HOTARARE Nr. 0
din 8 iunie 2006
in Cauza Vlasia Grigore
Vasilescu impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 587 din 5 august 2008
(Cererea nr. 60.868/00)
Strasbourg
In cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii C.L. Rozakis, preşedinte, L.
Loucaides, C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnii A. Kovler, D. Spielmann, S.E.
Jebens, judecători, şi domnul S. Nielsen, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 18 mai 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
60.868/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, domnul Vlasia Grigore Vasilescu (reclamantul),
a sesizat Curtea la data de 21 aprilie 2000 în
temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul)
a fost reprezentat de agentul său, domnul B.
Aurescu, apoi de doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în temeiul art. 6 § 1 din
Convenţie, o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă din cauza
respingerii unei acţiuni în revendicare a unui imobil. De asemenea, el afirmă
că a avut loc şi o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
4. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii
(art.52 § 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera însărcinată să
analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26
§ 1 din Regulament.
5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat
componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost
atribuită Secţiei întâi, astfel remaniată (art. 52 § 1).
6. Prin Decizia din 26 mai 2005, camera a declarat
cererea parţial admisibilă.
7. Guvernul a depus observaţii scrise complementare
(art. 59 § 1 din Regulament), dar nu şi reclamantul.
I N FAPT
I. Circumstanţele
Cauzei
8. Reclamantul este un
cetăţean român, născut în anul 1938, care locuieşte în Bucureşti.
9. Printr-un contract încheiat în anul 1940, părinţii
reclamantului au cumpărat un bun imobil compus dintr-o clădire şi un teren în
suprafaţă de 15.000 m2, situate în intravilanul comunei Voluntari. Imobilul a fost ocupat
în anul 1945 de armata sovietică. După plecarea trupelor sovietice, în anul
1958, imobilul a fost preluat de autorităţile locale.
A. Acţiunea în revendicarea proprietăţii
10. După schimbarea regimului politic român în anul
1989, reclamantul a întreprins mai multe demersuri pe lângă autorităţile locale
pentru a obţine restituirea bunului imobil de mai sus. El a solicitat din
partea Primăriei Voluntari precizări privind regimul juridic al bunului şi
titlul de proprietate al statului.
11. Prin Adresa din 24 februarie 1994, Primăria
Voluntari l-a informat că în perioada 1958-1965 imobilul s-a aflat în posesia
Ministerului Apărării, apoi în cea a şcolii din comună. De asemenea, ea a
menţionat că „la data de 31 decembrie 1966, în baza unui Proces-verbal
înregistrat sub nr. 6.002, clădirea şi un teren în suprafaţă de 1.500 m2 au devenit, în baza decretelor nr.
218/1960 şi nr. 712/1966, proprietatea primăriei". In orice caz, primăria
a apreciat că ea devenise proprietara bunului prin prescripţie achizitivă, ca
urmare a exercitării unei posesii mai mult de patruzeci de ani.
12. In urma acestei adrese, reclamantul a contestat
existenţa Procesului-verbal nr. 6.002/1966 şi a depus la parchet o plângere împotriva secretarului primăriei
pentru fals şi abuz. In cadrul anchetei, parchetul a adoptat 3 rezoluţii de
neîncepere a urmăririi penale, care, ulterior, au fost anulate de Parchetul de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în urma plângerilor reclamantului.
13. Prin Adresa din data de 8 ianuarie 1997, Primăria
Voluntari l-a informat pe reclamant că nu se află în posesia niciunui document
care să ateste modalitatea de transfer a bunului în litigiu în patrimoniul
statului.
14. Invocând Legea nr. 112/1995
privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe, reclamantul a solicitat restituirea imobilului. Prin Decizia din 18
iunie 1997, comisia pentru aplicarea acestei legi i-a respins cererea,
apreciind că bunul devenise proprietatea statului fără titlu valabil şi că,
prin urmare, prevederile legii de mai sus nu-i erau aplicabile.
15. In anul 1997, reclamantul şi mama sa au sesizat, în
baza art. 480 şi a următoarelor din Codul civil, Judecătoria Buftea cu o
acţiune în revendicare împotriva Primăriei Voluntari, a Consiliului Judeţean
Ilfov şi împotriva altor persoane care foloseau diferite parcele din terenul în
litigiu.
16. Prin Sentinţa din 26 iunie 1998, instanţa a
apreciat că statul intrase în posesia bunului fără titlu şi a dispus
restituirea acestuia reclamantului şi mamei sale. Primăria Voluntari a formulat
apel împotriva acestei sentinţe, susţinând că bunul devenise în mod legal
proprietatea statului în temeiul decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966. In
cadrul întâmpinării, reclamantul, invocând Decizia din 13 iulie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, ce
constata neconstituţionalitatea decretelor respective, a contestat susţinerile
primăriei, apreciind că decretele nu operaseră un transfer de proprietate
valabil.
17. Prin Decizia din 8
februarie 1999, Tribunalul Bucureşti a admis apelul. El a statuat că primăria
era proprietara bunului revendicat, considerând în special că:
„Din probele administrate şi chiar din motivarea
acţiunii introductive de instanţă a rezultat că terenul şi construcţiile
revendicate de reclamanţi se află, începând cu anul 1965, în administrarea
Primăriei Comunei Voluntari, parte fiind ocupat de sediul primăriei şi parte de
celelalte pârâte, în baza unor raporturi locative încheiate cu primăria.
Potrivit dispoziţiilor art. 36
din Legea nr. 18/1991, republicată, terenurile aflate în proprietatea statului,
situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea
primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor.
Faţă de această dispoziţie legală, concluzia instanţei
de fond în sensul deţinerii acestui imobil de către pârâte fără titlu este
neîntemeiată (...).
Un argument în plus pentru această soluţie l-au
reprezentat şi dispoziţiile art. 3 pct. 4 din Legea nr. 213/1998, potrivit
cărora domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este
alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz
sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului
local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public
naţional sau judeţean."
18. Reclamantul şi mama
acestuia au formulat un recurs împotriva acestei decizii. Ei au arătat că
tribunalul pronunţase decizia întemeindu-se pe o singură dovadă, şi anume
Adresa Primăriei Voluntari din 24 februarie 1994. Or, afirmaţiile cuprinse în
această adresă fuseseră infirmate de adresa din anul 1997 a aceleiaşi primării.
De asemenea, ei au afirmat că tribunalul comisese erori grave în aplicarea şi
interpretarea celor două legi menţionate mai sus: deşi art. 36 § 1 din Legea
nr. 18/1991 atribuia comunei terenurile ce aparţinuseră statului, paragraful 5
al aceluiaşi articol preciza că terenurile ce deveniseră proprietate a statului
în temeiul Decretului nr. 712/1966, aşa cum susţinea primăria, trebuiau
restituite foştilor proprietari. In ceea ce priveşte Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică, ei au subliniat că art. 6 din aceasta prevedea că
domeniul public nu includea decât imobilele ce au devenit proprietate a
statului în baza unui titlu valabil şi că instanţele erau cele care trebuiau să
stabilească valabilitatea titlului statului, ceea ce tribunalul a omis să facă.
19. Prin Decizia din 13
decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul şi a confirmat
temeinicia deciziei tribunalului, statuând următoarele:
„Deoarece instanţa de apel a considerat că imobilele se
află în proprietatea statului, trimiterea la dispoziţiile art. 36 din Legea nr.
18/1991 şi la pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998 sunt corecte.
Instanţa a avut în vedere probele la care se face
trimitere prin pct. 4 al motivelor de recurs, dar le-a înlăturat justificat, în
măsura în care din alte probe administrate a rezultat o situaţie contrară.
Situaţia de fapt a fost corect reţinută de către
instanţa de apel, având în vedere cuprinsul Adresei nr. 1.980/24.02.1994, din
care rezultă că din anul 1958 până în anul 1965 terenul a fost deţinut de şcoala
elementară comunală, care, la rândul ei, l-a preluat de la Ministerul Forţelor
Armate; din anul 1965 imobilul a fost preluat de la Şcoala generală nr. 42 de
către Sfatul Comunal Voluntari, cu Procesul-verbal de inventariere nr.
1.900/26.04.1965, în baza aprobării Sfatului Popular al raionului 1 Mai, iar de
la data de 31.12.1966, cu Procesul-verbal nr. 6.002,
imobilul compus din 588 m2 suprafaţă
construcţii şi 1.500 m2 teren a fost trecut în patrimoniul Sfatului Popular al Comunei
Voluntari, încadrându-se în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 şi a
ale Decretului nr. 712/1966.
Faptul că prin Adresa nr. 143/8.01.1997 se comunică
faptul că Primăria Comunei Voluntari nu deţine niciun document privind modul de
preluare de către stat a imobilului nu înseamnă că această preluare nu a avut
loc (...).
In ceea ce priveşte hotărârea Comisiei de aplicare a
Legii nr. 112/1995, (...) aceasta nu poate determina aplicarea efectelor
autorităţii de lucru judecat cu privire la regimul juridic al imobilului."
20. La o dată
neprecizată, întemeindu-se pe Adresa din 6 octombrie 2000 prin care parchetul
local îl informa că Procesul-verbal nr. 6.002 din 31 decembrie 1966 nu există,
reclamantul a formulat o cerere de revizuire a Deciziei din 13 decembrie 1999.
Calea extraordinară de atac a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, pe
motivul că decizia parchetului era ulterioară deciziei Curţii de Apel Bucureşti
din 13 decembrie 1999.
B. Acţiunea în restituirea
proprietăţii, întemeiată pe Legea nr. 10/2001
21. La datele de 10
august 2001 şi 20 ianuarie 2004, reclamantul şi mama sa au solicitat comisiei
locale de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv restituirea bunului imobil în
litigiu.
22. La propunerea
comisiei, prin Decizia din 24 mai 2004, primarul comunei Voluntari i-a
restituit reclamantului o parte din bun, şi anume un
teren în suprafaţă de 5.425 m2 şi construcţiile aflate pe acesta.
23. Prin Contractul din 10 martie 2005, reclamantul a
vândut Primăriei Voluntari terenul şi construcţiile aferente la un preţ total
de 488.913 euro.
24. Pentru restul terenului în
litigiu, şi anume diferenţa până la 15.000 m2, o procedură administrativă de restituire se află în curs de
desfăşurare.
II. Dreptul şi practica
internă pertinente
A. Codul civil
ARTICOLUL 480
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura
şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege."
ARTICOLUL 481
„Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire."
B. Decretul nr. 218/1960
pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la
prescripţia extinctivă
ARTICOLUL III
„Dreptul la orice acţiuni având ca obiect restituirea,
în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării
decretului de faţă, în posesiunea statului, în aceea a unei organizaţii
cooperatiste sau a oricărei altei organizaţii obşteşti, fie fără niciun titlu,
fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin
doi ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în
posesiune."
C. Decretul nr. 712/1966 cu
privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr.
218/1960
„Bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din
Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21
aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă şi se află în posesia unei
organizaţii socialiste sunt considerate proprietate de stat de la data intrării
lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste."
D. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
ARTICOLUL 36
„1. Terenurile aflate în proprietatea statului, situate
în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la
data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor (...).
5. Terenurile fără construcţii (...) aflate în
administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin
aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 712/1966 [...], se restituie foştilor
proprietari sau moştenitorilor acestora, după caz, la cerere."
E. Legea nr. 213 din 24
noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
ARTICOLUL 3 § 4
„Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al
municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din
alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre
a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de
interes public naţional ori judeţean."
ARTICOLUL 6
„1. Fac parte din domeniul
public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi
bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă
au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu
respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte
şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
2. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,
inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de
foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi
speciale de reparaţie.
3. Instanţele judecătoreşti sunt competente să
stabilească valabilitatea titlului."
F. Jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie
1. Deciziile din 8 iunie şi
13 iulie 1993
25. In cauzele având ca obiect revendicarea imobilelor
naţionalizate în perioada regimului comunist, Curtea Supremă a fost chemată să
examineze recursurile în anulare introduse de procurorul general împotriva
deciziilor definitive prin care s-a constatat ilegalitatea naţionalizării
acestor imobile. Procurorul a arătat că imobilele în litigiu deveniseră
proprietatea statului în temeiul decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 şi că
instanţele nu erau competente să soluţioneze acţiunile în revendicare.
26. Respingând recursul
procurorului, Curtea Supremă a constatat neconstituţionalitatea decretelor în
cauză faţă de constituţiile din 1952, 1965 şi 1991. Prin urmare, ea a apreciat
că aceste decrete nu puteau transfera în mod valabil proprietatea privată în
patrimoniul statului şi că, prin urmare, proprietarii imobilelor naţionalizate
în baza acestor decrete nu pierduseră niciodată proprietatea. In ceea ce
priveşte imposibilitatea instanţelor de a soluţiona acţiunile în revendicare,
Curtea a apreciat că un astfel de refuz constituia o denegare de justiţie.
2. Decizia din 28 septembrie 1998
27. La data de 28 septembrie 1998, Curtea Supremă de
Justiţie, statuând în secţiile unite, a decis în unanimitate că instanţele erau
competente să soluţioneze litigii referitoare la încălcări ale dreptului de
proprietate comise în perioada 1944-1989.
3. Decizia din 10 noiembrie 1999
28. într-o cauză având, de asemenea, ca obiect
revendicarea unui imobil naţionalizat în regimul comunist, Curtea Supremă şi-a
confirmat din nou jurisprudenţa conform căreia statul nu putea să invoce
decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 pentru a susţine un transfer de
proprietate valabil al unui imobil în patrimoniul său.
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
29. Reclamantul
pretinde că a existat o încălcare a dreptului său de acces la instanţă din
cauza respingerii acţiunii sale în revendicare, fără ca instanţele să analizeze
valabilitatea titlului de proprietate invocat de stat. El invocă art. 6 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil
(...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Argumentele părţilor
30. Guvernul
reaminteşte încă de la început jurisprudenţa constantă a Curţii, conform
căreia, atunci când verifică conformitatea unei proceduri interne cu art. 6 § 1
din Convenţie, Curtea nu este competentă să cunoască erorile de fapt sau de
drept pretins comise de o instanţă naţională.
31. In speţă, el consideră că procedura i-a oferit
reclamantului ocazia să îşi prezinte cauza în condiţii ce nu l-au pus într-o
situaţie dezavantajoasă faţă de celelalte părţi şi că instanţele interne au
analizat toate chestiunile esenţiale ale cauzei, pronunţând soluţii în
conformitate cu legea română în vigoare.
32. In acest sens, Guvernul subliniază aprecierea
curţii de apel, potrivit căreia imobilul în litigiu devenise proprietatea
statului prin intermediul legii, si anume prin decretele nr. 218/1960 şi nr.
712/1966.
33. Guvernul arată că instanţele interne, analizând
argumentele părţilor, au constatat că, în urma celor două decrete menţionate
mai sus, reclamantul îşi pierduse dreptul de proprietate asupra imobilului în
litigiu şi, prin urmare, i-au respins acţiunea.
34. In fine, în ceea ce priveşte caducitatea
decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, Guvernul consideră că Tribunalul şi
Curtea de Apel Bucureşti nu erau obligate să respecte jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie, care constatase neconstituţionalitatea acestor decrete, din
moment ce ea nu era opozabilă erga omnes.
35. Reclamantul subliniază că decretele nr. 218/1960
şi nr. 712/1966, menţionate în Adresa din anul 1994 a Primăriei Voluntari ca
temei legal al transferului bunului în patrimoniul statului, fuseseră declarate
neconstituţionale prin Decizia din 13 iulie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie.
Prin urmare, el apreciază că, respingându-i acţiunea, Tribunalul şi Curtea de
Apel Bucureşti au încălcat în mod arbitrar această jurisprudenţa, precum şi
alte probe din dosar care dovedeau lipsa titlului de proprietate valabil al
statului.
36. In plus, el afirmă că instanţele interne au
considerat pe nedrept că titlul statului asupra imobilului în litigiu era
confirmat de prevederile legilor nr. 18/1991 şi nr. 213/1998, din moment ce
alin. 5 al art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998
prevăd restituirea bunurilor naţionalizate în baza Decretului nr. 712/1966 şi,
respectiv, competenţa instanţelor interne de a verifica valabilitatea titlului
de proprietate al statului.
B. Aprecierea Curţii
37. Curtea reaminteşte
încă de la început că, deşi nu este de datoria sa să cunoască erorile de fapt
sau de drept pretins comise de instanţele naţionale, ea trebuie să se asigure
că interpretarea pe care acestea au dat-o legislaţiei interne şi probelor nu
are un caracter arbitrar, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere echităţii
procedurii (a se vedea, printre altele, Tejedor
Garcia împotriva Spaniei, Hotărârea din 16
decembrie 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-VIII,
p. 2.796, § 31; Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2.796, §§
31 şi 32; Prinţul Hans-Adam II de
Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr.
42.527/98, §§ 49 şi 50, CEDO 2001-VIII).
38. Pe de altă parte, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu
reglementează admisibilitatea şi forţa probatorie a motivelor, argumentelor şi
mijloacelor de proba ale părţilor, el instituie în sarcina instanţelor
obligaţia de a se dedica analizei lor efective, fără să le aprecieze relevanţa (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea
din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, §59).
39. Fără a impune un răspuns detaliat pentru fiecare
argument al reclamantului, această obligaţie presupune totuşi ca partea lezată
să poată să se aştepte la un răspuns specific şi explicit la mijloacele
decisive pentru soluţionarea procedurii respective (a se vedea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărârile
din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A si 303-B, p. 12, §§ 29 şi 30, şi pp. 29 şi 30, §§ 27 şi 28).
40. In speţă, Curtea observă că reclamantul a opus
argumentului Primăriei Voluntari, care invoca decretele nr. 218/1960 şi nr.
712/1966 pentru a justifica valabilitatea titlului său de proprietate,
susţinerea întemeiată pe neconstituţionalitatea acestor decrete, constatată de
Curtea Supremă de Justiţie în Decizia din 1993. In acest sens, Curtea constată
că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Supreme de Justiţie, statul nu
putea invoca decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 pentru a valida un transfer
de proprietate.
41. Totuşi, tribunalul şi curtea de apel au admis
argumentul primăriei şi, fără a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii
decretelor'respective, au statuat că după confiscarea bunului în anul 1945
statul a devenit proprietar în baza acestor decrete şi că prevederile legilor
nr. 18/1991 şi nr. 213/1998 îi confirmau titlul de proprietate.
42. Curtea constată că nu este
de datoria sa să analizeze temeinicia motivului întemeiat pe
neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, această sarcină
aparţinând instanţelor naţionale. Cu toate acestea, ea observă că această
analiza era decisivă pentru soluţionarea procedurii. Intr-adevăr, dacă
tribunalul sau curtea de apel ar fi considerat acest mijloc ca fiind întemeiat,
ele ar fi constatat în mod necesar lipsa unui transfer de proprietate valabil
şi ar fi obligat statul să-i restituie reclamantului bunul
aflat în litigiu.
43. Analiza acestui motiv era cu atât mai justificată
cu cât art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 dispune restituirea bunurilor
naţionalizate în baza Decretului nr. 712/1966. Mai mult, art. 6 din Legea nr.
213/1998 impune un control judiciar al constituţionalităţii transferurilor
bunurilor în patrimoniul statului intervenite în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989. Or, trebuie constatat că un astfel de control nu a avut loc în
speţă.
44. Având în vedere incidenţa decisivă a motivului
întemeiat pe neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966,
Curtea apreciază că el impunea din partea tribunalului şi a curţii de apel un
răspuns specific şi explicit. In lipsa unui astfel de răspuns, este imposibil
de stabilit dacă aceste instanţe l-au neglijat pur şi simplu sau dacă au vrut
să-l respingă, şi, dacă da, din ce motive (a se vedea, mutatis
mutandis, Ruiz Torija şi Hiro Balani, menţionate mai sus, p. 12,
§ 30, şi p. 30, § 28).
45. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că acţiunea reclamantului în procedura de revendicare nu
a fost echitabilă.
46. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
47. Reclamantul se
consideră victima unei încălcări continue a dreptului său de proprietate
începând din anul 1945, data ocupării ilegale de către stat a imobilului care a
aparţinut părinţilor săi. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie,
conform căruia:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional."
48. Guvernul arată că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu
este aplicabil în speţă, reclamantul neavând niciun „bun actual" şi „nicio
speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei constante a organelor
Convenţiei, de a obţine restituirea bunului.
49. Reclamantul continua să susţină că nu şi-a pierdut
niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece statul
a exercitat o posesie bazată pe violenţă.
50. Curtea constată că acest capăt de cerere se află
în legătură directă cu cel analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie.
Având în vedere concluziile sale în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui
articol, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia acţiunii în
revendicare dacă cerinţele dreptului la un proces echitabil ar fi fost
respectate în faţa instanţelor interne.
51. Prin urmare, ea apreciază că nu este cazul să
statueze nici asupra existenţei unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul
nr. 1, nici asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe acest articol
(a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46,
16 septembrie 2003, si Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42,
28 aprilie 2005).
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
52. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei pârţi
contractante nu permite' decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
53. Reclamantul nu a prezentat, după decizia privind
admisibilitatea, nicio cerere de satisfacţie echitabilă în termenul acordat,
deşi, prin cele două scrisori din 31 mai şi 7 septembrie 2005, i-a fost atrasă
atenţia asupra art. 60 din Regulamentul Curţii, care prevede că orice cerere de satisfacţie echitabilă în
temeiul art. 41 din Convenţie trebuie expusă în observaţiile scrise asupra
fondului.
54. Prin urmare, având în vedere lipsa de răspuns în
termenul stabilit, Curtea apreciază că nu este cazul să acorde nicio sumă în
temeiul art. 41 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
IN UNANIMITATE,
1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
2. hotărăşte că nu este cazul să analizeze dacă a avut
loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte că nu este cazul să acorde nicio sumă în
temeiul art. 41 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 8 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Christos Rozakis,
preşedinte
Soren Nielsen,
grefier