HOTARARE   Nr. 0 din 29 septembrie 2005

in Cauza Strungariu impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 415 din 3 iunie 2008

(Cererea nr. 23.878/02)

Strasbourg

In Cauza Strungariu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 8 septembrie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23.878/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Dan Strungariu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 31 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.

3. La data de 24 octombrie 2003 Curtea (Secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, el a decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

4. La data de 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată (art. 52 §1).

IN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1957 şi locuieşte la Timişoara.

6. Reclamantul lucra, în calitate de inginer expert în privatizare, la filiala din Timişoara a Autorităţii pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), instituţie publică aflată în subordinea directă a Guvernului.

7. Prin decizia din 23 aprilie 2001, APAPS l-a concediat pe reclamant din cauza unei reduceri de posturi, în urma reorganizării APAPS. După concediere, pentru a-şi obţine carnetul de muncă, la data de 30 aprilie 2001, reclamantul a fost obligat să semneze un angajament care îi impunea să păstreze, după concedierea sa, confidenţialitatea asupra informaţiilor obţinute în timp ce a lucrat la APAPS.

1. Acţiunea în anularea deciziei de concediere

8. La data de 22 mai 2001 reclamantul a introdus o acţiune pentru a obţine anularea deciziei din 23 aprilie 2001. Prin sentinţa din 31 octombrie 2001, Tribunalul Timiş i-a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei respective, reîncadrarea reclamantului în postul său şi plata salariilor datorate pentru perioada 24 aprilie 2001 - 10 octombrie 2001.

9. Conform legii române, această sentinţă nu putea forma obiectul unui apel, singura cale deschisă pentru contestarea sa fiind recursul. Prin urmare, APAPS a făcut recurs împotriva sentinţei. Prin decizia definitivă din 7 februarie 2002, Curtea de Apel Timişoara a confirmat soluţia adoptată de Tribunalul Timiş la data de 10 octombrie 2001.

2. Cererile în vederea executării sentinţei din 31 octombrie 2001

a) Plata sumelor dispuse

10. La data de 29 noiembrie 2001 reclamantul a trimis la APAPS, prin intermediul unui executor judecătoresc, o scrisoare prin care a solicitat reîncadrarea sa în post, plata sumei dispuse de instanţă prin sentinţa ce trebuia executată, precum şi plata despăgubirii de 16.074.000 lei româneşti (ROL) pe lună, adică salariul său începând cu data de 11 octombrie 2001 şi până la reîncadrarea sa efectivă în post.

11. La data de 15 mai 2002 APAPS a virat în contul reclamantului, executând sentinţa din 31 octombrie 2001, suma de 108.336.636 lei (ROL).

b) Reîncadrarea reclamantului

12. In urma unei adrese trimise de reclamant la data de 5 aprilie 2002 Comisiei parlamentare de anchetă a abuzurilor, APAPS a informat comisia despre imposibilitatea de a-l reîncadra pe reclamant din cauza lipsei de posturi vacante, însă a precizat că situaţia sa specială va fi luată în considerare imediat ce vor apărea posturi noi.

13. La data de 9 decembrie 2002 reclamantul a primit o invitaţie telefonică din partea APAPS Bucureşti. Adoua zi el s-a prezentat la APAPS şi i s-a oferit un post nou-creat la Bucureşti.

14. Reclamantul a respins oferta din cauza distanţei dintre Timişoara şi Bucureşti, reamintindu-le reprezentanţilor APAPS obligaţia pe care o aveau conform sentinţei din data de 31 octombrie 2001 de a-l reîncadra în vechiul său post din Timişoara, şi nu la Bucureşti. Reprezentanţii APAPS i-au cerut apoi să renunţe la plângerea penală împotriva lui V.O. (paragraful 23 de mai jos) şi la prezenta cerere în faţa Curţii, ca o condiţie prealabilă pentru reîncadrarea sa în post. Reclamantul i-a informat că retragerea plângerilor sale nu va fi posibilă decât după o soluţionare amiabilă între părţi.

Prin urmare, reclamantul a depus la APAPS, în aceeaşi zi, o nouă cerere de reîncadrare în postul pe care îl ocupa la data concedierii sale.

15. La data de 20 ianuarie 2003 reclamantul a fost reîncadrat într-un post similar cu cel pe care îl ocupase înainte de concediere. Aşa cum reiese din extrasul de cont al reclamantului, la data de 4 aprilie 2003, APAPS i-a virat o sumă suplimentară în valoare de 73.894.793 lei (ROL), reprezentând salariile datorate pentru perioada 24 aprilie 2001 - 19 ianuarie 2003, mai puţin suma deja plătită la data de 15 mai 2002.

16. Cu toate acestea, la data de 28 februarie 2003 reclamantul a depus la APAPS o nouă cerere de reîncadrare în post, în temeiul sentinţei din 31 octombrie 2001. Astfel, el a solicitat plata salariului datorat pentru perioada 10 octombrie 2001 -20 ianuarie 2003.

17. Prin adresa din data de 3 decembrie 2003, APAPS a informat agentul guvernamental că reclamantul confirmase atât reîncadrarea sa în post, cât şi plăţile din 15 mai 2002 şi 4 aprilie 2003. La data de 9 ianuarie 2004, APAPS a informat Guvernul că a plătit la bugetul de stat toate impozitele şi contribuţiile sociale aferente salariilor achitate reclamantului prin cele două plăţi.

18. La data de 8 ianuarie 2004 reclamantul a fost concediat în baza deciziei APAPS din 8 decembrie 2003. El a fost din nou obligat să semneze un angajament de confidenţialitate.

19. Reclamantul a contestat această nouă concediere, considerând că nu respectă legislaţia în vigoare. Prin sentinţa din 22 ianuarie 2004, Tribunalul Timiş a admis contestaţia şi a apreciat că angajatorul nu luase în calcul statutul reclamantului de erou al Revoluţiei din decembrie 1989, motiv pentru care, conform Legii nr. 42/1990, concedierea sa era ilegală. Prin urmare, instanţa a dispus reîncadrarea reclamantului şi plata unei despăgubiri reprezentând salariile datorate şi actualizate pentru perioada scursă de la concedierea sa şi până la reîncadrare.

20. La data de 13 februarie 2004 reclamantul a somat APAPS să execute sentinţa din 22 ianuarie 2004.

21. Din informaţiile furnizate de părţi nu reiese dacă această sentinţă a rămas definitivă sau dacă a fost executată de APAPS.

3.Plângerile penale ca urmare a neexecutării sentinţei din 31 octombrie 2001

22. La data de 26 martie 2002 reclamantul a formulat o plângere penală, fără a se constitui parte civilă, împotriva reprezentanţilor Trezoreriei, pentru faptul că nu i-au răspuns în cel mai scurt termen la cererea de blocare a conturilor APAPS. Reclamantul nu a fost niciodată informat despre evoluţia anchetei.

23. La data de 2 aprilie 2002 el a depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara o plângere penală împotriva lui V.O., directorul filialei din Timişoara a APAPS, pentru neexecutarea unei hotărâri definitive, infracţiune pedepsită de art. 83 din Legea nr. 168/1999. El s-a constituit parte civilă şi a solicitat o despăgubire de 1.000.000 lei (ROL) pe zi de întârziere până la executarea sentinţei definitive.

La data de 18 noiembrie 2002 procurorul l-a informat că a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în privinţa lui V.O.

II. Dreptul intern pertinent

24. Legislaţia internă relevantă, şi anume extrasele din Codul civil, Codul de procedură civilă şi din Codul muncii (cel vechi şi cel nou), precum şi din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, este descrisă în Hotărârea Roman şi Hogea împotriva României [(dec.) nr. 62.959/00, 31 august 2004].

25. Codul de procedură civilă, în forma sa ulterioară datei de 2 mai 2001, prevede următoarele:

ARTICOLUL 374 § 1

„Nicio hotărâre nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formula executorie (...)"

ARTICOLUL 376 § 1

„Se învestesc cu formula executorie hotărârile care au rămas definitive (...)"

ARTICOLUL 377 § 1

„Sunt hotărâri definitive:

1) hotărârile date fără drept de apel."

IN DREPT

I. Despre pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

26. Invocând dreptul la o protecţie judiciară efectivă, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine executarea sentinţei din data de 31 octombrie 2001, care obliga angajatorul să îl reîncadreze în post şi să îi plătească salariile datorate. De asemenea, el consideră că executarea sentinţei respective a depăşit termenul rezonabil. El invocă art. 6 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"

A. Asupra admisibilităţii

a) Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern

27. Guvernul reaminteşte că executarea obligaţiei în speţă necesită intervenţia personală a debitorului şi arată că nu există mijloace de executare silită în natură a unei astfel de obligaţii. In opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să utilizeze mijloace indirecte pentru a-l obliga pe debitor să îşi execute obligaţia. Astfel, el ar fi trebuit să ceară obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri calculate pe baza salariului lunar al reclamantului din ultimele 3 luni dinaintea concedierii sale (art. 136 § 1 din Codul muncii) şi ar fi trebuit să formuleze o plângere penală împotriva angajatorului sau o acţiune în condamnare la plata amenzii civile. Invocând cauzele G. împotriva Belgiei [(nr. 12.604/86, decizia Comisiei din 10 iulie 1991, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 125)], Stogmuller împotriva Austriei (hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, § 11) şi De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34, § 62), Guvernul consideră că aceste demersuri constituie căi de atac adecvate, accesibile, eficiente şi suficiente. El arată că plata despăgubirii prevăzute de Codul muncii reprezintă, într-adevăr, o adevărată executare de către angajator a obligaţiei de reîncadrare în post, salariul fiind, pentru un angajat, miza contractului de muncă.

28. Ca răspuns, reclamantul contestă eficienţa căilor de atac indicate de Guvern, în măsura în care, cum este cazul în speţă, debitorul este statul. In orice caz, el consideră că a utilizat toate căile de atac efective înainte de a introduce cererea de faţă.

29. Curtea reaminteşte că o excepţie similară a fost respinsă de Curte în Cauza Roman şi Hogea menţionată mai sus. Ea nu vede niciun motiv pentru care să se abată, în speţă, de la concluzia la care a ajuns în cauza de mai sus.

In aceste condiţii, excepţia ridicată de Guvern nu poate fi reţinută.

b) Asupra temeiniciei capătului de cerere

30. Presupunând că art. 6 § 1 ar fi aplicabil în speţă (Pellegrin împotriva Franţei [MC], nr. 28.541/95, §§ 66-67, CEDO 1999-VIII, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 33, CEDO 2000-VII, şi Midiei împotriva României [(dec), nr. 23.657/03, 3 mai 2005], Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

31. Guvernul apreciază că sentinţa din 31 octombrie 2001 a fost executată în măsura în care reclamantul a primit suma datorată la data de 15 mai 2002 şi a fost reîncadrat în postul său la data de 20 ianuarie 2003.

Guvernul arată că întârzierea de 15 luni în executarea obligaţiei de reîncadrare în post este justificată, dat fiind faptul că angajatorul proceda la o reorganizare prin reducere de personal, postul reclamantului fiind şi el afectat. Nu s-a putut crea un post similar cu cel deţinut de reclamant decât prin adoptarea unui nou buget pentru angajator. In plus, dat fiind faptul că reclamantul nu era răspunzător de această întârziere, APAPS a decis să îi plătească salariile corespunzătoare perioadei 10 octombrie 2001-19 ianuarie 2003, deşi o astfel de obligaţie nu reiese din sentinţa din 31 octombrie 2001. Plata efectivă, efectuată la data de 4 aprilie 2003, este confirmată de extrasul de cont bancar al reclamantului.

Totuşi, Guvernul reaminteşte că, dacă reclamantul nu este mulţumit de valoarea acestei despăgubiri, el are dreptul să sesizeze instanţele interne cu o cerere de reevaluare.

32. Apoi, Guvernul consideră că, datorită caracterului special al obligaţiei de reîncadrare în post, ce implică faptul personal al debitorului, obligaţia statului conform art. 6 se limitează la crearea şi punerea la dispoziţia creditorului a unui sistem judiciar capabil să oblige debitorul să execute hotărârea judecătorească. Deoarece iniţiativa tuturor actelor de executare aparţine creditorului, nu putem constata o încălcare a art. 6 decât dacă, deşi acesta apelează la forţa publică, autorităţile statului nu au un comportament diligent, adică dacă acestea nu iau toate măsurile ce li se pot solicita în limite rezonabile.

Or, în speţă, statul a pus la dispoziţia creditorului un astfel de sistem, care i-a permis să obţină executarea hotărârii judecătoreşti definitive.

33. Reclamantul reaminteşte în primul rând că debitorul reprezenta, într-adevăr, statul, ceea ce a lipsit de eficienţă sistemul judiciar ce i-a fost pus la dispoziţie pentru executarea silită a hotărârii definitive care îi era favorabilă.

Mai mult, el consideră că sentinţa din 31 octombrie 2001 nu a fost niciodată executată. Astfel, el consideră că postul pe care îl ocupă din data de 20 ianuarie 2003 este similar, dar nu identic cu cel pe care îl ocupa înainte de concediere, contrar sentinţei menţionate mai sus. In plus, el a fost concediat din nou, tot ilegal. El susţine că nu a beneficiat de vechimea aferentă perioadei care s-a scurs de la concedierea sa până la reîncadrarea sa în post şi, pe de altă parte, că angajatorul său nu a plătit impozitele şi contribuţiile sociale aferente salariului său. De asemenea, el contestă că ar fi primit plata din data de 4 aprilie 2003 şi, în orice caz, contestă calculul salariului său pentru perioada 10 octombrie 2001-19 ianuarie 2003, aşa cum reiese el din această plată. In fine, el susţine că nu a primit după reîncadrarea sa în post aceleaşi avantaje ca şi colegii săi.

34. Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar proveni ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510- 511, § 40 şi Immobiliare Saffi împotriva' Italiei [MC] nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie angajează răspunderea statului ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, § 44). Dacă administraţia refuză sau omite să execute o astfel de hotărâre sau dacă întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciară a procedurii îşi pierd orice raţiune de a exista (Cauza Hornsby, menţionată mai sus, p. 511, §41).

35. In speţă, Curtea observă că reclamantul a primit la data de 15 mai 2002 suma stabilită prin sentinţa din data de 31 octombrie 2001. Apoi, la data de 20 ianuarie 2003 el a fost reîncadrat într-un post similar celui pe care îl ocupase înainte de concediere. Din probele aflate la dosar rezultă că reclamantul a lucrat efectiv în acest nou post. Mai mult, nicio instanţă internă nu a constatat faptul că această reîncadrare în post nu a fost efectivă. Instanţa care a statuat asupra legalităţii concedierii reclamantului din data de 8 ianuarie 2004 nu a găsit nicio legătură între executarea obligaţiei de reîncadrare în post, aşa cum reieşea ea din sentinţa din data de 31 octombrie 2001, şi această a doua concediere (paragraful 19 de mai sus).

36. Prin urmare, Curtea apreciază, la fel ca şi instanţele interne, că reîncadrarea în post a reclamantului respectă cerinţele sentinţei din data de 31 octombrie 2001.

37. Faţă de acest lucru, Curtea regretă că reclamantul nu a informat-o despre această evoluţie a cauzei sale, despre care a aflat din observaţiile Guvernului.

38. In fine, Curtea observă că există o controversă în ceea ce priveşte plata din data de 4 aprilie 2003 şi valoarea acestei plăţi (paragraful 34 de mai sus). Or, ea reaminteşte, în primul rând, că sentinţa din data de 31 octombrie 2001 nu obligă angajatorul decât la reîncadrarea în post a reclamantului şi la plata salariului corespunzător perioadei 24 aprilie 2001-10 octombrie 2001. Prin urmare, plata din data de 4 aprilie 2003 nu are nicio incidenţă asupra executării hotărârii definitive pronunţate în speţă. Totuşi, Curtea apreciază că probele aflate la dosar confirmă plata despăgubirii. Reclamantul nu a putut explica provenienţa acestei sume în contul său.

39. Trebuie constatat că sentinţa din data de 31 octombrie 2001 a fost executată parţial la data de 15 mai 2002 şi, pentru rest, la data de 20 ianuarie 2003.

40. Curtea reaminteşte că Guvernul nu contestă faptul că sentinţa ar fi trebuit executată imediat după adoptarea sa (paragraful 32 de mai sus). Deşi în speţă nu reiese foarte clar la ce dată a fost sentinţa învestită cu formulă executorie, Curtea observă că cel târziu la data de 29 noiembrie 2001 reclamantul a cerut deja executarea ei de către debitor. Prin urmare, rămâne de aflat dacă acest termen scurs între, pe de o parte, data pronunţării sentinţei sau, în lipsa acesteia, cel târziu data la care reclamantul a solicitat pentru prima dată executarea ei şi, pe de altă parte, data executării obligaţiilor impuse de această sentinţă a fost rezonabil.

41. Curtea reaminteşte că ea a considerat deja că neconformarea autorităţilor cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, mai ales atunci când obligaţia de executare a hotărârii în cauză aparţine unei autorităţi administrative (vezi, mutatis mutandis, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 26, 27 mai 2004, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/00, §§41_42, 23 octombrie 2003, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49.806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004, Luntre şi alţii împotriva Moldovei, nr. 2.916/02, §§ 40-41, 15 iunie 2004, Romashov împotriva Ucrainei, nr. 67.534/01, § 27, 27 iulie 2004, Voîtenko împotriva Ucrainei, nr. 18.966/02, § 35, 29 iunie 2004, şi Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74.221/01, § 36, 11 ianuarie 2005).

42. In speţă, Curtea observă că salariile datorate reclamantului au fost plătite după 7 luni de la data rămânerii definitive a sentinţei ce dispunea plata sau 6 luni de la data primei solicitări de executare făcute de reclamant. Ea apreciază că acest termen este rezonabil, în sensul art. 6 § 1, aşa cum a fost el interpretat de jurisprudenţa Curţii (vezi, mutatis mutandis, hotărârile menţionate în paragraful precedent).

43. Cu toate acestea, obligaţia de reîncadrare în post nu a fost executată decât după 15 luni de la data pronunţării sentinţei sau după 14 luni de la data la care reclamantul a solicitat executarea ei.

44. Curtea nu împărtăşeşte teza Guvernului, şi anume că angajatorul a justificat întârzierea prin probleme datorate reorganizării sale.

Ea reaminteşte că reclamantul nu a primit nicio explicaţie directă şi formală referitoare atât la această întârziere, cât şi la o eventuală piedică temporară în executare. Adresa trimisă de angajator la Comisia parlamentară de anchetă a abuzurilor nu poate înlocui o astfel de explicaţie (vezi, mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva României nr. 48.102/99, § 72, 2 martie 2004).

45. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că perioada în care sentinţa din data de 31 octombrie 2001 a rămas neexecutată în ceea ce priveşte reîncadrarea reclamantului în postul său nu este rezonabilă şi că statul nu a justificat această întârziere. Refuzând să execute sentinţa timp de 15 sau 14 luni, autorităţile naţionale l-au lipsit pe reclamant de un acces efectiv la o instanţă.

46. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că nu a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a plăti salariile datorate reclamantului, dar că a avut loc o încălcare a acestei prevederi în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a-l reîncadra pe reclamant în postul său.

II. Asupra celorlalte pretinse încălcări

47. Reclamantul susţine că în instrumentarea plângerilor sale penale procurorul nu a respectat principiul termenului rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie. Or, reclamantul nu s-a constituit parte civilă în prima procedură penală [Asociacion de vitimas del terrorismo împotriva Spaniei (dec), nr. 54.102/00, CEDO2001-V].

Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.

48. In ceea ce priveşte cea de-a doua plângere penală, în care reclamantul s-a constituit parte civilă, din probele aflate la dosar rezultă că acesta nu a contestat în faţa instanţelor interne ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale emisă de procuror la data de 18 noiembrie 2002. Aceasta constituie, aşadar, ultima decizie pronunţată în speţă. Rezultă că procedura a durat mai puţin de 8 luni, perioadă ce constituie un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1.

Prin urmare, această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

49. Reclamantul pretinde că a avut loc şi o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a neachitarii salariilor datorate până la reîncadrarea efectivă în post. Or, Curtea observă că reclamantul a primit la data de 15 mai 2002 plata dispusă de instanţe, astfel încât el nu mai este victima vreunei încălcări a Convenţiei sub acest aspect, în sensul art. 34 din Convenţie (paragrafele 35 şi 39 de mai sus). In plus, reclamantul nu a introdus o nouă acţiune pentru a i se plăti alte despăgubiri până la reîncadrarea sa în post. Pentru astfel de pretenţii, el nu are, aşadar, un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, acest capăt de cerere fiind incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3.

Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 34 şi 35 § 4 din Convenţie.

50. In fine, reclamantul consideră că angajamentele de confidenţialitate impuse de angajator în momentul concedierii constituie o încălcare a dreptului său de a comunica informaţii, aşa cum este el recunoscut de art. 10 din Convenţie, precum şi o practică contrară art. 4 § 1 din Convenţie. în primul rând, Curtea observă că reclamantul nu a contestat valabilitatea acestor angajamente în faţa instanţelor interne. De asemenea, el nu a sesizat instanţele naţionale cu o cerere având ca obiect pretinsa încălcare, prin angajamentele respective, a interzicerii sclaviei şi muncii forţate (art. 4 § 1) sau a dreptului său de a comunica informaţii şi opinii (art. 10).

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

51. Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

52. Reclamantul solicită suma de 16.583 euro (EUR) cu titlu de daune materiale pe care Ie-a suferit până la data de 3 martie 2004, din care 6.418 euro (EUR) pentru salariile datorate în perioada 11 octombrie 2001 - 19 ianuarie 2003 şi 10.165 euro (EUR) pentru întârzierea în executarea sentinţei din data de 10 octombrie 2001, prezentând o fişă de calcul detaliată a acestui prejudiciu. De asemenea, el solicită suma de 20.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale produse de influenţa negativă pe care a avut-o concedierea asupra reputaţiei sale, precum şi datorită incertitudinii prelungite generate de întârzierea în executarea sentinţei definitive.

53. Guvernul apreciază că, având în vedere executarea integrală a sentinţei din data de 31 octombrie 2001, reclamantul nu mai poate pretinde că a suferit un prejudiciu material. In orice caz, el apreciază că cererile sale sunt excesive şi contestă calculul reclamantului. Apoi, el reaminteşte că reclamantul a primit o despăgubire suplimentară cu titlu de salarii datorate până la reîncadrarea sa efectivă în post. Mai mult, Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea pretinsă de reclamant, adică neexecutarea unei hotărâri definitive, şi prejudiciul moral pe care l-a suferit.

54. Curtea constată că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în durata neexecutării obligaţiei de a-l reîncadra pe reclamant în postul său. Totuşi, ea apreciază că reclamantul nu mai poate pretinde că a suferit vreun prejudiciu material în această privinţă, în măsura în care el a solicitat o despăgubire cu titlu de salarii datorate până la reîncadrarea sa în post. Cu toate acestea, ea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii pronunţate în favoarea sa, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. Pe de altă parte, ea consideră că suma solicitată de reclamant cu titlu de daune morale este excesivă.

55. In aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, ea îi alocă reclamantului suma de 400 euro (EUR) cu titlu de daune morale.

B. Dobânzi moratorii

56. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6§1 din Convenţie şi inadmisibilă în rest;

2. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte plata salariilor către reclamant;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de reîncadrare a reclamantului în postul său;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 400 EUR (patru sute euro) cu titlu de daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 septembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Preşedinte,

Bostjan M. Zupancic

Grefier,

Vincent Berger

La prezenta hotărâre se află anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, opinia concordantă a domnului Caflisch, la care aderă domnul Bîrsan.

OPINIA CONCORDANTĂ

a domnului judecător Caflisch, la care aderă domnul judecător Bîrsan

1. In cauza de faţă, Guvernul român a renunţat la invocarea unei excepţii de inadmisibilitate ratione materiae, întemeiată pe inaplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza faptului că reclamantul a fost angajat de o instituţie publică. El a exprimat chiar şi opinia că reclamantul „nu [exercită] autoritatea publică în funcţiile sale, aşa [cum] reiese din fişa postului său (...)" (observaţiile Guvernului român din data de 23 ianuarie 2004, p. 13).

2. Din „prezentarea" făcută în cauză reiese că domnul Strungariu, inginer, făcea parte din filiala din Timişoara a Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS). Subordonat directorului şi şefului de serviciu ai acestei filiale, el trebuia să „informeze" periodic aceste două persoane despre activităţile sale, precum şi despre deciziile ce urmau să fie luate în domeniul competenţelor sale. Sarcinile reclamantului, care se refereau la 10 societăţi la care APAPS era acţionară, constau în pregătirea dosarelor de privatizare sau lichidare, inclusiv a propunerilor de vânzare de acţiuni. Reclamantul dădea „sfaturi specifice" referitoare la vânzarea de active ale societăţilor în cauză. El „supraveghea" activităţile celor 10 societăţi, analiza propunerile făcute de adunările acţionarilor acestora în vederea rentabilizării acestor întreprinderi sau lichidării lor, apoi „promova" soluţia cea mai viabilă. De asemenea, el administra baza de date a filialei din Timişoara a APAPS. Concluzie: este vorba de un cadru care, deşi situat sub autoritatea a doi superiori, dispunea de o anumită autonomie, dădea sfaturi şi pregătea şi lua chiar decizii, şi aceasta într-un sector public crucial pentru o fostă ţară socialistă, şi anume cel al administrării bunurilor statului şi al eventualei lor privatizări.

3. Domeniul de aplicare al art. 6 § 1 din Convenţie, din perspectiva sa civilă, a generat o jurisprudenţă abundentă a organelor de la Strasbourg. într-o primă fază, Comisia şi Curtea s-au sprijinit pe criteriul interesului patrimonial: dacă cererea avea ca obiect un astfel de interes, ea era admisibilă; dacă, însă, ea se referea la un alt interes - o promoţie, de exemplu -, era valabil contrariul. De-a lungul anilor, aplicarea acestui criteriu a stârnit numeroase incertitudini având în vedere dificultatea în distingerea a ceea ce este „patrimonial" de ceea ce nu este. Astfel, o promovare prezintă adesea un interes patrimonial; în sens contrar, problemele salariale sunt adesea legate de cele de ierarhie profesională.

4. Situaţia s-a schimbat odată cu apariţia, la data de 8 decembrie 1999, a Hotărârii Pellegrin împotriva Franţei (CEDO 1999-VIII, p. 251), care a scos de sub incidenţa art. 6 § 1 „litigiile agenţilor publici a căror angajare este caracteristică activităţilor specifice ale administraţiei publice în măsura în care aceasta acţionează ca deţinătoare a puterii publice însărcinată cu apărarea intereselor generale ale statului" (§ 66).

5. Această reorientare a jurisprudenţei se baza, pe de o parte, pe ceea ce era, la momentul respectiv, art. 48(4) din Tratatul de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene şi practica acesteia, care preciza că anumite categorii de locuri de muncă din administraţia publică erau exceptate de la principiul liberei circulaţii a lucrătorilor şi, pe de altă parte, pe distincţia pe care o operează dreptul internaţional public în domeniul imunităţii statelor, între activităţi jure imperii şi jure gestionis: primele ţin de existenţa puterii publice şi beneficiază de imunitate, ultimele - cele pe care orice individ le poate îndeplini pentru şi prin el însuşi, cum ar fi încheierea unui contract de vânzare-cumpărare - sunt exceptate. Intr-adevăr, atunci când statul acţionează în calitate de comerciant, după exemplul particularilor, el trebuie să o facă pe picior de egalitate cu aceştia, ceea ce exclude orice noţiune de imunitate.

6. Hotărârea Pellegrin declară inaplicabil art. 6 § 1 din Convenţie în cazul unui particular care, în calitate de cooperant contractual, a fost desemnat de autorităţile franceze drept „consilier tehnic" la Ministerul Economiei din Guineea Ecuatorială. In această calitate, reclamantul era chemat, în special, să participe la elaborarea planului trienal al statului-gazdă şi a programului său de investiţii.

7. Puţin timp după aceea, Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să îşi precizeze noua jurisprudenţă. Hotărârea Frydlender împotriva Franţei din 27 iunie 2000 (CEDO 2000- VII, p. 151), se referea la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenţie, tot din perspectivă civilă, în cazul unui angajat al Ministerului Afacerilor Economice din Franţa. Acest angajat, plasat la New York şi subordonat consilierului comercial al Ambasadei Franţei la Washington, avea ca sarcină să viziteze târguri şi expoziţii, să promoveze în Statele Unite ale Americii importul de vinuri, bere şi băuturi spirtoase franceze şi să încurajeze exportatorii francezi şi importatorii americani. Aici Curtea a declarat aplicabil art. 6 § 1 din Convenţie. După ce a afirmat că era necesar, în fiecare speţă, să analizeze „dacă postul reclamantului implică - având în vedere natura funcţiilor şi răspunderilor pe care le presupune - o participare la exercitarea puterii publice şi la funcţiile de apărare a intereselor generale ale statului sau ale celorlalte colectivităţi publice" (§ 33).

Pe lângă criteriul participării la exercitarea puterii publice ce reiese din hotărârea Pellegrin, Curtea se bazează aici pe natura răspunderii pe care o implică această exercitare.

8. Cu ajutorul acestor criterii, situaţiile reclamanţilor Pellegrin şi Frydlender erau relativ uşor de caracterizat. Reclamantul Pellegrin participa la o pregătire a bugetului şi a planului. Aceasta presupunea, desigur, preocupări ce ţin de sectorul de stat şi, în niciun caz, activităţi care ar fi putut fi desfăşurate şi de către particulari. In plus, putem admite că acest tip de activităţi se exercitau la un anumit nivel de răspundere şi presupuneau luarea de decizii. Cât despre reclamantul Frydlender, el era implicat în promovarea comercială a produselor franceze. Or, activităţile de promovare comercială sunt deschise oricărui particular şi nu au nimic de-a face cu exercitarea unei părţi a puterii publice. Iată motivele pentru care Curtea a respins aplicarea art. 6 § 1 în primul caz şi a admis-o în al doilea caz.

9. Este totuşi evident că distincţia propusă de noua jurisprudenţă a Curţii nu este la fel de uşor de aplicat în toate situaţiile şi că trebuie avut grijă să se păstreze un echilibru rezonabil între cazurile în care se aplică art. 6 § 1 şi celelalte cazuri. Dintr-un studiu efectuat în anul 2002 reiese că această prevedere a fost declarată aplicabilă în 21 de cauze şi inaplicabilă în 25, ceea ce, după părerea mea, denotă un echilibru acceptabil. In prima categorie au fost incluse şi următoarele ocupaţii: angajaţii şi lucrătorii municipali, inclusiv portarii clădirilor publice; angajaţii de la arhive şi spitale, inclusiv doctorii; profesorii şi cercetătorii, inclusiv profesorii universitari; asistenţii şi alţi lucrători sociali; angajaţii din domeniul transportului în comun. Cea de-a doua categorie - căreia art. 6 § 1 nu i se aplică - cuprinde, printre altele, diplomaţii, judecătorii, membrii forţelor de ordine şi ai forţelor armate, secretarii primăriilor şi directorii suplinitori ai instituţiilor guvernamentale.

10. Trecând din planul general la circumstanţele cauzei de faţă, pare evident că reclamantul, domnul Strungariu, a exercitat funcţii eminamente publice, deoarece activităţile sale, conform fişei postului său, nu se limitau deloc la administrarea bazei de date a biroului din Timişoara: el participa la administrarea bunurilor statului, inclusiv eventuala lor privatizare, supraveghea activităţile societăţilor care ţineau de competenţa sa, analiza propunerile de rentabilizare şi promova implementarea lor. Niciun particular nu putea face acest lucru în locul său, deoarece era vorba de patrimoniul statului, iar „privatizările" erau operaţiuni ce ţineau de sectorul public până în momentul realizării lor. La aceasta se adaugă faptul că reclamantul nu îndeplinea funcţii subalterne: el „pregătea dosare", „dădea sfaturi specifice", „supraveghea" şi „promova", bucurându-se astfel de o anumită independenţă şi asumându-şi o anumită răspundere, aşa cum s-a constatat la paragraful 2. Rezultă, după părerea mea, că dacă Guvernul român ar fi ridicat o excepţie de inadmisibilitate întemeiată pe art. 6 § 1, invocând participarea reclamantului la exercitarea puterii publice, cererea de faţă ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă.

11. Această constatare naşte întrebarea dacă este de datoria Curţii să ridice această problemă ex officio. Evident, am putea susţine că Curtea are datoria să îşi protejeze jurisprudenţă referitoare la propria competenţă; însă ea nu are datoria de a o face atunci când statul reclamat a înlăturat în mod deliberat relevanţa acestei jurisprudenţe, cum este cazul de faţă.

12. Din acest motiv - şi numai din acest motiv - pot adera la hotărâre. Adaug faptul că aceasta nu schimbă cu nimic jurisprudenţă Curţii în ceea ce priveşte limitele de aplicabilitate a art. 6 § 1 din Convenţie.