarea
Legii nr. 65/1992. Scopul legiuitorului este să pedepsească persoana care are
obligaţii profesionale faţă de o persoană juridică şi care îşi încalcă aceste
obligaţii în raporturile sale cu o altă persoană."
12. La o dată neprecizată, reclamanţii şi parchetul au
introdus recurs. Reclamanţii şi-au reiterat cererea referitoare la aplicarea
prin analogie a Codului penal.
13. Prin Decizia din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de
Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Timişoara în ceea ce priveşte
condamnarea lor pentru luare de mită şi a casat decizia referitoare la alte
infracţiuni, din cauza prescripţiei. Prin urmare, ea a diminuat pedeapsa
aplicată primului reclamant la 3 ani închisoare.
14. In decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie s-a
pronunţat astfel:
„S.C. Bankcoop S.A. constituia o organizaţie [dintre
cele prevăzute la articolul 145 din Codul penal], deoarece era vorba de o
societate comercială cu capital public, constituită în conformitate cu
articolele 16-24 din Legea nr. 31/1990, desfăşurând o activitate utilă social
şi funcţionând în conformitate cu legea, conform articolului 145 din Codul
penal în vigoare la momentul emisiunii scrisorilor.
(...)
Inculpaţii Militaru Pidhorni Ioan - director de agenţie
într-o instituţie bancară constituită ca societate comercială - şi Dragatoniu
Nicolae - Contabil-şef al unei astfel de instituţii - au calitatea de autori speciali,
prevăzută de lege ca o condiţie pentru existenţa infracţiunii de luare de mită.
Exercitând funcţiile menţionate mai sus într-o instituţie bancară care, aşa cum
s-a demonstrat, era o organizaţie dintre cele prevăzute la articolul 145 din
Codul penal, cei doi inculpaţi aveau calitatea de «alţi salariaţi» în sensul
articolului 148 § 1 din Codul penal, aşa cum era el formulat la data
evenimentelor. Or, conform articolului 258 § 2 din Codul penal, în formularea
sa de la data evenimentelor, prevederile capitolului ce include infracţiunea de
luare de mită prevăzută de articolul 254 se aplicau şi altor salariaţi, cum
erau inculpaţii."
II. Dreptul intern pertinent
A. Codul penal
15. Prevederile
pertinente din Codul penal, în vigoare la data comiterii faptelor imputate,
sunt următoarele:
ARTICOLUL 11
Neretroactivitatea legii penale
„Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când
au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni."
ARTICOLUL 145
Obştesc
„Prin termenul obştesc se înţelege tot ce
interesează organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii
care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care
funcţionează potrivit legii."
ARTICOLUL 147
Funcţionar
„Prin funcţionar se înţelege orice salariat care
exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost
învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori
unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.
Sunt asimilate cu funcţionarii persoanele care
îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în
alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie."
ARTICOLUL 148
Alţi salariaţi
„Prin alţi salariaţi se înţelege salariaţii care
exercită, în condiţiile art. 147 alin. 1, o însărcinare în serviciul uneia
dintre celelalte organizaţii prevăzute în art. 145.
Sunt asimilate cu «alţi salariaţi» persoanele care
îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în
alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie."
ARTICOLUL 254
Luarea de mită
„Fapta funcţionarului care, direct sau indirect,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini,
a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut
obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul
este obligat la plata echivalentului lor în bani."
ARTICOLUL 258
Faptele săvârşite de alţi salariaţi
„Dispoziţiile art. 248 şi 249 privitoare la funcţionari
se aplică şi altor salariaţi, dacă s-a cauzat o pagubă avutului obştesc ori
economiei naţionale.
De asemenea, dispoziţiile din prezentul capitol
privitoare la funcţionari se aplică şi altor salariaţi, cu excepţia cazurilor prevăzute
în alin. 1, maximul pedepsei reducându-se însă cu o treime."
B. Legea nr. 65/1992 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, privind unele fapte de corupţie
16. Prevederile
pertinente ale acestei legi sunt următoarele:
ARTICOLUL 3
„Articolul 258 va avea următorul cuprins:
«ARTICOLUL 258
Fapte săvârşite de alţi salariaţi
Dispoziţiile prevăzute în prezentul capitol privitoare
la funcţionari se aplică şi altor salariaţi din cadrul organizaţiilor prevăzute
în art. 145, inclusiv al regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu
capital integral sau majoritar de stat, precum şi administratorilor şi
cenzorilor acestora.
Dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 privitoare la
funcţionari se aplică şi salariaţilor din cadrul societăţilor comerciale cu capital
privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.»"
17. Prin Decizia din 15 iulie 1996, Curtea
Constituţională a confirmat constituţionalitatea Legii nr. 65/1992, care
extinsese răspunderea penală şi asupra angajaţilor societăţilor comerciale cu
capital privat. Persoanele interesate care au ridicat excepţia de
neconstituţionalitate erau angajaţi ai unei bănci, acuzaţi de luare de mită.
C. Codul de procedură penală
18. Prevederile pertinente sunt următoarele:
ARTICOLUL 4081
„1. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept
prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale
acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar
şi după moartea acestuia;
c) procurorul.
3. Cererea de revizuire se introduce la Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un
an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
(...)
8. Când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub
aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor
din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară
administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia
s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III,
secţiunea II (...)."
ARTICOLUL 504
„1. Persoana care a fost condamnată definitiv are
dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării
cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
2. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care,
în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a
restrâns libertatea în mod nelegal.
3. Privarea sau restrângerea de libertate în mod
nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare
a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului
de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru
cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de
revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre
definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului
penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
4. Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana
care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau
dezincriminarea faptei."
ÎN DREPT
19. Curtea consideră în primul rând că, făcând
aplicarea art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii, este necesar să unească cererile
înregistrate sub nr. 77.193/01 şi 77.196/01, având în vedere că faptele aflate
la originea celor două cauze sunt în esenţă aceleaşi şi că cei 2 reclamanţi au
participat în cadrul aceleiaşi proceduri în faţa instanţelor interne.
I. Asupra pretinsei încălcări a articolului 7 § 1
din Convenţie
20. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost
condamnaţi pentru fapte care, în momentul comiterii lor, nu constituiau o
infracţiune conform dreptului naţional sau internaţional, aşa cum prevede art.
7 § 1 din Convenţie, care are următorul conţinut:
„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o
omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o
infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se
poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul
săvârşirii infracţiunii."
A. Asupra admisibilităţii
21. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este
vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, constată că
acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl
declară admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
22. Guvernul apreciază că faptele pentru care
reclamanţii au fost condamnaţi constituiau infracţiuni conform dispoziţiilor
legale naţionale în vigoare la momentul comiterii lor şi că instanţele interne
nu au procedat la o interpretare prin analogie şi nici la o aplicare
retroactivă a legii penale.
23. De asemenea, Guvernul arată că nu este de
competenţa Curţii să se pronunţe asupra răspunderii penale individuale a reclamanţilor,
această apreciere fiind în primul rând de competenţa instanţelor interne, ci să
analizeze din perspectiva art. 7 § 1 din Convenţie dacă, la momentul la care a
fost comisă, fapta reclamanţilor constituia o infracţiune definită cu
suficientă accesibilitate şi previzibilitate de dreptul intern sau dreptul
internaţional.
24. In ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a Legii
nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, privind unele
fapte de corupţie, Guvernul subliniază că, în decizia sa, Curtea Supremă de
Justiţie a arătat în mod expres faptul că ea aplica legea penală în vigoare la
data faptelor.
25. In ceea ce priveşte aplicarea prin analogie a
legii, Guvernul constată că Decizia Curţii de Apel Timişoara din 19 mai 1997,
care a folosit în mod expres această modalitate de interpretare a legii penale,
a fost casată prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 27 iunie 2000, care a
oferit o nouă motivare pentru condamnare, bazându-se pe dispoziţiile legale în
vigoare la data faptelor.
26. Mai mult, Guvernul apreciază că interpretarea pe
care Curtea Supremă a dat-o legii penale era previzibilă, având în vedere
evoluţiile doctrinare. Astfel, problema centrală consta în interpretarea
expresiei „organizaţie ce desfăşoară o activitate social utilă" din art.
145 alin. 1 din Codul penal. Or, în opinia Guvernului, Curtea Supremă de
Justiţie a apreciat în mod corect că o bancă desfăşura o astfel de activitate
pentru protecţia clienţilor şi a bunăstării economice a ţării. Acţionând ca
intermediar în anumite domenii de activitate, mobilizând resurse, acordând
credite şi funcţionând ca centru de plăţi, ea avea influentă si asupra
fluxurilor monetare.
27. In ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Guvernul
scoate în evidenţă că în speţă au fost vizate prevederile Codului penal
publicate în Monitorul Oficial al României.
28. Referitor la previzibilitatea legii, Guvernul
subliniază că autorul infracţiunii de luare de mită era determinat în raport cu
noţiunile definite în Codul penal, şi anume „public", „funcţionar" şi
„alţi salariaţi". In speţă, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că
reclamanţii făceau parte din categoria „alţi salariaţi" care exercitau
funcţii într-o „organizaţie ce desfăşoară o activitate social utilă". Or,
această ultimă expresie este o noţiune generală, din moment ce este dificil să
se elaboreze o normă juridică de o precizie absolută, legiuitorul neputând
stabili o enumerare limitativă în acest sens. Ca atare, interpretarea făcută în
speţă de Curtea Supremă de Justiţie este rezonabilă şi, prin urmare,
previzibilă. In plus, având în vedere faptul că reclamanţii erau profesionişti
din domeniul bancar, ei ar fi putut prevedea în mod rezonabil consecinţele
acţiunilor lor.
b) Reclamanţii
29. Reclamanţii arată că Codul penal în vigoare la data
faptelor nu incrimina decât acţiunile persoanelor care exercitau funcţii într-o
organizaţie publică şi nu într-o societate comercială privată. Chiar titlul
art. 145 din Codul penal care defineşte noţiunea „obştesc" justifică această
afirmaţie. In plus, sensul termenului este legat de realitatea relaţiilor
sociale existente în momentul intrării în vigoare a Codului penal, şi anume 1
ianuarie 1969. Or, în acel moment, nu existau decât organizaţii publice.
30. Pe de altă parte, reclamanţii scot în evidenţă
faptul că acţiunile salariaţilor societăţilor private nu au fost incriminate
decât prin Legea nr. 65/1992, care este ulterioară acţiunilor lor. Ei fac, de
asemenea, trimitere şi la formularea Deciziei Curţii Constituţionale din 15 iulie
1996, care confirma constituţionalitatea Legii nr. 65/1992, şi care prevede că
„legea a extins răspunderea penală şi asupra salariaţilor din cadrul
societăţilor comerciale cu capital privat". In plus, Legea nr. 140/1996,
publicată la 14 noiembrie 1996, a înlocuit noţiunea „obştesc" din art. 145
din Codul penal cu noţiunea „public", ceea ce confirmă încă o dată faptul
că domeniul material de aplicare a art. 145 se extindea numai asupra
organizaţiilor de stat sau societăţilor cu capital public.
31. Reclamanţii recunosc că incriminarea unei fapte ca
infracţiune nu depinde numai de prevederile legale, ci se poate baza şi pe
interpretarea jurisprudenţială a acestora. Cu toate acestea, trebuie arătat că
Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţa care să extindă aplicarea
art. 145 asupra băncilor, societăţilor comerciale cu capital privat,
referindu-se în observaţiile sale numai la evoluţiile doctrinare referitoare la
expresia „organizaţie ce desfăşoară o activitate social utilă". Or, în
acest caz, interpretarea Curţii Supreme de Justiţie era lipsită de
previzibilitate şi, în plus, inaccesibilă, deoarece în speţă nu exista
jurisprudenţa care să-i poată ghida pe reclamanţi în comportamentul lor.
32. In final, reclamanţii subliniază că Guvernul admite
faptul că instanţa care a analizat apelul a procedat în mod expres la o
aplicare extensivă a legii penale. Or, instanţa de recurs nu a casat această
parte a deciziei, limitându-se la a afirma că reclamanţii întruneau condiţiile
necesare pentru a fi consideraţi infractori, ceea ce constituie, după părerea
lor, o confirmare a modalităţii de interpretare a instanţei de apel.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa
Curţii
33. Curtea reaminteşte că art. 7 § 1 din Convenţie
consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum
crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea
retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului
(Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr.
260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de
aplicare a infracţiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu
constituiau infracţiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale
în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă
că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le
pedepsesc (Achour împotriva Franţei'[MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie
2006).
34. Noţiunea „drept" („law") folosită la art.
7 corespunde noţiunii „lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea
înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi
implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi
previzibilităţii (vezi, în special, Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea
din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1627,
§ 29, Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96,
32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, şi E.K. împotriva
Turciei, nr. 28.496/95, § 51, 7 februarie 2002).
35. Ea reaminteşte că semnificaţia noţiunii de
previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului de care este
vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea
destinatarilor săi (Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28
martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu
se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări
clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei,
consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (vezi, printre altele, Tolstoy
Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p.
71, §37). La fel se întâmplă şi cu profesioniştii, obişnuiţi să dea dovadă de o
mare prudenţă în exercitarea funcţiei lor. Astfel, ne putem aştepta din partea
lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le
prezintă (Cantoni, citată mai sus, § 35).
36. Curtea a constatat deja că, tocmai în considerarea
principiului generalităţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta o
precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în
recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive.
Astfel, numeroase legi se folosesc prin forţa lucrurilor de formule mai mult
sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi pentru a se putea
adapta schimbărilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea acestor texte
depind de practică (vezi, printre altele, Kokkinakis, citată mai sus, §
40, şi Cantoni, citată mai sus, § 31).
37. Funcţia de decizie încredinţată instanţelor
serveşte tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce priveşte
interpretarea normelor, ţinându-se cont de evoluţia practicii cotidiene, cu
condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi rezonabil de
previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie
1995, seria A nr. 335-B, p. 41, §36).
38. Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în
speţă, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenţei
interpretative de care este însoţită, respecta această condiţie la data
faptelor (Cantoni, citată mai sus, § 32).
b) Aplicarea principiilor generale în speţă
39. In ceea ce priveşte interdicţia de aplicare
retroactivă a legii penale, Curtea observă că, în Decizia sa din 27 iunie 2000,
Curtea Supremă de Justiţie a avut grijă să precizeze în mod expres că a aplicat
legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproşa că ar fi
procedat la aplicarea retroactivă a legii penale. Rămâne de analizat dacă
interpretarea pe care a făcut-o intră în sfera analogiei.
40. In opinia Curţii, chestiunea de faţă trimite la
principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca
urmare firească a principiului legalităţii condamnărilor, prevederile de drept
penal sunt supuse principiului interpretării stricte.
41. Curtea este conştientă că corupţia constituie o
ameninţare pentru supremaţia dreptului, pentru democraţie şi drepturile omului,
că erodează principiul bunei administrări, al echităţii şi al justiţiei
sociale, denaturează concurenţa, frânează dezvoltarea economică şi pune în
pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi a fundamentelor morale ale
societăţii. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7
se aplică, la fel ca oricărei alte proceduri penale, şi procedurilor penale
referitoare la infracţiunile de corupţie.
42. Curtea constată că, în speţă, Guvernul nu a fost în
măsură să prezinte hotărâri ale instanţelor interne, fie de la Curtea Supremă
de Justiţie, fie de la instanţele de fond, care să stabilească faptul că,
înainte de decizia dată în prezenta cauză, s-a statuat explicit că faptele de
luare de mită ale angajaţilor societăţilor comerciale cu capital privat
constituiau infracţiuni (vezi, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franţei, nr.
40.403/02, § 34, 10 octombrie 2006).
43. Din interdicţia de aplicare extensivă a legii penale
rezultă că, în lipsa cel puţin a unei interpretări jurisprudenţiale accesibile
şi rezonabil previzibile, cerinţele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate
în privinţa unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudenţa prealabilă în ceea ce
priveşte asimilarea faptelor de luare de mită ale angajaţilor unei bănci cu
cele ale „funcţionarilor" şi ale „altor salariaţi" ai organizaţiilor
prevăzute la art. 145 din Codul penal rezultă, în speţă, din faptul că Guvernul
nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul că doctrina interpretează în mod
liber un text de lege nu se poate substitui existenţei unei jurisprudente. A
judeca altfel ar însemna să nu respectăm obiectul şi scopul acestei prevederi,
care urmăreşte ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altă parte,
Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din
doctrină care să consacre răspunderea penală a angajaţilor băncilor pentru
fapte de luare de mită.
44. In consecinţă, chiar în calitate de profesionişti
ce puteau să apeleze la sfaturile juriştilor, era dificil, dacă nu chiar
imposibil pentru reclamanţi, să prevadă revirimentul jurisprudenţei Curţii
Supreme de Justiţie şi, aşadar, să ştie că în momentul în care le-au comis
faptele lor puteau duce la o sancţiune penală (a contraria, Cantorii, citată
mai sus, § 35, şi Coeme şi alţii, citată mai sus, § 150).
45. In plus şi mai cu seamă, Curtea observă că instanţa
de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale (vezi
paragraful 11 de mai sus). Instanţa de recurs nu a înţeles să caseze această
parte a deciziei. Ea doar a constatat că reclamanţii întruneau condiţiile
necesare pentru a fi recunoscuţi drept autori ai infracţiunii, confirmând
astfel interpretarea instanţei de apel.
46. Pe de altă parte, Curtea observă că înainte de
adoptarea Legii nr. 65/1992, textele relevante din Codul penal nu prezentau
băncile ca făcând parte dintre organizaţiile prevăzute la art. 145 din Codul
penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai răspunsul legiuitorului la schimbarea
de regim politic şi economic al statului pârât, aşa cum a fost de altfel
confirmat de Curtea Constituţională în Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci
când a analizat constituţionalitatea acestei noi legi.
47. In definitiv şi ţinând cont în special de titlul
însuşi al art. 145 din Codul penal (care defineşte noţiunea „obştesc") şi
de faptul că la intrarea în vigoare a Codului penal, şi anume la 1 ianuarie
1969, nu existau decât organizaţii de stat sau obşteşti, Curtea este de părere
că, în conformitate cu Codul penal în vigoare la data faptelor, nu puteau fi
încadrate la fapte de corupţie decât acţiunile persoanelor care exercitau
funcţii într-o organizaţie publică şi nu într-o societate comercială privată.
48. In aceste condiţii, Curtea apreciază că, în speţă,
a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1 c) din
Convenţie
49. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost arestaţi
preventiv în lipsa oricărei suspiciuni plauzibile de a fi comis o infracţiune.
Ei invocă art. 5 § 1 c) din Convenţie.
50. Curtea observă că reclamanţii au fost condamnaţi în
primă instanţă prin Sentinţa Tribunalului Judeţean Timiş din 27 februarie 1996.
Or, începând de la această dată, arestul persoanelor în cauză intră pe terenul
art. 5 § 1 a) din Convenţie (vezi, de exemplu, B. împotriva Austriei, Hotărârea
din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36). Ţinându-se cont de faptul că
cererile au fost introduse la data de 8 septembrie 2000, rezultă că reclamanţii
nu au respectat termenul de 6 luni prevăzut de Convenţie.
51. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi
trebuie respins, pentru a face aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
52. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
53. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii
solicită rambursarea următoarelor sume: respectiv 466.100 euro (EUR) şi
475.933 EUR pentru câştigul pe care l-ar fi putut realiza din salariile
corespunzătoare perioadei de detenţie, celei în care nu au avut venituri sau au
avut venituri insuficiente. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamanţii
îl estimează la 360.000 EUR pentru fiecare, având în vedere inconvenientele
cauzate de condamnarea pronunţată pe nedrept împotriva lor.
54. Guvernul apreciază că aceste cereri sunt evident
excesive şi că reclamanţii nu justifică nici caracterul cert al prejudiciilor
invocate, care sunt în mare parte pur ipotetice, nici realitatea legăturii de
cauzalitate dintre pretinsa încălcare a art. 7 § 1 din Convenţie şi prejudiciul
material pretins de reclamanţi. De asemenea, el arată că, potrivit art. 4081
§ 1 din Codul de procedură penală, reclamanţii pot solicita revizuirea
procedurii care a dus la condamnarea lor.
55. Curtea reaminteşte că ea nu acordă nicio
despăgubire pecuniară în baza art. 41 decât atunci când este convinsă că
pierderea sau prejudiciul pretins rezultă într-adevăr din încălcarea pe care a
constatat-o. Ea constată că singurul fundament de reţinut pentru acordarea unei
reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanţii au fost
condamnaţi pentru acţiuni care, la momentul comiterii lor, nu constituiau
infracţiuni potrivit legii naţionale. In cazul de faţă, este incontestabil
faptul că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza condamnării.
Astfel, Curtea reaminteşte că, atunci când un particular a fost condamnat, cu
încălcarea art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii
la cererea persoanei interesate reprezintă, în principiu, un mijloc potrivit de
reparare a încălcării constatate (vezi Gengel împotriva Turciei, nr.
53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr.
40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). Un astfel de principiu se aplică şi în
cazul încălcării art. 7 din Convenţie. In această privinţă, ea observă că art.
4081 din Codul de procedură penală român permite revizuirea unui
proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale unui reclamant. Mai mult, art. 504 din Codul de
procedură penală permite acordarea unei reparaţii în caz de condamnare nelegală
sau de privare sau limitare nelegală de libertate (vezi paragraful 18 de mai
sus).
56. In schimb, Curtea statuează că reclamanţii au
suferit un prejudiciu moral, care nu ar putea fi reparat numai printr-o
constatare a încălcării. Statuând în echitate, ea îi acordă fiecăruia suma de
3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
57. Primul reclamant solicită, de asemenea, suma de 10.000
EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi a
Curţii.
58. Guvernul subliniază că reclamantul nu a furnizat
documente justificative pentru suma avansată.
59. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li
s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil, In speţă, Curtea
observă că primul reclamant nu a depus niciun document justificativ referitor
la cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile interne şi de cele în
faţa Curţii. Ţinând cont în plus de faptul că al doilea reclamant nu a făcut
nicio cerere în acest sens şi că primul reclamant a beneficiat de asistenţă
judiciară în cauza de faţă, Curtea înlătură cererea referitoare la cheltuielile
de judecată.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. decide să conexeze cele două cereri;
2. declară cererile admisibile în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 7 § 1 şi inadmisibile în rest;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din
Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni de
la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din
Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) fiecărui reclamant cu titlu de
daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sumă
ce va fi convertită în lei româneşti la cursul de schimb valabil la data
plăţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată
în scris la data de 24 mai 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier