HOTARARE Nr. 0
din 16 noiembrie 2006
in Cauza Davidescu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 265 din 19 aprilie 2007
(Cererea nr. 2.252/02)
In Cauza Davidescu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii B. M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre,
judecători, şi domnul V. Berger,
grefierul secţiei, după ce a
deliberat în Camera de consiliu la data de 24 octombrie
2006, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la
aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află
Cererea nr. 2.252/02, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, domnul Ioan Ilus Davidescu (reclamantul),
a sesizat Curtea la data
de 21 septembrie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost
reprezentat de doamna avocat Măria Despa, care a fost înlocuită de doamna
avocat Aurelia Popescu. In prezent este reprezentat de
doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul
român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul
Afacerilor Externe.
3. La data de 24 mai 2005 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 alin. 3
din Convenţie, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi
examinate în acelaşi timp.
4. Atât reclamantul, cât şi
Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamantul este născut în
1943 şi locuieşte în Sinaia.
6. In 1950, în virtutea
Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil
situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, compus dintr-un imobil cu 3
apartamente şi terenul aferent, care aparţinea mătuşii reclamantului.
7. La 15 octombrie, 25 octombrie şi 13 decembrie 1996,
societatea H., administratorul bunurilor statului, a vândut soţilor C.S.,
soţilor M. şi, respectiv, soţilor CI. apartamentele nr. 3, 1 şi 2, situate în
imobilul în chestiune, în care locuiau în calitate de locatari.
1. Acţiunea în
revendicare
8. La 3 iunie 1997,
reclamantul, arătând că în baza Decretului nr. 92/1950 bunurile ce aparţineau
anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi că mătuşa sa
făcea parte dintr-una din aceste categorii, a introdus la Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei
Bucureşti şi a societăţii H.
9. Printr-o sentinţă din 19
septembrie 1997 judecătoria a admis acţiunea reclamantului, pe motiv că statul
intrase în posesia imobilului fără titlu valabil, şi a dispus restituirea
imobilului de către părţile pârâte. Părţile pârâte, deşi au fost citate legal
în procedură, nu s-au prezentat şi nu au formulat apărări. In apel, printr-o hotărâre
definitivă din 9 aprilie 1998, Tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa
pronunţată în primă instanţă.
10. Printr-un proces-verbal din 9 septembrie 1998
reclamantul a fost pus în posesia imobilului şi a
terenului, dar a constatat cu acest prilej că cele 3 apartamente ale imobilului
fuseseră vândute anterior locatarilor. Printr-o dispoziţie din 7 octombrie
1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului aflat în litigiu reclamantului.
11. Prin Scrisoarea din 29
ianuarie 2001, primăria l-a informat pe reclamant că cererea sa de a i se
restitui imobilul în cauză în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 fusese
respinsă, pe motiv că imobilul îi fusese deja restituit prin Hotărârea
definitivă din 19 septembrie 1997.
2. Acţiunea în
anularea contractelor de vânzare
a) acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 1
12. La data de 15 februarie 1999 reclamantul a sesizat
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune
împotriva Primăriei Bucureşti, a societăţii H. şi a soţilor M. în anularea
contractului de vânzare încheiat la 25 octombrie 1996 şi, în subsidiar, în
revendicarea acestui apartament. Reclamantul se întemeia pe Sentinţa definitivă
din 19 septembrie 1997, prin care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti constatase
dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. In plus, reclamantul a
cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare pentru cauză ilicită,
susţinând că părţile au fost de rea-credinţă cu ocazia încheierii acestuia, în
măsura în care ştiau la data semnării contractului că reclamantul făcuse
demersuri pentru a i se restitui imobilul.
13. Prin Sentinţa din 26 ianuarie 2000, judecătoria a
respins cererea de anulare a contractului, pe motiv că acest contract fusese
încheiat anterior datei introducerii de către reclamant a acţiunii sale în
revendicare, că acesta din urmă nu adresase o comunicare părţilor asupra
demersurilor sale şi că acest contract respecta dispoziţiile Legii nr.
112/1995. In privinţa cererii reclamantului de revendicare a apartamentului,
judecătoria a respins-o, pe motiv că avea un caracter subsidiar şi că nu fusese
sesizată asupra acestui lucru decât în vederea dispunerii restituirii
imobilului după anularea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu. In măsura
în care, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare nu fusese anulat, nu putea
hotărî asupra acţiunii în revendicare a reclamantului. Judecătoria a considerat
că admisibilitatea acţiunii în revendicare depindea de admisibilitatea cererii
de anulare a contractului de vânzare-cumpărare şi că, în speţă, nu se impunea
compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
14. La data de 14 februarie 2000 reclamantul a introdus
apel, menţionând că respectivul contract de
vânzare-cumpărare avea o cauză ilicită şi că acţiunea sa în revendicare nu avea
un caracter subsidiar. Intre altele, el susţinea că judecătoria, în virtutea
rolului său activ, ar fi trebuit, din oficiu, să compare titlul său cu cel al
soţilor M.
15. Prin Decizia din 15
decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului în ceea ce
priveşte anularea contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa a validat
contractul de vânzare-cumpărare pe motiv că părţile au fost de bună-credinţă cu
ocazia încheierii sale. In ceea ce priveşte cererea de revendicare a
apartamentului, tribunalul a admis apelul reclamantului şi a comparat titlurile
părţilor în litigiu. Acesta a considerat că titlul de proprietate al soţilor M.
era preferabil, din cauza faptului că statul nu mai era proprietarul imobilului
în momentul în care s-a pronunţat Sentinţa definitivă din 19 septembrie 1997,
care îl obliga să restituie bunul în litigiu reclamantului.
16. La data de 18 ianuarie 2001 reclamantul a formulat recurs, susţinând că tribunalul nu a apreciat
corect probele în privinţa cererii sale de anulare a contractului de
vânzare-cumpărare. In plus, a subliniat că în cererea sa de chemare în judecată
nu cerea compararea titlurilor de proprietate şi că, în consecinţă, tribunalul
hotărâse ultra petita.
17. Prin Decizia definitivă
din 20 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins recursul. Ea a
confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă în ceea ce priveşte
valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta a constatat, de
asemenea, după ce a interpretat cererea de chemare în judecată a reclamantului,
că acesta din urmă nu intenţiona, într-adevăr, să ceară compararea titlurilor
de proprietate.
b) acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 2
18. La data de 16 februarie 1999 reclamantul a sesizat
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei Bucureşti,
a societăţii H. şi a soţilor C.I. în anularea contractului de vânzare-cumpărare
din 13 decembrie 1996 pentru cauză ilicită şi, în subsidiar, cu o acţiune în
revendicarea apartamentului.
19. Prin Sentinţa din 19
ianuarie 2000, judecătoria a respins acţiunea reclamantului, pe motiv că
contractul fusese încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi că părţile au fost de
bună-credinţă la încheierea sa. Prin Decizia din 30 noiembrie 2000, tribunalul
a admis în parte apelul reclamantului, a constatat valabilitatea contractului
de vânzare-cumpărare, datorită bunei-credinţe a soţilor C.I., dar, după ce a comparat titlurile de
proprietate ale reclamantului şi soţilor C.I., a considerat că primul este
preferabil.
20. In recursul soţilor C.I.,
prin Decizia definitivă din 3 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a casat
această hotărâre şi a respins apelul reclamantului, pe motiv că tribunalul se
pronunţase ultra petita asupra revendicării.
21. Prin Decizia din 24 mai 2002, Curtea Supremă de
Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general la cererea
reclamantului şi în favoarea acestuia, a casat cele 3 hotărâri pronunţate în
timpul primei faze procedurale şi a trimis cauza spre rejudecare la
judecătorie.
22. La data de 12 septembrie
2002 reclamantul şi-a precizat acţiunea, susţinând că aceasta avea două capete
de cerere distincte, şi nu subsidiare, şi anume anularea contractului de
vânzare-cumpărare şi revendicarea apartamentului nr. 2.
23. Prin Sentinţa din 19
decembrie 2002, judecătoria a respins acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare, pe motiv că cumpărătorii fuseseră de bună-credinţă la
încheierea contractului. Pe de altă parte, judecătoria a admis acţiunea în
revendicare a reclamantului. Comparând titlurile de proprietate ale părţilor în
litigiu, aceasta a considerat că titlul reclamantului era preferabil, datorită
faptului că naţionalizarea imobilului fusese ilegală şi că, în consecinţă,
statul nu fusese niciodată proprietarul bunului.
24. Prin Decizia din 4 iunie 2003, Tribunalul
Bucureşti a respins atât apelul reclamantului, cât şi pe cel al soţilor C.I.
25. Prin Decizia definitivă din 8 noiembrie 2003,
Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul soţilor C.I. şi a respins acţiunea în
revendicare a reclamantului. Curtea de Apel, referindu-se la art. 46 alin. 2
din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile
naţionalizate în timpul regimului comunist, a considerat că numai bună-credinţă
a cumpărătorilor era suficientă pentru a face să prevaleze titlul lor de
proprietate asupra celui al reclamantului. Prin urmare, a respins, de asemenea,
acţiunea reclamantului în revendicarea apartamentului respectiv.
c) acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3
26. La data de 11 februarie 1999 reclamantul a sesizat
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei Bucureşti,
a societăţii H. şi a soţilor C.S. în anularea contractului de vânzare-cumpărare
din 15 octombrie 1996 pentru cauză ilicită.
27. Prin Sentinţa din 3 aprilie
2000, judecătoria a respins acţiunea sa, deoarece contractul fusese încheiat
înainte de 9 aprilie 1998 şi reclamantul nu dovedise că părţile fuseseră de
rea-credinţă în momentul încheierii sale.
28. Prin Decizia din 9
octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului. Acesta a
constatat că interesatul nu dovedise că a comunicat pârâţilor intenţia sa de a
revendica imobilul.
29. Prin Decizia definitivă
din 14 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul
reclamantului şi a confirmat hotărârile pronunţate în prima instanţă şi în
apel.
3. Demersuri pentru a
obţine restituirea imobilului în litigiu în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 10/2001
30. La data de 19 iulie 2001
reclamantul a adresat o notificare Primăriei Bucureşti pentru a obţine
restituirea imobilului situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, în temeiul
dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
31. Astfel, cum reiese din dosar, până în prezent
reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa.
II. Dreptul şi
jurisprudenţa internă pertinente
32. Dispoziţiile legale şi
jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva
României ([GC] nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p.
250-256, paragrafele 31-44), Străin şi alţii
împotriva României (nr. 57.001/00, paragrafele 19 -
26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, paragrafele
38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
33. Legea nr. 247/2005 de
modificare a Legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care au dreptul
persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, a cărei sumă va
fi fixată în urma unei proceduri administrative de către o comisie centrală,
este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasament al valorilor
mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni „Proprietatea" {Proprietatea). In principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri
de valoare ce vor fi transformate în acţiuni atunci când Proprietatea va fi
cotată la bursă. De altfel, art. 3 al legii mai sus menţionate precizează că
titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
34. La data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost
înscrisă în Registrul Comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca titlurile
de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi pentru
ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul tranzacţiilor pe piaţa
financiară, trebuie ca mai întâi să se urmeze procedura de acceptare din partea
Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului
estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea
efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
35. Reclamantul se plânge de
o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale, prin vânzarea de
către stat a apartamentelor în litigiu. El invocă art. 1 al Protocolului nr. 1,
care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
36. Curtea constată că
cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie.
Ea apreciază că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în
consecinţă, o declară admisibilă.
B. Pe fond
37. Citând, între altele, cauzele Brezny şi Brezny împotriva Slovaciei
[(dec), nr. 23.131/93, 4 martie 1996], Kopecky
împotriva Slovaciei ([GC], nr. 44.912/98,
paragraful 35, 28 septembrie 2004) şi Constandache
împotriva României [(dec), nr. 46.312/99, 11 iunie
2002], Guvernul consideră că Curtea nu este competentă ratione temporis pentru a examina
împrejurările naţionalizării imobilului în litigiu, care a avut loc înainte de
intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
38. Guvernul consideră că
reclamantul nu dispunea de un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la
momentul vânzării apartamentelor către locatari, deoarece dreptul său de
proprietate asupra imobilului nu fusese recunoscut printr-o hotărâre
judecătorească definitivă înaintea acestei vânzări. In plus, cu ocazia vânzării
apartamentelor către terţi, statul avea un titlu de proprietate valabil asupra
acestor apartamente.
39. Deşi Sentinţa din 9 aprilie
1998 a admis acţiunea în revendicare a reclamantului, acesta din urmă nu şi-a
înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi nu a plătit impozit pentru
imobil (Zwierzynsky contra Poloniei, nr. 34.049/96, 19 iunie 2001). Guvernul subliniază că, la fel ca şi
în Cauza Constandache împotriva României citată anterior, reclamantul şi-a îndreptat acţiunea în revendicare împotriva statului, care, în momentul
acţiunii, nu mai era proprietarul imobilului, din cauza vânzării către terţi.
Prin urmare, Guvernul consideră că Sentinţa din 9 aprilie 1998 nu putea da
naştere unui drept de proprietate în favoarea reclamantului asupra imobilului
în cauză. Intre altele, Hotărârea definitivă din 9 aprilie 1998 de constatare a
dreptului de proprietate al reclamantului nu era opozabilă terţilor
cumpărători.
40. Chiar presupunând că
hotărârile pronunţate de instanţele naţionale constituie o ingerinţă în dreptul
de proprietate al reclamantului, Guvernul consideră că aceasta era prevăzută de
lege, în speţă, de Codul civil şi de Codul de procedură civilă, precum şi de
dispoziţiile legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, şi urmărea un scop legitim,
şi anume protecţia drepturilor altuia. In opinia sa, această ingerinţă era proporţională
cu scopul urmărit, în măsura în care instanţele naţionale au recunoscut
valabilitatea contractelor de vânzare încheiate înainte ca reclamantul să
sesizeze judecătoria cu o acţiune în revendicare.
41. Guvernul consideră că
reclamantul putea obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată
prin Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 al Protocolului
nr. 1.
42. In fine, Guvernul cere Curţii să ia în calcul
reforma instituită de Legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv accelerarea
procedurii de restituire şi, în cazurile în care o asemenea restituire se
dovedeşte imposibilă, să acorde o despăgubire sub forma unei participaţii la un
organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare.
43. Reclamantul contestă teoria
Guvernului. In opinia lui, naţionalizarea a fost ilegală şi, prin urmare,
statul a vândut apartamentele în cauză pe vremea când nu era proprietarul lor.
El prezintă de asemenea copii de pe chitanţele fiscale care fac dovada plăţii
impozitului pentru imobil.
44. Reclamantul consideră că
statul refuză să execute Hotărârea judecătorească din 19 septembrie 1997, în
condiţiile în care aceasta nu a fost nici contestată, nici anulată de
instanţele naţionale.
45. Curtea aminteşte că în
Cauza Străin şi alţii împotriva României anterior citată a considerat că
vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi
atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a
dreptului de proprietate al altuia, coroborată cu lipsa totală a
despăgubirii, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi
alţii împotriva României citată anterior, paragrafele 39 şi 59).
46. In plus, în Hotărârea Păduraru
împotriva României anterior
citată (paragraful 112), Curtea a constatat că statul a încălcat obligaţia
pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de problema de interes
general constând în restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa
în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat că
incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care
s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi în întregime bunul său, deşi
dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare care obliga statul să i- l restituie.
47. In cauză, Curtea nu vede
niciun motiv de a se îndepărta de jurisprudenţa anterior citată, situaţia de
fapt fiind similară. La fel ca şi în cauzele Păduraru împotriva României şi
Porţeanu împotriva României (paragraful 33 al acestei cauze), în prezenta cauză nişte terţi au
devenit proprietarii apartamentelor în litigiu mai înainte ca dreptul de
proprietate al reclamantului asupra acestor bunuri să fie definitiv confirmat,
cu efect retroactiv. Şi, la fel ca şi în aceste cauze, precum şi în Cauza Străin
şi alţii împotriva României, reclamantul a fost recunoscut în speţă drept
proprietar legitim, titlul său de proprietate fiind considerat incontestabil de
către instanţele judecătoreşti, având în vedere caracterul abuziv al
naţionalizării (paragrafele 9 şi 10 de mai sus).
48. Curtea aminteşte de
asemenea că în Cauza Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28.342/95,
paragrafele 69 şi 70, CEDO 1999-VII), dreptul de proprietate al reclamantului,
confirmat printr-o hotărâre definitivă datând din 1993, era pus în discuţie de
terţul intervenient, care pretindea că are un drept de proprietate asupra unei
părţi din acelaşi bun în baza unui act de cumpărare datând din 1973. Pe această
temă Curtea a decis că procedura declanşată de domnul Brumărescu împotriva
statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor
acestor părţi (Brumărescu împotriva României citată anterior, paragraful
69). Curtea a confirmat această abordare în hotărârea sa asupra satisfacţiei
echitabile, stabilind în sarcina statului român obligaţia de a restabili
dreptul de proprietate al domnului Brumărescu, „sub rezerva oricărei
pretenţii" pe care terţul intervenient ar putea-o avea asupra unei părţi
din proprietatea reclamantului (Brumărescu împotriva României (reparaţie
echitabilă) [GC], nr. 28.342/95, paragraful 22 in
fine, CEDO 2001-1).
49. Curtea constată că vânzarea
de către stat a bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu
permitea să se vândă decât bunurile naţionalizate în mod legal, îl împiedică pe
acesta să beneficieze de dreptul său.
50. Intre altele, Curtea
constată că, deşi Guvernul susţine că reclamantul avea dreptul de a obţine o
reparaţie, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare.
Astfel, reclamantul a depus, la 19 iulie 2001, o cerere de restituire a bunului
în temeiul Legii nr. 10/2001, între timp completată de Legea nr. 247/2005, dar
nu a primit nici până astăzi vreun răspuns, nici asupra restituirii solicitate,
nici în privinţa despăgubirii la care Guvernul susţine că ar avea dreptul.
51. Curtea observă că, deşi la
22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr.
10/2001, operaţiunile prealabile acordării unei despăgubiri efective nu au fost
finalizate până în prezent şi că, în conformitate cu calendarul previzional al
Fondului Proprietatea, cotarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006 (paragrafele
33 şi 34 de mai sus).
52. Presupunând că cererea de
restituire formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă
şi poate face obiectul unei indemnizaţii, Curtea apreciază că Proprietatea nu
funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea
efectivă a unei despăgubiri reclamantului şi că cererea sa, întemeiată pe legea
mai sus menţionată, nu a făcut obiectul niciunei examinări de peste 5 ani. In
plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau
în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii de
către persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor,
restituite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive (Porţeanu
împotriva României citată anterior, paragraful 34).
53. In consecinţă, Curtea
consideră că atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantului asupra
imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a determinat
suportarea de către acesta a unei sarcini disproporţionate şi incompatibile cu
dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1
din Protocolul nr. 1.
54. Prin urmare, acest articol
a fost încălcat.
II. Asupra
pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
55. Reclamantul se plânge de
caracterul inechitabil al procedurilor în anularea contractelor de
vânzare-cumpărare încheiate între stat şi foştii locatari privind apartamentele
nr. 1, 2 şi 3 ale imobilului, menţionând, în special, că instanţele naţionale
au dat o interpretare greşită legislaţiei interne şi probelor. Reclamantul
invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil a cauzei sale [...] de către un tribunal [...], care va decide [...]
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil [...]."
A. Asupra
admisibilităţii
56. Curtea constată că plângerea
nu este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 al Convenţiei. Ea apreciază
că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţă, o
declară admisibilă.
B. Pe fond
57. Curtea consideră, ţinând
cont de concluziile ce figurează la paragrafele 45-50 şi 53 de mai sus, că nu
trebuie să decidă asupra fondului plângerii (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino împotriva Italiei [GC], nr.
33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-1, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p.47,
paragraful 23, şi Biserica Catolică din Canea împotriva Greciei, Hotărârea
din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50).
III. Cu privire la
aplicarea art. 41 din Convenţie
58. Potrivit art. 41 din
Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
59. Reclamantul solicită
restituirea imobilului. Dacă restituirea nu mai este posibilă, el cere suma de
345.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea
imobilului. Reclamantul prezintă o expertiză pe care o consideră incorectă şi
conform căreia valoarea imobilului în litigiu este de 112.985 de euro. El
solicită, de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 105.525 de euro, reprezentând chiriile neîncasate
din 30 septembrie 1949 până la data de 30 noiembrie 2005 pentru apartamentele
în cauză.
60. Guvernul consideră că
valoarea imobilului este de 84.943 de euro, aşa cum reiese din opinia de
specialitate prezentată. In privinţa prejudiciului moral, el consideră că
pretenţiile privind chiriile neîncasate nu au făcut obiectul prezentei cereri
şi nu au fost niciodată invocate în faţa instanţelor naţionale. De altfel, el
menţionează că, în privinţa României, Convenţia a intrat în vigoare la 20 iunie
1994 şi consideră că pretinsul prejudiciu cerut de reclamant trebuie să fie
raportat la data la care hotărârile de respingere a acţiunilor sale în anulare
a contractelor de vânzare au dobândit putere de lucru judecat.
61. Guvernul consideră că nu
există o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi
suferinţele invocate de reclamant şi că hotărârea Curţii de constatare a unei
eventuale încălcări a Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie
satisfăcătoare a prejudiciului moral.
62. In observaţiile sale
suplimentare, Guvernul remarcă faptul că, aşa cum a fost cazul în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([GC],
nr. 31.443/96, paragraful 149, CEDO 2004-V), trebuie luată în considerare larga
putere discreţionară a statului în a alege măsurile vizând garantarea respectării
drepturilor patrimoniale şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în
practică. El consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă
radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest
mecanism va deveni efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, conform
Guvernului, întârzierea în acordarea unei despăgubiri reprezintă o circumstanţă
excepţională.
63. In observaţiile sale, ca
răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul consideră că
modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005 a instituit un sistem
greoi şi ineficient, care anunţă despăgubiri îndepărtate, chiar iluzorii. El
menţionează faptul că legea respectivă nu reglementează situaţia imobilelor
restituite foştilor proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă. Intre altele, deşi Proprietatea a fost constituită
în decembrie 2005, el nu este încă operaţional.
64. Referindu-se la cauzele Străin
şi alţii împotriva României şi Păduraru împotriva României anterior citate,
reclamantul consideră că, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi
economic al unei ţări ar putea justifica, în principiu, limitări la o
despăgubire, aceste circumstanţe nu ar putea să fie preferate în detrimentul
principiilor care se degajă din Convenţie. In orice caz, în opinia sa, o lipsă
totală a despăgubirii nu s-ar putea justifica nici măcar într-un context
excepţional.
65. Reclamantul contestă, de
asemenea, imparţialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de
Guvern, susţinând că existenţa unui contract de prestări servicii între acesta
din urmă şi expert este în sine de natură să afecteze imparţialitatea acestuia.
El oferă punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate în cazul
în speţă şi conform căruia valoarea imobilului este de 449.000 de euro.
66. Curtea aminteşte că o
hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia
juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel
încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (latridis împotriva Greciei (satisfacţie
echitabilă), [GC], nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
67. Faţă de circumstanţele
cauzei, Curtea consideră că restituirea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, situate în
strada Popa Savu nr. 26, Bucureşti, aşa cum a fost dispusă prin Hotărârea
judecătorească definitivă pronunţată la 19 iulie 1997 de Judecătoria Sectorului
1 Bucureşti, ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă
cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar
fi fost încălcate. In orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la această
restituire în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va
deveni definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să plătească
reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii
actuale a apartamentelor.
68. In acest sens, Curtea
constată cu interes că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001
califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede
obligaţia de restituire a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma
unei asemenea naţionalizări. In caz de imposibilitate a restituirii, de
exemplu, din cauza vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea
acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul plăţii
(titlul I secţiunea I art. 1,16 şi 43 ale legii).
69. In speţă, în privinţa
stabilirii valorii despăgubirii ce ar putea fi plătite reclamantului, Curtea
constată că cele două părţi au prezentat expertize asupra valorii imobilului
aflat în litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor
de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului
la 130.000 de euro.
70. In privinţa sumelor cerute
cu titlu de prejudiciu moral pentru lipsa de folosinţă a apartamentelor,
calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate
specula asupra posibilităţii şi venitului care ar fi putut fi obţinut în urma închirierii
apartamentului respectiv (Buzatu împotriva României,
nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005).
71. In plus, Curtea consideră
că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului
reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro
reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de
judecată
72. Reclamantul cere, de
asemenea, 5.950 de euro pentru cheltuielile de judecată ocazionate de
procedurile în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, precum şi pentru
cheltuielile de pregătire a documentaţiei şi cele legate de traducerea
documentelor şi trimiterea lor la Curte. El prezintă acte doveditoare pentru
1.423,676 de euro. Prin Scrisoarea din 23 mai 2006, după alegerea unui nou
reprezentant care a răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului asupra
art. 41 din Convenţie, reclamantul şi-a mărit pretenţiile asupra cheltuielilor
prilejuite de procedura în faţa Curţii la 2.675 de euro, prezentând drept act
doveditor convenţia privind onorariile semnată cu noul său reprezentant.
73. Guvernul constată că
reclamantul nu a prezentat acte doveditoare pentru toată suma cerută şi că ar
fi trebuit să ceară rambursarea cheltuielilor angajate în faţa instanţelor
interne în procedurile desfăşurate în plan intern. El nu se opune ca
reclamantului să îi fie acordată o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare,
legate de procedura judiciară internă şi de cea din faţa Curţii, care au fost
suficient demonstrate.
74. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată
decât în măsura în care li
s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii
lor. In speţă şi ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de
criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 de
euro pentru toate cheltuielile de judecată şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
75. Curtea consideră adecvat să
stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii
pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană,
la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat
art. 1 al Protocolului nr. 1;
3. hotărăşte că nu se impune
examinarea pe fond a capătului de cerere referitor la art. 6 alin. 1 din
Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să
restituie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26,
în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va deveni
definitivă, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; că, în lipsa unei
asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen
de 3 luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu
art. 44 alin. 2 din Convenţie, 130.000 de euro (una sută treizeci mii euro) cu
titlu de prejudiciu material; că, în orice caz, statul pârât trebuie să
plătească reclamantului suma de 6.000 de euro (şase mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi 2.000 de euro (două mii euro) pentru cheltuieli de
judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, care se
vor converti în lei la cursul de schimb din ziua efectuării plăţii;
b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până
la data plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata
dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene
aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.
5. respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data
de 16 noiembrie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier