HOTARARE Nr. 0
din 8 iunie 2006
in Cauza Lupsa impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 30 din 17 ianuarie 2007
Strasbourg (Cererea nr. 10.337/04)
Această hotărâre va rămâne definitivă în situaţiile
precizate în art. 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificări de
formă.
In Cauza Lupşa împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David
Thor Bjorgvinsson, judecători, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18
mai 2006,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această
dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
10.337/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
sârbo-muntenegrean, domnul Dorjel Lupşa (reclamantul),
a sesizat Curtea la data de 19 ianuarie 2004, în
temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat prin doamnele E.
Iordache şi D. Dragomir, avocate din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de
agentul său, doamna R. Rizoiu,
apoi de doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 februarie 2005, preşedintele Secţiei a
treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 41
din Regulamentul Curţii şi art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele a hotărât ca
cererea să fie analizată cu prioritate şi ca admisibilitatea şi temeinicia
cauzei să fie analizate în acelaşi timp.
4. Reclamantul s-a
născut în anul 1965 în Iugoslavia şi în prezent locuieşte în Belgrad.
5. In cursul anului 1989,
reclamantul, cetăţean iugoslav, a intrat şi s-a stabilit în România. A locuit
aici 14 ani şi în 1993 a înfiinţat o societate comercială a cărei activitate
principală era prăjirea şi comercializarea cafelei. De asemenea, a învăţat
limba română şi a trăit marital cu o cetăţeană română începând din anul 1994.
6. La data de 2 octombrie 2002, partenera de viaţă a
reclamantului, aflată în vizită în Iugoslavia, a născut un copil. Câteva zile mai
târziu, reclamantul, partenera sa şi nou-născutul s-au întors în România.
7. La data de 6 august 2003, reclamantul, care se afla
în străinătate, a intrat în România, fără vreo opoziţie din partea poliţiei de
frontieră. Cu toate acestea, a doua zi, agenţii poliţiei de frontieră s-au
prezentat la domiciliul său şi l-au însoţit până la graniţă.
8. Prin acţiunea introdusă la data de 12 august 2003
în faţa Curţii de Apel Bucureşti împotriva Autorităţii pentru străini şi
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, avocata reclamantului a
contestat măsura de însoţire până la graniţă.
9. Aceasta a afirmat că reclamantului nu i s-a
prezentat niciun act care să-l declare pe acesta indezirabil pe teritoriul românesc. Ea a mai adăugat că
reclamantul trăia din anul 1989 în România, că participarea sa la revolta
anticomunistă din 1989 i-a adus o medalie, că înfiinţase o societate
comercială, că se îngrijea de familia sa şi că nu atentase în niciun fel la
siguranţa statului.
10. Singurul termen de judecată în faţa Curţii de
Apel Bucureşti a avut loc la data de 18 august 2003. Reprezentanta Autorităţii
pentru străini i-a înmânat avocatei reclamantului copia unei ordonanţe a
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisă la data de 28 mai 2003,
prin care, la cererea Serviciului Român de Informaţii şi în baza Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,
reclamantul fusese declarat „persoană indezirabilă" şi i s-a interzis
şederea în România pentru o perioadă de 10 ani, pe motiv că existau „indicii
temeinice, conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol
siguranţa naţională". Ultimul paragraf al ordonanţei Parchetului menţiona
că aceasta trebuie comunicată reclamantului şi pusă în executare de către
Autoritatea pentru străini, în temeiul art. 81 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 194/2002.
11. Conform documentelor depuse la dosarul cauzei de
către reprezentanta Autorităţii pentru străini, Ministerul de Interne informase
la data de 2 şi 11 iunie 2003 Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Afacerilor Externe şi poliţia de
frontieră despre faptul că reclamantului i se interzisese şederea în ţară.
12. Avocata reclamantului a cerut o amânare pentru a-i
comunica reclamantului copia ordonanţei Parchetului şi pentru a-şi preciza
acţiunea.
13. Deşi reprezentanta Parchetului a susţinut această
cerere având în vedere că nu se dovedise faptul că a fost respectată obligaţia
de comunicare către reclamant a ordonanţei Parchetului, curtea de apel a
hotărât să continue analizarea cauzei. Considerând că probele administrate deja
în dosar sunt suficiente, ea a respins şi noua cerere de amânare a avocatei
reclamantului în vederea administrării probelor necesare în dovedirea acţiunii
sale.
14. Pe fond, curtea de apel a respins acţiunea,
motivându-şi decizia astfel:
„Curtea, analizând actele dosarului şi susţinerile
formulate, urmează să respingă ca neîntemeiată contestaţia împotriva măsurii de
declarare ca indezirabil, dispusă prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Bucureşti şi privind măsura returnării, reţinând că, în raport de
prevederile art. 83 şi 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002, măsura dispusă este temeinică şi legală, în raport de condiţiile
prevăzute de normele în materie.
I. Circumstanţele
cauzei
IN FAPT
Faţă de motivarea actului administrativ contestat, se
reţine că aceasta întruneşte condiţiile de fond şi formă cerute de norma
specială, autorizarea prezenţei unui străin pe teritoriul statului fiind
atributul acestui stat, exercitat prin autorităţile competente, în limitele
normelor în materie şi cu respectarea proporţionalităţii restrângerii unor
drepturi fundamentale proporţional cu situaţia pe care a determinat-o, pe cale
de consecinţă şi măsura returnării fiind corect dispusă.
Se susţine că măsura dispusă prin Ordonanţa Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 28.05.2003 a fost comunicată
Ministerului Afacerilor Externe şi Serviciului Român de Informaţii la data de
11.06.2003, iar Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră la data de
2.06.2003, iar la pct. 3 din dispozitivul ordonanţei de declarare ca
indezirabil s-a menţionat că acesta se aduce la cunoştinţa străinului şi se
pune în executare de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile art. 81
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, în preambulul actului fiind
menţionate datele privind paşaportul străinului, ca şi reşedinţa acestuia.
Prin urmare, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiată
contestaţia reclamantului, formulată împotriva ordonanţei Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe toate capetele de cerere."
15. In temeiul art. 85 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, această hotărâre a rămas definitivă.
16. Ulterior, în cursul anilor 2003 şi 2004, partenera
de viaţă a reclamantului, care nu vorbeşte limba sârbă, şi fiul lor, care are
dublă cetăţenie română şi sârbo-muntenegreană, s-au deplasat în
Serbia-Muntenegru de mai
multe ori, în sejururi ce au durat de la câteva zile până la câteva luni.
II. Dreptul şi practica
internă pertinente
A. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 955 din data de 27
decembrie 2002
ARTICOLUL 81
„(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de
părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru
străini ori de formaţiunile sale teritoriale.
(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se
redactează în două exemplare, în limba română şi într-o limbă de circulaţie
internaţională.
(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al
dispoziţiei de părăsire a teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură
(...).
(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se
realizează astfel:
a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la
care străinul a declarat că locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini
şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care
locuieşte străinul."
ARTICOLUL 83
„(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva
unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că
intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa
naţională sau ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către
procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti,
la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe
în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii
temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată,
în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2)
şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca
indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci
când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă
naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al străinului încetează de
drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil.
(5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat
indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)."
ARTICOLUL 84
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la
cunoştinţă străinului de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile
prevăzute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care
constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil
pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile
stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative
care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate.
Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect,
aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil."
ARTICOLUL 85
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi
atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile
lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa
instanţei este definitivă şi irevocabilă.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu
are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil a
străinului (...)."
B. Decizia Curţii Constituţionale nr. 342 din 16
septembrie 2003
17. într-o cauză similară cu cea a reclamantului,
Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra compatibilităţii art. 84 alin. (2)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile
constituţionale de nediscriminare, cu dreptul de acces la justiţie şi cu
dreptul la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate a fost
ridicată de către un străin în cadrul contestaţiei ordonanţei Parchetului prin
care a fost declarat indezirabil pe motivul că „existau indicii temeinice
conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa
naţională".
18. Curtea Constituţională a apreciat că articolul
citat mai sus respectă Constituţia şi Convenţia, din următoarele considerente:
„In cauza de faţă situaţia străinilor declaraţi
indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării
informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini,
ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru
aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce principiul
egalităţii. Diferenţa reală, care rezultă din cele două situaţii, justifică
existenţa unor reguli distincte.
Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de
legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce
la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de
decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin.
(3), potrivit cărora „Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze [...]
siguranţa naţională".
Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie,
consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1),
împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă
calea acţiunii în justiţie.
Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor
art. 123 alin. (2) din Constituţie referitor la independenţa judecătorilor,
deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind
siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în
conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu
privire la regimul străinilor în România, verificând legalitatea şi temeinicia
ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct. 1),
precum şi la cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9 şi
10), invocate în motivarea excepţiei, Curtea reţine că textul legal criticat nu
opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi
apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează
într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată
în Cauza Maaouia împotriva Franţei) că „deciziile privind intrarea,
şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile
ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1
din Convenţie. In consecinţă, art. 6 pct. 1 nu este aplicabil cauzei".
IN DREPT
1. Asupra pretinsei
încălcări a art. 8 din Convenţie
19. Reclamantul pretinde
că măsura de expulzare, precum şi interdicţia de şedere dispuse împotriva sa îi
încalcă dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantat prin art.
8 din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii
sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care,
într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor
şi libertăţilor altora."
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este
în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Ea
relevă, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este lovit de niciun alt motiv
de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
1.. Asupra existenţei unei
ingerinţe
21. Guvernul nu contestă
existenţa unei vieţi private şi de familie a reclamantului în România înaintea
expulzării sale, însă susţine că această măsură, precum şi interdicţia de
şedere nu au constituit o ingerinţă în viaţa sa privată şi de familie. In acest
sens, el arată că reclamantul nu avea un drept de şedere permanentă în România,
ci şedea aici în baza unei vize de afaceri prelungite periodic. Mai mult, el subliniază
că după expulzarea reclamantului partenera sa şi copilul lor s-au deplasat de
mai multe ori în Serbia fără a întâmpina probleme speciale şi că au stat acolo
mai multe luni. Prin urmare,
Guvernul consideră că viaţa de familie a reclamantului nu a fost întreruptă.
22. Reclamantul arată că din anul 1989 şi până în anul
2003 viaţa sa privată, de familie şi profesională s-a desfăşurat în România. El
adaugă că, în ciuda vizitelor partenerei sale şi ale copilului lor, viaţa lor
privată şi de familie a fost afectată iremediabil prin măsura de expulzare.
23. De asemenea, el neagă posibilitatea ca partenera
sa şi copilul lor să se stabilească în Serbia-Muntenegru, deoarece aceasta nu
vorbeşte limba sârbă, ceea ce îngreunează foarte mult adaptarea culturală şi
socială în această ţară. Mai mult, el afirmă că în urma expulzării sale,
societatea comercială pe care o înfiinţase în România, prin care aceştia se
întreţineau, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea şi că, de atunci
încoace, ei nu au mai dispus de resurse suficiente pentru a-şi asigura un nivel
de viaţă decent în Serbia-Muntenegru.
24. Curtea observă în primul rând că realitatea unei
vieţi private şi de familie a reclamantului în România înaintea expulzării sale
nu a fost contestată.
25. Curtea reaminteşte apoi faptul că Convenţia nu
garantează, ca atare, niciun drept pentru un străin de a intra sau locui pe
teritoriul unei anumite ţări. Totuşi, expulzarea unei persoane dintr-o ţară în
care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinţă în dreptul la
respectarea vieţii de familie, aşa cum este el protejat de art. 8 § 1 din
Convenţie (Cauza Boultif împotriva Elveţiei, nr.
54273/00, § 39, CEDO 2001-IX).
26. In cauza de faţă, Curtea relevă faptul că
reclamantul, ajuns în România în 1989, a locuit aici în mod legal, a învăţat
limba română, a înfiinţat o societate comercială şi şi-a întemeiat o familie cu
o cetăţeană română. Din această uniune a rezultat un copil cu dublă cetăţenie,
română şi sârbo-muntenegreană.
27. Integrarea reclamantului în societatea românească
şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie fiind incontestabile, Curtea
consideră că expulzarea sa şi interdicţia de a intra pe teritoriul român au pus
capăt acestei integrări şi au generat o bulversare radicală în viaţa sa privată
şi de familie, pe care vizitele regulate ale partenerei sale şi ale copilului
lor nu au putut-o remedia. Drept care, Curtea consideră că a avut loc o
ingerinţă în viaţa privată şi de familie a reclamantului.
2. Asupra justificării ingerinţei
28. Această ingerinţă încalcă Convenţia dacă nu
respectă cerinţele paragrafului 2 al art. 8. Aşadar, trebuie analizat dacă ea
era „prevăzută de lege", dacă urmărea unul sau mai multe scopuri legitime,
în sensul paragrafului respectiv, şi dacă era „necesară într-o societate
democratică".
29. Guvernul susţine că măsura litigioasă respecta
criteriile paragrafului 2 al art. 8. El arată că această măsură era prevăzută
de lege, şi anume de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi că respecta, prin urmare, condiţia de accesibilitate. In ceea ce
priveşte criteriul de previzibilitate, Guvernul consideră că a fost şi el
respectat, din moment ce art. 83 din ordonanţa mai sus menţionată prevedea că interdicţia teritorială nu
poate fi dispusă decât în cazurile strict enumerate, şi anume dacă un străin a
desfăşurat, desfăşoară sau are intenţia de a desfăşura activităţi de natură să
pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.
30. In fine, Guvernul afirmă
că măsura litigioasă urmărea un scop legitim, şi anume apărarea siguranţei
naţionale, că aceasta era necesară într-o societate democratică din moment ce
se justifica printr-o necesitate socială imperioasă şi că era proporţională cu
scopul legitim urmărit. Pentru a conchide asupra proporţionalităţii ingerinţei,
Guvernul subliniază că trebuie luate în calcul, pe de o parte, gravitatea
faptelor de care era bănuit reclamantul şi, pe de altă parte, faptul că
partenera sa şi copilul lor sunt liberi să-l viziteze şi, eventual, să se
stabilească în Serbia-Muntenegru.
31. Reclamantul arată că Guvernul nu i-a comunicat
niciodată faptele ce i se reproşau şi că nicio altă procedură penală nu a fost
începută împotriva sa, nici în România şi nici în Serbia-Muntenegru. Prin
urmare, el consideră că măsura a cărei victimă a fost era complet arbitrară.
32. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu
jurisprudenţa sa constantă, sintagma „prevăzută de lege" înseamnă în
primul rând că măsura incriminată trebuie să aibă o bază în dreptul intern,
însă se referă şi la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta să fie
accesibilă persoanelor în cauză şi să aibă o formulare destul de exactă pentru
a permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la consilieri, să prevadă,
într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea
rezulta dintr-un anumit act.
33. Desigur, în contextul special al măsurilor legate
de siguranţa naţională, cerinţa de previzibilitate nu ar putea fi aceeaşi ca în
multe alte domenii (Cauza Leander împotriva Suediei,
Hotărârea din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p.
23, § 51).
34. Totuşi, dreptul intern trebuie să ofere protecţie
împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor
garantate prin Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni legate de
drepturile fundamentale, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar
cunoaşte limite, legea ar putea să încalce preeminenţa dreptului, unul dintre
principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrate prin
Convenţie (Cauza Malone împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 33, § 68).
Intr-adevăr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva
abuzurilor, garanţii printre care se numără mai ales cea a procedurilor de
control eficient exercitat de către puterea judiciară, este cu atât mai
necesară cu cât, sub pretextul apărării democraţiei, asemenea măsuri riscă să o
submineze, chiar să o distrugă (vezi, mutatis
mutandis, Cauza Rotaru împotriva României [GC],
nr. 28.341/95, §§ 55, 59, CEDO 2000-V).
35. In cauză, Curtea constată că art. 83 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 reprezintă textul legal ce a constituit
fundamentul expulzării şi interdicţiei şederii reclamantului. Ea conchide,
aşadar, că măsura litigioasă avea o bază în dreptul intern.
36. In ceea ce priveşte accesibilitatea, Curtea
observă că ordonanţa citată mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002. Prin
urmare, Curtea consideră că acest text respecta
criteriul accesibilităţii.
37. In ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea
reaminteşte că nivelul de precizie al legislaţiei interne depinde într-o mare
măsură de domeniul pe care se presupune că îl reglementează. Or, ameninţările
la adresa siguranţei naţionale diferă în timp şi ca natură, ceea ce le face
greu identificabile dinainte (Cauza Al-Nashif
împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie
2002).
38. Totuşi, nicio persoană care face obiectul unei
măsuri bazate pe aceste motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de
garanţii împotriva arbitrariului. In special, ea trebuie să aibă posibilitatea
de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent şi
imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept
pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un
eventual abuz al autorităţilor. In faţa acestui organ de control, persoana
respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi
putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor (Cauza
Al-Nashif, citată mai
sus, §§ 123 şi 124).
39. In cauză, Curtea observă că, printr-o ordonanţă a
Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul român, i s-a
interzis şederea pentru o perioadă de 10 ani şi a fost expulzat pe motiv că
Serviciul Român de Informaţii deţinea „indicii temeinice că desfăşoară
activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională".
40. Or, Curtea constată că împotriva reclamantului nu
s-a declanşat nicio urmărire penală pentru faptul că a participat la comiterea
vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. In afară de motivul
general menţionat mai sus, autorităţile nu i-au oferit reclamantului nicio altă
precizare. In plus, Curtea observă că, încălcând dreptul intern, ordonanţa prin
care reclamantul a fost declarat indezirabil nu i-a fost comunicată decât după
expulzarea sa.
41. Curtea acordă importanţă faptului că instanţa,
Curtea de Apel Bucureşti, s-a limitat la o analiză pur formală a ordonanţei
Parchetului. In acest sens, ea observă că Parchetul nu i-a furnizat curţii de
apel nicio precizare referitoare la faptele reproşate reclamantului şi că
aceasta nu a mers dincolo de afirmaţiile Parchetului pentru a verifica dacă
reclamantul reprezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau
pentru ordinea publică.
42. Având în vedere că reclamantul nu s-a bucurat nici
în faţa autorităţilor administrative şi nici în faţa curţii de apel de nivelul
minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor, Curtea conchide că
ingerinţa în viaţa sa privată şi de familie nu era prevăzută de o „lege"
care să respecte cerinţele Convenţiei (vezi, mutatis
mutandis, Cauza Al-Nashif, citată mai sus, § 128).
43. Având în vedere această
constatare, Curtea apreciază că nu mai are rost să continue analiza acestui
capăt de cerere al reclamantului pentru a cerceta dacă ingerinţa viza „un scop
legitim" şi era „necesară într-o societate democratică".
44. Prin urmare, a avut loc
încălcarea art. 8 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 7
45. Reclamantul
invocă încălcarea garanţiilor procedurale în caz de expulzare. El invocă art. 1
din Protocolul nr. 7, care prevede următoarele:
„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei
hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva
expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său; şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa
autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de
către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea
drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) şi c) al acestui articol, atunci
când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe
motive de securitate naţională."
A. Asupra admisibilităţii
46. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este
în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea
relevă că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar,
el trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
47. Guvernul nu contestă aplicabilitatea în cauză a
art. 1 din Protocolul nr. 7 şi admite că reclamantul a fost expulzat înainte de
a beneficia de garanţiile prevăzute de acest articol.
48. Totuşi, el consideră că motive de siguranţă
naţională au impus luarea unor măsuri urgente. Drept care, apreciază că
expulzarea reclamantului era justificată în sensul paragrafului 2 al art. 1.
49. Guvernul mai susţine că reclamantul, deşi a fost
expulzat, a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei instanţe
judiciare. In acest sens, el arată că reclamantul a fost reprezentat de avocata
sa, care a putut arăta în faţa curţii de apel motivele ce militau împotriva
expulzării reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Cauza Mezghiche împotriva Franţei nr. 33438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).
50. Reclamantul reiterează
faptul că nu a fost niciodată informat despre motivele ce au determinat
expulzarea sa. Prin urmare, el apreciază că avocata sa s-a aflat în
imposibilitatea de a-i asigura apărarea în faţa curţii de apel. El adaugă că
ordonanţa Parchetului nu i-a fost comunicată avocatei sale decât la data de 18
august 2003, în timpul unicului termen în faţa curţii de apel care, pe
deasupra, a respins orice cereri de amânare formulate de avocata sa.
51. Incă de la început, Curtea subliniază că în caz de
expulzare, pe lângă protecţia ce li se oferă în special prin art. 3 şi 8
coroborate cu art. 13 din Convenţie, străinii beneficiază de garanţiile
specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif, citată mai sus, § 132).
52. Mai mult, Curtea relevă faptul că garanţiile mai
sus menţionate nu se aplică decât străinilor ce locuiesc în mod legal pe
teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (cauzele Sejdovic şi
Sulejmanovic împotriva Italiei [dec] nr. 57575/00, 14 martie 2002, şi Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva
Italiei [dec] nr. 57574/00, 14 martie 2002).
53. In speţă, Curtea observă că nu s-a contestat
faptul că reclamantul locuia legal pe teritoriul românesc în momentul
expulzării sale. Drept care, deşi a fost expulzat de urgenţă din motive de
siguranţă naţională, caz autorizat de paragraful 2 al art. 1, el avea dreptul
să invoce, după expulzarea sa, garanţiile enunţate la paragraful 1 (vezi
raportul explicativ ce însoţeşte Protocolul nr. 7).
54. Curtea subliniază că
prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea
nu pot fi expulzate decât „în temeiul executării unei hotărâri luate conform
legii".
55. Cuvântul „lege" desemnând legea naţională,
trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenţiei,
nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi la calitatea legii: el
impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită
protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra
drepturilor garantate prin Convenţie (paragraful 34 de mai sus).
56. Curtea reiterează constatarea făcută în
analizarea capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, şi anume că
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care a constituit baza legală
pentru expulzarea reclamantului, nu i-a oferit garanţii minime împotriva
arbitrariului autorităţilor.
57. Prin urmare, deşi expulzarea reclamantului a avut
loc în executarea unei hotărâri luate conform legii, a avut loc încălcarea art.
1 din Protocolul nr. 7, din moment ce această lege nu răspunde cerinţelor
Convenţiei.
58. In orice caz, Curtea apreciază că autorităţile
interne au încălcat şi garanţiile de care ar fi trebuit să se bucure
reclamantul în virtutea paragrafului 1a) şi b) al acestui articol.
59. In acest sens, Curtea observă, pe de o parte, că
autorităţile nu i-au oferit reclamantului nici cel mai mic indiciu referitor la
faptele ce i se reproşau şi, pe de altă parte, că Parchetul nu i-a comunicat
ordonanţa dată împotriva sa decât în ziua unicului termen avut în faţa curţii
de apel. Mai mult, Curtea notează că instanţa, curtea de apel, a respins orice
cerere de amânare, împiedicând-o astfel pe avocata reclamantului să studieze
ordonanţa mai sus menţionată şi să depună la dosar probe în sprijinul
contestaţiei îndreptate împotriva sa.
60. Reamintind că orice prevedere a Convenţiei sau a
protocoalelor sale trebuie să se interpreteze astfel încât să garanteze
drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, Curtea consideră, în
lumina controlului pur formal efectuat de curtea de apel în cauză, că
reclamantul nu a putut cere în mod adecvat examinarea cazului său prin prisma
argumentelor ce militau împotriva expulzării sale.
61. Aşadar, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.
III. Asupra
pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
62. Invocând art. 6 §
1 şi art. 13 din Convenţie, reclamantul se plânge şi de inechitatea procedurii
în faţa Curţii de Apel Bucureşti şi de lipsa unei căi de atac împotriva
Hotărârii din 18 august 2003 a acestei instanţe.
63. Curtea reaminteşte că hotărârile referitoare la
expulzarea străinilor, cum ar fi sentinţa mai sus menţionată în cauză, nu
reprezintă o contestaţie asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil
şi nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul
art. 6 § 1 din Convenţie (Cauza Maaouia împotriva Franţei [GC] nr. 39652/98, § 40, CEDO 2000-X).
64. In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe
art. 13 din Convenţie, Curtea reaminteşte că nicio prevedere a Convenţiei nu
acordă dreptul la mai multe grade de jurisdicţie în alte proceduri decât cele
penale.
65. Prin urmare, Curtea apreciază că această parte a
cererii este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi trebuie
respinsă conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
66. Conform
prevederilor art. 41 din Convenţie: „Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
67. Invocând concluziile unei
expertize contabile, reclamantul solicită cu titlu de prejudiciu material suma
de 171.000 EUR pentru pierderile economice suferite de societatea sa comercială
de la expulzarea sa.
68. De asemenea, el solicită 100.000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral suportat din cauza expulzării sale.
69. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care le
consideră excesive. Mai mult, el susţine că nu există nicio legătură directă
între pretinsele încălcări şi aşa-zisele prejudicii materiale şi morale pretinse.
70. Curtea relevă încă de la
început că nu poate specula asupra evoluţiei economice pe care ar fi putut-o
avea societatea comercială înfiinţată de reclamant dacă acesta nu ar fi fost
expulzat. Totuşi, ea apreciază că expulzarea reclamantului a perturbat în mod
obiectiv administrarea societăţii sale, perturbări ale căror consecinţe nu pot
fi evaluate cu exactitate.
71. Mai mult, Curtea apreciază că reclamantul a
suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate.
72. Ţinând cont de toate elementele ce se află în
posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea
hotărăşte să acorde reclamantului 15.000 EUR, pentru toate prejudiciile
suferite.
B. Cheltuieli de judecată
73. Reclamantul solicită rambursarea onorariilor
avocaţiale, precum şi a diferitelor cheltuieli efectuate pentru a-şi prezenta
cererea în faţa Curţii. Cu titlu justificativ, el prezintă o notă de onorariu
în valoare de 6.500 EUR, întocmită pe numele avocatei sale.
74. Guvernul contestă suma solicitată, pe care o
consideră excesivă. Mai mult, el arată că avocata reclamantului nu a precizat
nici numărul de ore consacrate prezentării cererii în faţa Curţii şi nici
tariful orar practicat.
75. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li
s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil.
76. In cauză, Curtea apreciază că suma totală
solicitată de reclamant cu titlu de onorarii avocaţiale este excesivă.
77. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa,
precum şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea, statuând în echitate, conform
art. 41 din Convenţie, consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de
3.000 EUR, pentru toate cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă
în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe
art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să-i plătească reclamantului, în
termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 §
2 din Convenţie, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu
material şi moral şi 3.000 EUR (trei mii euro) drept cheltuieli de judecată,
plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
surplus.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 8 iunie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul
Curţii.
Bostjan M. Zupancic,
Preşedinte
Vincent Berger,
grefier