HOTARARE Nr. 0
din 24 mai 2006
in Cauza Weissman si altii
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 588 din 27 august 2007
SECŢIA A III-A
(Cererea nr. 63.945/00)
Strasbourg
In Cauza Weissman şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând într-o cameră formată din: domnii J. Hedigan, preşedinte, L. Caflisch,
C. Bârsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la 4 mai 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 63.945/00)
îndreptată împotriva României în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), de către 5 cetăţeni
români, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana Bălan, doamna Roşa Brener
Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger şi doamna Karin Weissman
Humbert (reclamanţii), care sunt membri ai aceleiaşi familii, la data de 21 octombrie 2000.
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul D. Mihai,
avocat în Bucureşti. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, doamna
Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor
Externe.
3. Reclamanţii au pretins o
violare a dreptului lor de acces la o instanţă, precum şi o violare a dreptului
lor de a se bucura de liniştita posesie a bunurilor lor, în urma respingerii
acţiunii introduse de către aceştia pentru recuperarea sumelor pe care statul
Ie-a obţinut din folosinţa unui imobil, confiscat în anul 1949, care Ie-a fost
înapoiat în anul 1999.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a II-a a Curţii
(în baza art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii). In cadrul acestei secţii,
Camera care a judecat cererea (art. 27 alin. 1 din Convenţie) s-a constituit
conform prevederilor art. 26 alin. 1.
5. Prin Decizia din data de 28 septembrie 2004, Camera
a declarat cererea admisibilă.
6. Camera a decis, după consultarea părţilor, că nu
este necesară o audiere pe fondul cauzei; fiecare parte a răspuns în scris la
observaţiile celeilalte.
7. In data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenţa
secţiilor sale (art. 25 alin. 1). Cauza a fost repartizată Secţiei a III-a, în
noua sa componenţă (art. 52 alin. 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
8. Reclamanţii, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana
Bălan, doamna Roşa Brener Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger şi
doamna Karin Weissman Humbert, sunt născuţi în anii 1931 , 1930, 1913, 1947, respectiv 1937, şi locuiesc în Seatle, New York, Ariei (Israel) şi Beaune
(Franţa).
9. In data de 3 septembrie 1998, în calitatea lor de
moştenitori ai foştilor proprietari, reclamanţii au introdus o acţiune la
Tribunalul Bucureşti împotriva statului, reprezentat prin Ministerul
Finanţelor, şi societăţii L., responsabilă cu administrarea proprietăţilor
imobiliare din domeniul public al statului, solicitând restituirea unui imobil
constând într-o clădire şi terenul aferent, situate în str. Rabat nr. 21,
Bucureşti, ocupată de Ambasada Republicii Federale Germania. Reclamanţii au
susţinut că statul şi-a adjudecat proprietatea în cauză fără titlu şi fără să
aibă altă bază legală şi că această proprietate a intrat în patrimoniul
Partidului Comunist Român, iar ulterior, în patrimoniul societăţii L.
10. într-o întâmpinare, depusă la dosar la data de 2
noiembrie 1998, Ministerul Finanţelor a adus la cunoştinţa instanţei că statul
a intrat în posesia clădirii fără titlu şi că nu posedă acte care să ateste
transferul proprietăţii. La cererea instanţei, Consiliul General al
Municipiului Bucureşti a răspuns că nici el nu deţine vreun act pe această
temă. Societatea L. a confirmat că a administrat clădirea în baza Hotărârii
Guvernului nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 în
legătură cu trecerea patrimoniului Partidului Comunist Român în proprietatea
statului.
II. Prin Hotărârea din data de 14 aprilie 1999,
Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamanţilor. Hotărârea a statuat că
statul a preluat posesia clădirii în anul 1949 fără bază legală şi că a
continuat să exercite posesia fără titlu. Instanţa a apreciat că Hotărârea
Guvernului nr. 115/1990 nu poate constitui un titlu valabil, datorită faptului
că nu a existat o bază legală la originea exproprierii. In consecinţă, instanţa
a dispus ca societatea L. să restituie reclamanţilor imobilul şi terenul
aferent.
12. In apelul şi în recursul exercitate de pârâţi,
hotărârea Tribunalului Bucureşti a fost confirmată prin Hotărârea Curţii de
Apel Bucureşti din data de 9 septembrie 1999, respectiv prin Hotărârea Curţii
Supreme de Justiţie din data de 22 martie 2000.
13. In data de 12 octombrie 1999 reclamanţii au fost
puşi în posesia imobilului.
14. Prin acţiunea introdusă în data de 11 mai 1999 la
Tribunalul Bucureşti împotriva Ministerului Finanţelor, Consiliului General al
Municipiului Bucureşti şi societăţii L., reclamanţii au solicitat restituirea
sumei de 35.506.776 dolari americani (echivalentul sumei de 30.609.289 euro),
cu titlu de beneficiu nerealizat rezultând din chiriile percepute pentru
imobil, încasate de stat de la data confiscării imobilului, plătite, între
alţii, de Ambasada Republicii Federale Germania, care a ocupat imobilul
începând cu o dată neprecizată.
15. La termenul din data de 9 iunie 1999, instanţa a dispus ca reclamanţii să plătească o taxă de timbru
în cuantum de 5.333.215.000 lei (echivalentul sumei de 323.264 euro), calculată
conform dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru.
16. La termenul din data de 8
septembrie 1999, avocatul reclamanţilor a solicitat instanţei ca aceştia să fie
scutiţi de la plata taxei de timbru, motivând că acţiunea pentru restituirea
sumelor realizate din închirierea imobilului este accesorie acţiunii în revendicare, fiind astfel
scutită de taxa de timbru în baza art. 15 din Legea nr. 146/1997.
17. Prin Hotărârea din 8 septembrie 1999, Tribunalul
Bucureşti a decis că acţiunea a fost introdusă cu titlu principal şi a anulat-o
pentru neplata taxei de timbru.
18. In cadrul apelului formulat
de reclamanţi, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat caracterul principal al
acţiunii, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2000. Instanţa a statuat că o acţiune
accesorie, scutită de taxă de timbru, trebuie să fie în mod obligatoriu ataşată
unei acţiuni principale pendinte, or acţiunea în revendicare a reclamanţilor a
fost deja soluţionată prin hotărâre definitivă.
19. In cadrul recursului exercitat de reclamanţi,
Curtea Supremă de Justiţie, prin Hotărârea din data de 21 aprilie 2000, a
confirmat hotărârile date de instanţele inferioare. Instanţa a apreciat că
obiectul celor două acţiuni a fost diferit, subliniind că pe calea acţiunii în
revendicare reclamanţii au obţinut restituirea imobilului, în timp ce obiectul
acţiunii pentru restituirea beneficiului nerealizat a
fost recuperarea chiriilor nepercepute.
II. Dreptul şi practica
interne pertinente
A. Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru
20. Dispoziţiile pertinente ale legii sunt:
ARTICOLUL 1
„Acţiunile şi cererile introduse la instanţele
judecătoreşti [...] sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în
prezenta lege, şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora
este sau nu evaluabil în bani."
ARTICOLUL 2
„Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la
instanţele judecătoreşti, se taxează astfel:
„... dacă obiectul lor depăşeşte valoarea de 500.000.000
lei taxa de timbru va fi de 13.215.000 lei + 1% pentru ce depăşeşte 500.000.000
lei."
ARTICOLUL 15
„Cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, introduse de proprietari şi de succesorii acestora
pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane
juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt scutite de taxe
judiciare de timbru."
ARTICOLUL 21
„Ministerul Finanţelor poate
acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare
de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor."
21. Art. 21 din Legea nr. 146/1997 a fost modificat
prin prevederile Legii nr. 195/2004, care stipulează
că dispunerea exceptării de la plată, reducerea sau reeşalonarea plăţii taxei
de timbru este, din momentul intrării în vigoare a legii, de competenţa
instanţelor.
B. Codul civil
22. Articolele pertinente dispun:
ARTICOLUL 485
„Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când
posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia
productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică."
ARTICOLUL 486
„Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca
proprietarîn puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri
nu-i sunt cunoscute."
ARTICOLUL 487
„El încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul
când aceste viciuri îi sunt cunoscute."
C. Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă
23. Articolele pertinente dispun:
ARTICOLUL 3
„Termenul de prescripţie [a acţiunii având un obiect
patrimonial] este de trei ani."
ARTICOLUL 8
„Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei
pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de
ea."
D. Jurisprudenţa privind
obligaţia posesorului unui imobil de a restitui proprietarului fructele civile
ale acestui imobil
24. Jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie admite că posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie
proprietarului totalitatea fructelor civile ale imobilului, în special chiriile
încasate de către posesor. In cazul particular al imobilelor naţionalizate în
timpul regimului comunist şi care au fost revendicate de către foştii
proprietari, Curtea Supremă de Justiţie a dispus că statul trebuie să restituie
chiriile încasate începând cu data introducerii acţiunii în revendicare.
1. Hotărârea nr. 2.646 din
18 iunie 2003
25. In această speţă, având,
de asemenea, ca obiect restituirea sumelor obţinute de stat prin închirierea
către o ambasadă a unui imobil naţionalizat şi care a fost restituit vechiului
proprietar, Curtea Supremă de Justiţie a decis:
„Fructele civile sunt venituri
băneşti produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care
de regulă se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, fără ca substanţa
bunului ce le produc să scadă (art. 525 C. civ.). De la regula conform căreia
fructele se cuvin proprietarului lucrului, art. 485 O civ. a instituit o
excepţie potrivit cu care posesorul de bună-credinţă al lucrului îi culege
fructele, fără ca proprietarul să poată să ridice vreo pretenţie asupra lor.
Art. 487 O civ. stabileşte că posesorul încetează să mai
fie de bună-credinţă în momentul în care a luat cunoştinţă de viciile care-i
afectează titlul, fiind normal ca, de îndată ce a cunoscut viciile titlului,
posesorul să nu se mai bucure de beneficiul pe care legea îl recunoaşte în privinţa dobândirii cu bună-credinţă
a fructelor.
Este adevărat că încetarea bunei-credinţe este o
chestiune de fapt lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar,
în mod unanim doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că intentarea acţiunii în
justiţie împotriva posesorului face să înceteze buna sa credinţă şi de la data
acţiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de
bună-credinţă. (...)
Este evident că, de la data de 1 februarie 1995, când
reclamantul a introdus prima acţiune în justiţie, pârâta a încetat să mai fie
de bună-credinţă deoarece de la acea dată trebuia să fi cunoscut viciile
titlului cu care deţinea bunul (...).
Dacă chiriile sunt datorate, de principiu,
proprietarului lucrului (reclamantului) de la data de 1 februarie 1995, nu
înseamnă că ele şi pot fi restituite pe întreaga perioadă de timp (1 februarie
1995-25 iulie 2000 - data introducerii acţiunii prezente), deoarece sunt
incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în conformitate cu care
dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani, precum şi dispoziţiile art.
7 alin. 1 din acelaşi act normativ, potrivit cu care prescripţia începe să
curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Or, în cazul dedus
judecăţii, dreptul la acţiune s-a născut la 24 iunie 1996, când Tribunalul
Bucureşti a constatat calitatea de proprietar a reclamantului asupra
nemişcătorului, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin
material ori juridic pentru promovarea unei acţiuni în restituirea chiriilor
(...)."
2. Hotărârea nr. 3.585 din
23 septembrie 2003
26. In această speţă, Curtea Supremă de Justiţie a
trebuit să se pronunţe, între altele, asupra cererii lui C.I. de restituire a
chiriilor încasate de o societate comercială de stat care a administrat un
imobil naţionalizat. In cadrul unei prime acţiuni, introdusă la data de 27
martie 1998, C.I. obţinuse, printr-o hotărâre definitivă a Judecătoriei
Zărneşti din data de 19 ianuarie 1999, recunoaşterea dreptului său de
proprietate asupra imobilului în cauză.
Curtea Supremă de Justiţie a
apreciat ca fondată cererea de restituire a chiriilor, pentru următoarele
motive:
„(...) posesorul imobilului nu putea, conform art. 485
C. civ., să păstreze fructele (chiria) decât dacă era de bună-credinţă.
In conformitate cu art. 487 O
civ. reclamanta a încetat să mai fie de bună-credinţă din momentul în care
viciile titlului în baza căruia poseda bunul i-au devenit cunoscute, respectiv
când pârâta a formulat acţiunea în revendicare a imobilului [în data de 27
martie 1998], care i-a fost şi admisă".
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
27. Reclamanţii se plâng
de încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, precum şi de inechitatea
procedurii, motivată de pretinse erori de drept comise de instanţă. Ei invocă
art. 6 alin. 1 din Convenţie, ale cărui prevederi relevante sunt:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public (...) de către o instanţă (...) care va hotărî, (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil."
28. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 80-81, §§
61-67) şi a Comisiei (Philis împotriva Greciei (decizie), nr. 18.989/91, 12 octombrie
1994), Guvernul a susţinut că stabilirea cheltuielilor de judecată proporţional
cu sumele cerute în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o
stânjenire a dreptului de acces la o instanţă. Cu privire la cuantumul acestor
cheltuieli, Guvernul a subliniat că acesta nu reprezintă decât aproximativ
1,09% din suma revendicată prin acţiune şi, în consecinţă, nu este nerezonabil.
29. In fine, Guvernul a susţinut că reclamanţii ar fi
putut solicita Ministerului Finanţelor o exceptare de la plata taxei de timbru,
iar apoi să conteste în faţa instanţei un eventual refuz din partea
ministerului respectiv.
30. Reclamanţii au susţinut că cuantumul taxei de
timbru era excesiv şi că a anulat dreptul lor de acces la o instanţă.
Referindu-se la Cauza Kreutz împotriva Poloniei (nr.
28.249/95, § 66, CEDO 2001-VI), reclamanţii au
apreciat că autorităţile române nu au păstrat un echilibru între, pe de o
parte, dreptul statului de a recupera cheltuielile de judecată şi, pe de altă
parte, interesul reclamanţilor ca cererile lor să fie examinate de instanţă.
31. Reclamanţii au susţinut, de asemenea, că acţiunea
lor în despăgubiri a avut un caracter accesoriu în raport cu acţiunea în
revendicare şi, în consecinţă, ar fi trebuit scutită de la plata taxei de timbru.
B. Aprecierea Curţii
32. Curtea apreciază că această plângere are în vedere
două aspecte: primul se referă la lipsa de acces la o instanţă, iar al doilea
vizează echitatea procedurii. Cu toate acestea, câtă vreme instanţele nu au
statuat asupra fondului acţiunii, ci doar au anulat-o, Curtea apreciază că nu
este necesară examinarea separată a plângerii reclamanţilor referitoare la
pretinsa inechitate a procedurii.
33. Curtea aminteşte apoi că art. 6 alin. 1 din
Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să îi determine
drepturile şi obligaţiile civile. Astfel, se consacră un „drept la
tribunal", din care dreptul de acces, mai precis dreptul de a se adresa
unei instanţe în materie civilă, nu constituie decât un aspect.
34. Cu toate acestea, „dreptul
la un tribunal" nu este absolut. El poate face obiectul unor limitări, de
vreme ce, prin însăşi natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care
urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop.
35. In această privinţă, Curtea aminteşte că nu a
negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiţiei poate justifica
impunerea unei restricţionări financiare a accesului unei persoane la un
tribunal (Tolstoy-Miloslavsky, citat mai sus, pag. 80-81, §§ 61 si următoarele,
si Kreutz, citat mai
sus, § 59).
36. In pofida marjei de apreciere de care dispune
statul în această materie, Curtea subliniază că limitarea dreptului de acces la
un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie
decât dacă prin aceasta se urmăreşte un scop legitim şi dacă există un grad
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.
37. In particular, ţinând cont de principiul conform
căruia Convenţia urmăreşte protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau
iluzorii, ci concrete şi efective, Curtea reiterează că cuantumul cheltuielilor
de judecată, apreciat în contextul circumstanţelor unei speţe date, inclusiv
capacitatea reclamantului de a le achita, precum şi faza procedurală în care această
restricţie este impusă sunt factori care trebuie luaţi în considerare atunci
când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un
tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de
acces la un tribunal a fost restrâns în aşa măsură încât este afectat în însăşi
substanţa sa.
38. In speţa dată, Curtea reţine că neplata sumei de
323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea acţiunii a condus la
anularea acesteia.
39. Curtea apreciază, de asemenea, că suma în cauză,
care este, fără îndoială, foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu
era justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin
situaţia financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de
lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Deşi suma solicitată de
reclamanţi cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de foloasele rezultate din
chiria percepută de stat a fost importantă, Curtea apreciază, ţinând cont de
valoarea imobilului, că ea nu a fost nici abuzivă, nici lipsită de fundament.
40. Pe de altă parte, Curtea apreciază că suma cerută
reclamanţilor pentru introducerea acţiunii lor a fost excesivă. In consecinţă,
reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea ce i-a lipsit pe
aceştia de dreptul lor ca o instanţă să le examineze cererea.
41. In legătură cu posibilitatea reclamanţilor de a
solicita scutirea de la plata taxei de timbru, Curtea apreciază că argumentul
Guvernului, bazat pe presupusa omisiune a reclamanţilor, ar fi echivalent cu
excepţia neepuizării căilor de atac interne. Curtea reţine că o excepţie
similară a fost respinsă în faza examinării admisibilităţii cererii. In orice
caz, Curtea apreciază că Guvernul nu i-a pus la dispoziţie practica judiciară
internă care să demonstreze eficacitatea unei asemenea cereri în sensul art. 35
alin. 1 din Convenţie.
42. Având în vedere circumstanţele speţei şi, în
special, împrejurarea că această restricţionare a fost impusă în faza iniţială
a procedurii, Curtea apreciază că a fost disproporţionată şi astfel a adus
atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă (a se vedea, mutatis mutandis, Teltronic-CATV împotriva Poloniei, nr. 48.140/99, 10 ianuarie 2006).
43. In consecinţă, Curtea apreciază că statul nu a
păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul său în a recupera
cheltuielile de judecată, iar pe de altă parte, interesul reclamanţilor ca o
instanţă să le examineze cererea.
44. Aşadar, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
45. Reclamanţii se plâng de faptul că anularea acţiunii lor i-a
împiedicat să beneficieze de chiriile pe care statul Ie-a încasat. Ei văd în
aceasta violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede că:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la excepţia
preliminară a Guvernului bazată pe incompatibilitatea ratione temporis a acestei
plângeri cu dispoziţiile Convenţiei
46. Guvernul atrage atenţia asupra faptului că imobilul
aflat în litigiu a intrat în proprietatea statului în 1949, cu mult înaintea
datei ratificării Convenţiei de către România, şi, prin urmare, Curtea nu are
competenţa ratione temporis de a examina circumstanţele şi consecinţele acestui transfer.
47. Reclamanţii se opun argumentelor Guvernului şi
susţin că între 1949 şi 12 octombrie 1999, data restituirii efective a
imobilului, a existat o stare continuă de încălcare a dreptului lor de
proprietate prin posesia exercitată fără titlu şi exploatarea imobilului de
către stat, care ar fi trebuit, în consecinţă, să le restituie chiriile
încasate.
48. Curtea reţine că plângerea reclamanţilor nu
priveşte circumstanţele transferului dreptului de proprietate al imobilului, ci
imposibilitatea actuală de a obţine restituirea fructelor civile ale
imobilului, deşi Decizia din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti a
constatat ilegalitatea aproprierii acestuia de către stat şi a dispus
restituirea imobilului către reclamanţi.
49. Or, ţinând cont de faptul că decizia
sus-menţionată, precum şi acţiunea de restituire a chiriilor erau ulterioare
datei de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, Curtea
apreciază că este competentă ratione temporis pentru a lua în discuţie această plângere, în ceea ce priveşte
cererea de restituire a fructelor civile produse de imobil după ratificarea
Convenţiei de către România [a se vedea, mutatis
mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (decizie)
[MC], nr. 31.443/96, CEDO 2002-X].
50. Curtea respinge, aşadar, excepţia invocată de Guvern.
B. Cu privire la temeinicia plângerii
1. Argumentele părţilor
51. Reclamanţii pretind că îndeplinesc condiţiile
legale pentru a obţine restituirea chiriilor încasate de către stat. Ei atrag
atenţia asupra faptului că în urma anulării acţiunii lor au fost pe nedrept
deposedaţi de aceste sume.
52. Guvernul susţine că niciodată instanţele nu au
recunoscut reclamanţilor vreun drept la restituirea acestor sume şi că nu
există o practică a instanţelor favorabilă unor cereri similare cu cea a
reclamanţilor.
53. Prin urmare, Guvernul estimează că reclamanţii nu
erau titularii nici ai unui bun, nici ai unei creanţe împotriva statului, în
virtutea cărora ar fi putut pretinde că au cel puţin o „speranţă legitimă"
de a obţine exerciţiul efectiv ai unui drept de
proprietate.
54. Guvernul atrage atenţia asupra faptului că
acţiunea reclamanţilor, calificată de instanţe ca acţiune principală, a fost
anulată din cauza neachitării taxei de timbru, or competenţa de a aprecia o situaţie de fapt şi de a
aplica dreptul intern aparţine în primul rând jurisdicţiilor naţionale. In
afară de aceasta, Guvernul subliniază că, în cazul în care acţiunea
reclamanţilor ar fi fost admisă, dreptul lor de creanţă ar fi fost prescris în
parte, de vreme ce, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958,
acţiunea în restituirea fructelor civile se prescrie în termen de 3 ani.
55. Reclamanţii se opun tezei Guvernului şi reiterează
că recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză implica
recunoaşterea dreptului asupra fructelor civile, doar cuantumul sumei putând,
eventual, să provoace controverse.
56. Din acest punct de vedere, reclamanţii susţin că
în temeiul art. 485 şi următoarele din Codul civil, posesorul unui imobil nu-şi
însuşeşte fructele civile decât dacă posedă imobilul cu bună-credinţă. Or,
ţinând cont de faptul că statul era posesor de rea-credinţă, el era obligat să
le restituie aceste fructe. Ei apreciază că constatarea ilegalităţii
aproprierii imobilului antrena de drept aplicarea dispoziţiilor mai sus citate
din Codul civil, dând astfel naştere, în patrimoniul lor, unei creanţe faţă de
stat.
57. In legătură cu prescrierea dreptului lor la
acţiune, reclamanţii atrag atenţia că termenul de 3 ani nu se aplica în speţa
în cauză, deoarece, în conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958,
termenul de prescripţie a acţiunii în repararea unui prejudiciu cauzat
printr-un act ilicit nu începe să curgă decât în momentul în care victima a
cunoscut sau trebuia să cunoască amploarea prejudiciului şi persoana
responsabilă. Or, ei invocă faptul că, din cauza transferurilor succesive ale
proprietăţii imobilului între diverse instituţii ale statului, nu au cunoscut
cu exactitate posesorul şi prejudiciul real decât din momentul comunicării
Deciziei din 14 aprilie 1999 de către Tribunalul Bucureşti.
2. Poziţia Curţii
58. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate invoca
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe
care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii.
Noţiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât şi
valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora
reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a
obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de
a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă
nu poate fi considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi
este similară unei creanţe sub condiţie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva
Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 şi 83, CEDO
2001-VIII, şi Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002 - VII].
59. Cât despre noţiunea de „speranţă legitimă",
Curtea aminteşte, de asemenea, că, deoarece interesul patrimonial vizat este de
natura creanţei, nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât
atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când
este confirmat de o jurisprudentă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr.
44.912/98, § 52, CEDO 2004).
60. In speţă, Curtea observă că formularea art. 485,
486 şi 487 din Codul civil este foarte clară şi nu lasă loc niciunei îndoieli
asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui proprietarului real
fructele civile ale acestui imobil. Singura excepţie o reprezintă cazul
posesiei de bună-credinţă a imobilului, în virtutea unui titlu translativ de
proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute de
posesor.
61. Or, Curtea reţine că nu acesta a fost cazul în
speţă, de vreme ce, în cursul acţiunii în revendicare, Ministerul Finanţelor şi
Primăria Generală a Municipiului Bucureşti au recunoscut lipsa unui titlu
translativ de proprietate şi, prin Hotărârea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti a apreciat, de asemenea,
că statul nu avusese niciodată vreun titlu de proprietate asupra imobilului în
litigiu.
62. Pe de altă parte, Curtea observă că, în ciuda a
ceea ce afirmă Guvernul, jurisprudentă Curţii Supreme de Justiţie recunoaşte,
de asemenea, un drept la restituirea chiriilor încasate de stat după
introducerea unei acţiuni de revendicare. In speţă, această perioadă se întinde
între 3 septembrie 1998, data introducerii acţiunii de revendicare, şi 12
octombrie 1999, data punerii efective în posesia imobilului.
63. In consecinţă şi fără a specula asupra posibilului
rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanţi, dacă aceasta ar fi
fost examinată pe fond, Curtea estimează că reclamanţii puteau pretinde să aibă
o „speranţă legitimă" de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor
referitor la restituirea fructelor civile, conform dispoziţiilor Codului civil
şijurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie (vezi, mutatis
mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea
din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, §§ 31, 32).
64. Cât despre existenţa unei ingerinţe, Curtea
constată că anularea acţiunii de restituire a chiriilor a suprimat practic
orice şansă a reclamanţilor de a obţine rambursarea chiriilor în litigiu. Este
vorba deci despre o ingerinţă în dreptul de proprietate al acestora.
65. Curtea aminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1
garantează în esenţă dreptul de proprietate. El conţine trei norme distincte:
prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat şi îmbracă un
caracter general, enunţă principiul respectului proprietăţii; a doua, care
figurează în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate
şi o subordonează anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în cel
de-al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a reglementa
folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
Totuşi, cele trei reguli nu sunt „distincte", în
sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua şi a treia privesc cazurile
particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietăţii
asupra bunurilor şi trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat
în prima regulă.
Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menţinut un
echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi
imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanţilor (vezi, între
altele, Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23
septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, §69).
66. In speţă, Guvernul invocă faptul că anularea
acţiunii ţine, în primul rând, de dreptul intern şi de aprecierea sa de către
jurisdicţiile naţionale şi că, în orice caz, dreptul reclamanţilor de a
pretinde rambursarea unei eventuale creanţe era în parte prescris.
67. In legătură cu primul argument al Guvernului,
Curtea reiterează constatarea făcută cu ocazia examinării plângerii bazate pe
art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume că, în ciuda marjei de apreciere pe care
o au jurisdicţiile interne, anularea acţiunii din cauza neachitării taxei de
timbru a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal. Or, ţinând cont
de faptul că lezarea dreptului la respectarea proprietăţii asupra bunurilor
reclamanţilor decurge din imposibilitatea de a-şi valorifica creanţa în faţa
jurisdicţiilor interne, Curtea estimează că puterea de apreciere cu care sunt
învestite aceste jurisdicţii nu ar justifica lezarea
dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1.
68. Cât despre susţinerea Guvernului bazată pe
prescrierea acţiunii, presupunând chiar că prescripţia se aplică în speţa de
faţă, Curtea observă că dreptul de creanţă al reclamanţilor nu ar fi stins
decât în parte, ceea ce Guvernul nu contestă.
69. Intrucât Guvernul nu a
explicat într-o manieră convingătoare de ce reclamanţii nu au primit nicio
despăgubire în schimbul exploatării imobilului de către stat, Curtea consideră
că nu s-a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului de proprietate al
reclamanţilor şi exigenţele interesului general.
70. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la aplicarea
art. 41 din Convenţie
71. Potrivit art. 41 din Convenţie, „In cazul
în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a
protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Despăgubiri
72. Reclamanţii pretind cu titlu de daune materiale
suma de 40.020.428 USD, reprezentând valoarea chiriilor pentru perioada
1950-1999, pe care statul ar fi trebuit să Ie-o
înapoieze.
73. Reclamanţii solicită 50.000 USD cu titlu de daune
morale.
74. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care le
consideră excesive. El reiterează că jurisdicţiile interne n-au stabilit
existenţa unei creanţe împotriva statului. In orice caz, el atrage atenţia că
dreptul de a cere restituirea chiriilor încasate de stat pentru o perioadă ce
depăşeşte 3 ani de la data introducerii acţiunii era prescris.
75. Cu privire la suma solicitată cu titlu de
prejudiciu moral, Guvernul susţine că nu există nicio legătură directă între încălcarea
invocată şi pretinsul prejudiciu moral.
76. Curtea reaminteşte că a decis că Guvernul nu a
explicat într-o manieră convingătoare motivele pentru care reclamanţii nu au
primit nicio despăgubire în schimbul exploatării imobilului de către stat.
77. Cu siguranţă, Curtea nu s-ar putea substitui
instanţelor interne pentru a se pronunţa asupra temeiniciei acţiunii de
restituire a chiriilor. Curtea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul,
nici de a stabili cuantumul creanţei reclamanţilor [a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 3 iulie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1.296, § 10, şi Yagtzilar şi
alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă)
[MC], nr. 41.727/98, § 24, 15 ianuarie 2004].
78. In consecinţă, cum absenţa oricărei despăgubiri, şi
nu ilegalitatea aproprierii imobilului de către stat în 1949, se află la originea încălcării constatate,
indemnizaţia nu trebuie să reflecte neapărat întreaga valoare a bunurilor [a se vedea, mutatis
mutandis, Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 25.701/94, 28 noiembrie 2002, §
78].
79. Pentru a determina reparaţia adecvată, Curtea
trebuie să ia în calcul două elemente: pe de o parte, competenţa sa ratione temporis nu începe decât la 20
iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, şi, pe de altă parte,
cât priveşte această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere că
jurisprudenţa internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada
anterioară introducerii acţiunii în revendicare, pentru cazul în speţă, 3
septembrie 1998.
80. Statuând cu privire la satisfacţia echitabilă, în
sensul art. 41 din Convenţie, Curtea acordă în solidar reclamanţilor suma de 40.000 EUR cu acest titlu.
81. Cu privire la daunele morale, Curtea consideră
constatarea unei încălcări a dreptului de acces la un tribunal şi a dreptului
la respectarea bunurilor ca reprezentând prin ea însăşi o satisfacţie
îndestulătoare.
B. Cheltuieli de
judecată
82. Reclamanţii pretind 7.000 USD pentru cheltuieli de
judecată, fără a preciza dacă este vorba de cheltuieli efectuate în faţa
jurisdicţiilor interne sau pentru prezentarea cererii în faţa Curţii.
83. Guvernul atrage atenţia asupra faptului că
reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ în sprijinul cererii
lor.
84. Curtea aminteşte faptul că, din punctul de vedere
al art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile despre care s-a
stabilit că au fost cu adevărat efectuate, că erau necesare şi în cuantum
rezonabil (a se vedea, între altele, Nikolova
împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO
1999-II).
85. Ţinând cont de faptul că reclamanţii nu au
justificat cheltuielile de judecată pretinse, Curtea decide să nu le acorde
nicio sumă cu acest titlu.
C. Daune moratorii
86. Curtea hotărăşte că este potrivit să stabilească
cuantumul daunelor moratorii pe baza cuantumului dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 alin.
1 din Convenţie;
2. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor,
împreună, în termen de 3 luni, începând cu ziua în care hotărârea va deveni
definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 40.000 EUR (patru zeci de
mii de euro) cu titlu de daune materiale, la care se adaugă suma care poate fi
datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând cu expirarea termenului amintit şi până
la data plăţii efective, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă egală
cu dobânda facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene,
aplicabilă în decursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
4. hotărăşte că stabilirea încălcării reprezintă prin
ea însăşi o satisfacţie echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de
reclamanţi;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la 24 mai 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Preşedinte,
John Hedigan
Grefier,
Vincent Berger