HOTARARE Nr. 0
din 19 octombrie 2006
in Cauza Raicu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 597 din 29 august 2007
(Cererea nr. 28.104/03)
Strasbourg
In Cauza Raicu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
reunită în cadrul unei camere formate din: domnii: B.M. Zupancic, preşedinte,
J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre,
judecători, şi domnul V. Berger,
grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de
consiliu la data de 28 septembrie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 28.104/03
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna
Alexandrina Raicu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 4 august 2003, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat
prin agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu.
3. La data de 4 noiembrie 2005, preşedintele Secţiei a
III-a a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 §
3 din Convenţie, acesta a hotărât ca admisibilitatea şi temeinicia cauzei să
fie examinate în acelaşi timp.
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanta s-a născut în
anul 1943 şi locuieşte în Bucureşti.
5. La data de 10 iulie 1997, T.A. şi T.V. au introdus
împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti o acţiune în revendicare a
apartamentului nr. 51, situat în Bucureşti, Str. Fuiorului nr. 7, care le
fusese confiscat de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, la plecarea
lor definitivă în străinătate în anul 1978.
6. La data de 16 octombrie 1997, Consiliul
Municipiului Bucureşti i-a vândut reclamantei apartamentul în litigiu, în
temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului înainte de
1989 (Legea nr. 112/1995).
7. Prin Sentinţa din 9 octombrie 1998, Judecătoria
Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare menţionată mai sus. In
lipsa recursului format de Consiliul Municipiului Bucureşti, sentinţa a rămas
definitivă.
8. Prin Sentinţa din 30 noiembrie 1999, Judecătoria
Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea în constatarea nulităţii contractului
de vânzare din 16 octombrie 1997, introdusă de T.A. şi T.V. şi îndreptată
împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti şi împotriva reclamantei, pe
motivul că primăria fusese de rea-credinţă la încheierea contractului, ţinând
seama de acţiunea în revendicare aflată pe rol la momentul respectiv.
9. La data de 23 noiembrie 2000, Tribunalul Municipiului
Bucureşti a pronunţat o hotărâre de respingere a apelului introdus de
reclamantă şi de Primăria Bucureşti împotriva sentinţei de mai sus.
10. Prin Hotărârea din 12 martie 2001, Curtea de Apel
Bucureşti a admis recursul formulat de reclamantă şi a respins acţiunea în
constatarea nulităţii contractului de vânzare- cumpărare litigios. Ea a statuat că partea interesată fusese de
bună-credinţă în momentul încheierii contractului şi că nerespectarea de către
Primăria Bucureşti a obligaţiei sale legale de a suspenda vânzarea
apartamentului după introducerea acţiunii în revendicare de către T.A. şi T.V.
nu era sancţionată prin nulitatea absolută a contractului, ci prin nulitatea
relativă, care nu putea fi invocată de către T.A. şi T.V. care erau terţe părţi
ale contractului. Curtea a adăugat că normele de aplicare a Legii nr. 112/1995
prevedeau că funcţionarii primăriei erau responsabili pentru prejudiciul cauzat
prin nerespectarea obligaţiei de a suspenda vânzarea în discuţie.
11. Prin Hotărârea din 12 februarie 2003, Curtea
Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de procurorul general
împotriva Hotărârii din 12 martie 2001, menţionată mai sus. Ea a statuat că,
având în vedere că Legea nr. 112/1995, modificată prin Hotărârea Guvernului nr.
11/1997, nu permitea decât vânzarea imobilelor naţionalizate de stat în baza
unui titlu valabil, apartamentul în litigiu, naţionalizat fără titlu valabil,
nu ar fi trebuit să facă obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, care era
prin urmare lovit de nulitate absolută. Curtea a apreciat că primăria fusese de
rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi că reclamanta
nu îşi dovedise buna-credinţă, dând dovadă în special de o lipsă de diligentă
în a se informa asupra situaţiei apartamentului în discuţie.
12. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a casat
Hotărârea din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi a confirmat
temeinicia soluţiei de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare
din 16 octombrie 1997.
13. In prezent, reclamanta face obiectul unei proceduri
de evacuare din apartamentul în discuţie.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
A. Codul de procedură civilă
14. La data evenimentelor,
articolele pertinente din Codul de procedură civilă prevedeau următoarele:
„ARTICOLUL 330
Procurorul general, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare
esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori
această hotărâre este vădit netemeinică."
„ARTICOLUL 3301
In cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul
în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea
judecătorească a rămas irevocabilă."
15. Articolele 330 şi 3301 au fost abrogate de articolul I § 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
B. Dreptul şi
jurisprudenţa interne referitoare la căile de recurs aflate la dispoziţia
persoanelor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii
nr. 112/1995 au fost anulate
16. Art. 49 şi 51 din Legea nr.
10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate în mod abuziv (Legea nr. 10/2001) prevăd că foştii
chiriaşi ai statului, ale căror contracte de vânzare-cumpărare ale
apartamentelor în care locuiseră cu chirie au fost anulate, pot cere în
justiţie rambursarea de către autorităţi a preţului plătit, actualizat în
funcţie de rata inflaţiei şi de cheltuielile necesare şi utile efectuate în
aceste apartamente, In cazul în care apartamentul în discuţie fusese
naţionalizat în mod legal, rambursarea cheltuielilor se află în sarcina
persoanei care are dreptul la restituirea bunului.
17. In temeiul art. 49 şi 51 citate mai sus, prin
Hotărârea din 25 martie 2005, pronunţată în ultimă instanţă, Tribunalul
Bucureşti a admis acţiunea foştilor chiriaşi al căror contract de
vânzare-cumpărare al apartamentului în discuţie fusese anulat şi a obligat
statul la rambursarea preţului pe care îl plătiseră, actualizat în funcţie de
rata inflaţiei, adică 85.499.752 lei [circa 2.320 euro], iar pe noii
proprietari i-a obligat la rambursarea cheltuielilor necesare şi utile
efectuate de foştii chiriaşi în apartament, adică 92.959.630 lei [circa 2.525
euro]. Prin Hotărârea din 29 martie 2005, instanţa menţionată mai sus a admis,
în ultimă instanţă, o acţiune similară, obligând statul la rambursarea preţului
actualizat, adică 78.006.110 lei [circa 2.120 euro], precum şi cheltuielile
necesare şi utile efectuate de foştii chiriaşi în apartamentul în discuţie,
adică 35.452.748 lei [circa 963 euro].
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. (1) din Convenţie
18. Reclamanta pretinde că
rejudecarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către Curtea Supremă de
Justiţie, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a
încălcat principiul securităţii raporturilor juridice garantat de art. 6 § 1
din Convenţie care, în partea sa pertinentă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)."
A. Asupra
admisibilităţii
19. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Aşadar, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
20. Guvernul recunoaşte că
desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti
pe calea unui recurs în anulare constituie o ingerinţă în dreptul reclamantei
la un proces echitabil şi la respectarea securităţii raporturilor juridice,
însă apreciază că acest drept nu este absolut (Fayed
împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21
septembrie 1994, seria A nr. 294-B, p. 49-50, § 65). După părerea lui,
ingerinţa în cauză era prevăzută de lege, şi anume de art. 330 şi 3301 din Codul de procedură civilă,
abrogate între timp, viza un scop legitim, adică respectarea dreptului de
proprietate al foştilor proprietari, şi era proporţională cu scopul urmărit.
21. In ceea ce priveşte
proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul pune în evidenţă faptul că Curtea
Supremă de Justiţie s-a aflat în faţa dilemei de a pune în balanţă respectarea
securităţii raporturilor juridice şi cea a dreptului de proprietate al foştilor proprietari, drept recunoscut cu efect
retroactiv prin Sentinţa din 9 octombrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 3
Bucureşti. El apreciază că desfiinţarea Hotărârii din 12 martie 2001,
pronunţată în favoarea reclamantei, a fost necesară pentru a restaura ordinea
juridică internă şi pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al
foştilor proprietari, TA. şi TV. Mai mult, el consideră că, în analiza
proporţionalităţii, trebuie ţinut cont de faptul că reclamanta putea introduce împotriva
autorităţilor o acţiune de rambursare a preţului plafonat plătit pentru
apartamentul în litigiu, actualizat în funcţie de rata inflaţiei.
22. Reclamanta contestă
argumentele Guvernului şi susţine că anularea Hotărârii definitive din 12
martie 2001 i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
23. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces
echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie
interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului
ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
24. Unul dintre elementele fundamentale ale
supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care
prevede, printre altele, ca soluţia dată de o manieră definitivă în orice litigiu
de către instanţe să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu împotriva
României [MC] nr. 28.342/95, § 61, CEDO 1999-VII). In baza acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este
abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu
singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa
sa. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot
exista două puncte de vedere asupra subiectului respectiv nu este un motiv
suficient de a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât
dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh
împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO
2003-IX).
25. In ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform
căruia desfiinţarea Hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 12 martie 2001 era
necesară pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al lui T.A. şi
T.V., Curtea reaminteşte faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii
nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate (a se vedea, mutatis
mutandis, Pincovâ şi Pine, nr. 36.548/97, CEDO 2002-VIII, § 58). Ea
apreciază că nu îi revine unei persoane care a beneficiat de o hotărâre
definitivă favorabilă sarcina să suporte consecinţele faptului că sistemul
legislativ şi judiciar intern a condus, în speţă, la coexistenţa a două
hotărâri definitive ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane
diferite asupra aceluiaşi bun.
26. In ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a
obţine în justiţie restituirea preţului plătit pentru apartamentul în litigiu,
actualizat în funcţie de rata inflaţiei, Curtea consideră că în privinţa
capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, această posibilitate
nu ar putea fi văzută ca o măsură susceptibilă să aducă remediu ingerinţei
suportate de partea interesată în dreptul său la un proces echitabil prin
desfiinţarea hotărârii definitive care îi era favorabilă (a se vedea, mutatis
mutandis, Brumărescu, citată mai sus, § 50) sau să justifice încălcarea
principiului securităţii raporturilor juridice.
27. In lumina observaţiilor de mai sus, Curtea
apreciază că, în speţă, nu există motive substanţiale şi imperioase care să
justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice şi nu
vede niciun motiv de a se abate de la abordarea adoptată în alte cauze
similare, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (a se vedea, printre
altele, S.C.
Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, §§ 36-37, 1 decembrie 2005).
28. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
concluziona că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii
definitive din 12 martie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
29. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
30. Reclamanta denunţă o
încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza desfiinţării
Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie. Ea
invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc
atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru
a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
31. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea relevă că el nu este
lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat
admisibil.
B. Asupra fondului
32. Guvernul recunoaşte că
desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de Curtea Supremă de Justiţie constituie o ingerinţă în
dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Totuşi, el apreciază că
această ingerinţă era prevăzută de lege, adică de art. 330 şi 330 1 din Codul de procedură civilă, abrogate între timp, că ea viza un
scop legitim, adică respectarea dreptului de proprietate al foştilor
proprietari, şi că era proporţională cu scopul urmărit. Din acest motiv, Guvernul face trimitere la Cauza Străin
împotriva României (nr. 57.001/00, § 38, 21 iulie
2005) şi pune în evidenţă că T.A. şi TV., foştii proprietari ai apartamentului
în litigiu, dispuneau de un „bun" în baza Hotărârii definitive din 9
octombrie 1998, cu efect retroactiv, prin care statul a fost condamnat să le
restituie apartamentul în cauză. El consideră, făcând trimitere la jurisprudenţa
pertinentă, că reclamanta ar fi putut introduce o acţiune pentru a obţine, pe
de o parte, rambursarea preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu
care, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, s-ar ridica la 1.180 euro, şi,
pe de altă parte, cheltuielile necesare şi utile efectuate în apartament.
33. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi
susţine că desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a privat-o de
dreptul său de proprietate asupra apartamentului în discuţie.
34. Curtea observă în primul rând că nu se contestă
faptul că reclamanta beneficia de un „bun", în sensul jurisprudenţei
Curţii, în baza Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel
Bucureşti, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin
care reclamanta dobândise apartamentul litigios.
35. Ea consideră că desfiinţarea de către Curtea
Supremă de Justiţie a hotărârii definitive mai sus menţionate a avut ca efect
privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului
alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC
Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată mai sus, § 44).
36. O privare de proprietate care să ţină de cea de-a
doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a
intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
In plus, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să
răspundă criteriului de proporţionalitate. Curtea nu încetează să reamintească
următorul lucru: trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele interesului
general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale
omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză
suportă o sarcină specială şi exorbitantă. In acest sens, Curtea a statuat deja
că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită
persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea
„venală" a bunului, aşa cum este ea stabilită la data la care a intervenit
privarea de proprietate (Brumărescu, citată mai sus, § 78, şi Pincova
şi Pine, citată mai sus, § 53).
37. In speţă, presupunând chiar că ingerinţa litigioasă
ar fi avut o „bază legală" şi ar fi servit unei cauze de utilitate
publică, Curtea trebuie să analizeze dacă ea corespundea criteriului
proporţionalităţii. In acest sens, ea ia notă de argumentele Guvernului, şi
anume că foştii proprietari beneficiau, la rândul lor, de o hotărâre definitivă
care le recunoştea dreptul de proprietate şi obliga autorităţile să le
restituie apartamentul în discuţie şi că reclamanta ar fi putut introduce o
acţiune pentru rambursarea preţului actualizat şi a cheltuielilor efectuate cu
apartamentul. Totuşi, Curtea reaminteşte faptul că a statuat că atenuarea vechilor
prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. In acest scop,
legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale
fiecărei speţe, pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile de
bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii
statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova şi Pine, citată mai sus, § 58).
38. Curtea relevă faptul că, în baza Hotărârii
definitive din 12 martie 2001, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de
proprietate asupra apartamentului în discuţie, instanţele interne considerând
că a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare al apartamentului din 16 octombrie 1997. Ea observă că
reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a
fost privată în urma anulării hotărârii mai sus menţionate de către Curtea
Supremă de Justiţie. Dacă reclamanta nu a introdus nicio acţiune de rambursare
a preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu
apartamentul, trebuie constatat că, aşa cum reiese de altfel din jurisprudenţa
trimisă de Guvern, o astfel de acţiune nu ar fi putut duce la acordarea unei
despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea „venală" a apartamentului
de care a fost privată. Mai mult, Curtea observă că Guvernul nu a susţinut că
reclamanta dispunea de o cale de recurs care i-ar fi permis să compenseze
diferenţa dintre preţul de cumpărare actualizat, evaluat la 1.180 euro, şi
valoarea bunului la data Hotărârii din 12 februarie 2003, pronunţată în
recursul în anulare.
39. Având în vedere observaţiile de mai sus, Curtea
apreciază că atingerea adusă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor
sale a rupt, în defavoarea sa, justul echilibru ce trebuia păstrat între
protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
40. Conform art. 41 din
Convenţie:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
41. In ceea ce priveşte
prejudiciul material suportat, reclamanta solicită
35.000 euro, reprezentând valoarea apartamentului de
care a fost privată prin admiterea recursului în anulare. Ea solicită, de
asemenea, 15.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferinţele cauzate prin
ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.
42. Guvernul consideră că suma
care trebuie luată în calcul cu titlu de daune materiale este preţul plafonat
plătit în 1997 de către reclamantă, actualizat în funcţie de rata inflaţiei,
adică 1.180 euro, şi că din cauză că aceasta nu a plătit în 1997 valoarea de
piaţă a apartamentului în litigiu ea nu ar fi putut obţine o sumă care să
corespundă valorii actuale a bunului. In ceea ce priveşte cererea de daune morale,
Guvernul apreciază că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul
unei constatări a încălcării şi că, în orice caz, reclamanta nu a dovedit nicio
legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suferinţa invocată.
43. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o
încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică în temeiul Convenţiei
de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern
nu permite decât înlăturarea parţială a consecinţelor acestei încălcări, art.
41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a-i acorda o reparaţie părţii
lezate prin actul sau omisiunea care a determinat constatarea unei încălcări a
Convenţiei. In exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită libertate de
acţiune; adjectivul „echitabil" şi expresia „dacă este cazul"
demonstrează acest lucru.
44. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează în materie, figurează
prejudiciul material, adică
pierderile suportate efectiv ca o consecinţă directă a pretinsei încălcări, şi
prejudiciul moral, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi
incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum şi alte daune
nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina
Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10
noiembrie 2004).
45. In plus, acolo unde diferitele elemente ce
constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul
exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi cel moral se
arată dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC],
nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
46. Curtea apreciază, în
circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului în litigiu către
reclamantă, al cărei drept de proprietate fusese confirmat prin Hotărârea
definitivă din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, ar pune partea
interesată pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi
aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. In
cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3
luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el
să îi plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă ce corespunde
valorii actuale a apartamentului.
47. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra
preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi,
Curtea apreciază că cererea reclamantei cu titlu de daune materiale trebuie
admisă integral şi îi acordă 35.000 euro cu acest titlu.
48. In ceea ce priveşte cererea de daune morale, Curtea
apreciază că desfiinţarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către
Curtea Supremă de Justiţie a adus o atingere gravă dreptului reclamantei la
respectarea bunurilor sale, cauzând un prejudiciu moral. Având în vedere
totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform
art. 41 din Convenţie, ea îi alocă 2.000 euro cu acest titlu.
B. Cheltuieli de
judecată
49. Fără a preciza vreo sumă
sau a furniza documente justificative, reclamanta solicită şi rambursarea
cheltuielilor de judecată angajate în faţa instanţelor interne.
50. Guvernul nu se opune să i se acorde reclamantei
suma ce corespunde cheltuielilor angajate în procedura judiciară internă şi în
cea în faţa Curţii, în măsura în care aceste cheltuieli sunt necesare,
susţinute de documente justificative şi au legătură cu
cauza.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al
cuantumului. In speţă, ţinând cont de încălcările constatate, care se referă
numai la procedura de recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie,
precum şi de elementele aflate în posesia sa referitoare la cheltuielile de
judecată plătite de reclamantă în această procedură, Curtea apreciază că este
rezonabil să i se acorde 100 euro cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
52. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi restituie reclamantei
apartamentul nr. 51, situat în Bucureşti, Str. Fuiorului nr. 7, în cel mult 3
luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2
din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi
plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 35.000 euro
(treizeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească
reclamantei suma de 2.000 euro (două mii euro) cu titlu de daune morale, precum
şi suma de 100 euro (una sută euro) drept cheltuieli de judecată, plus orice
sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai
sus, sume ce vor fi transformate în lei (ROL), la cursul de schimb valabil la
data plăţii;
d) ca, începând de la expirarea
termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se
majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ
marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu
trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 19 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Preşedinte,
Bostjan M. Zupancic
Grefier,
Vincent Berger