HOTARARE Nr. 0
din 4 august 2005
in Cauza Stoianova si
Nedelcu impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 562 din 16 august 2007
SECŢIA A III-A
(Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate)
Strasbourg
In Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva Romaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (Secţia a III-a), statuand în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic,
preşedinte, J. Hedigan, O Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger,
domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 5
iulie 2005,
pronunţă următoarea hotărare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr.
77.517/01 şi 77.722/01) îndreptate împotriva Romaniei, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnii Dorel Stoianova şi
Claudiu Nedelcu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 4 aprilie
2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt
reprezentaţi de domnul I. Lazar,
avocat în Bucureşti. Guvernul roman (Guvernul) este
reprezentat prin agentul său, doamna R. Rizoiu,
subsecretar de stat.
3. La data de 3 februarie 2004, Curtea a hotărat să conexeze cererile, Ie-a declarat
parţial inadmisibile şi a comunicat Guvernului capătul de cerere privind durata
procedurii. Prevalandu-se de
art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a hotărat să se pronunţe în acelaşi timp asupra admisibilităţii şi asupra
fondului.
IN FAPT
A. Imprejurările
cauzei
4. Reclamanţii s-au
născut în 1974 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Bucureşti.
1. Urmărirea penală iniţială împotriva reclamanţilor
5. In urma unui incident ce a avut loc la data de 17
martie
1993, în cursul căruia lui CD. i s-au sustras bijuterii
în timp ce sau după ce a fost imobilizat cu lovituri de pumn de către un grup
de persoane, reclamanţii au fost prinşi şi arestaţi preventiv la data de 14
aprilie 1993.
6. Prin rechizitoriul din 10 iunie 1993 al Parchetului
de pe langă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti,
reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru talhărie, infracţiune pedepsită de art. 211 alin. 1 din Codul penal.
7. Prin Sentinţa din 24 noiembrie 1993, aceştia au
fost achitaţi şi puşi în libertate, instanţa considerand că faptele pentru care parchetul efectuase urmărirea penală
împotriva lor nu le puteau fi imputate.
8. In urma apelului introdus de către parchet,
Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat, prin Hotărarea din 12 iulie 1994, că actele de
urmărire penală efectuate de parchet sunt lovite de nulitate absolută. Prin
urmare, a anulat Sentinţa din 24 noiembrie 1993 şi a trimis cauza în faţa
parchetului. Tribunalul a observat în mod special că măsurile parchetului în
privinţa reclamanţilor fuseseră luate în absenţa unui avocat şi că, în plus,
parchetul omisese în cursul anchetei să interogheze anumiţi martori şi să
analizeze anumite fapte esenţiale care erau susceptibile să conducă la
identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993.
9. Această decizie a rămas definitivă după ce a fost
confirmată de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia sa din 27 octombrie 1994,
în urma căreia urmărirea penală a fost redeschisă de către Parchetul de pe langă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
10. Prin Ordonanţa din 11 noiembrie 1997, procurorul
N.O. a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor. In ordonanţa
sa, acesta a declarat că, deşi faptele reproşate de către victima CD. erau
reale, nu existau dovezi care să permită să se stabilească într-un mod
indiscutabil faptul că reclamanţii sunt răspunzători de acestea. In plus,
procurorul a subliniat faptul că s-a scurs un mare interval de timp de la
incidentul incriminat şi a solicitat organelor de poliţie să claseze dosarul.
11. Această decizie a fost comunicată de către parchet
reclamanţilor, la cererea acestora, prin adresele din 11 martie şi 4 decembrie
1998.
2. Redeschiderea urmăririi penale
12. La data de 12 mai 1999, procurorul-şef al
Parchetului de pe langă
Tribunalul Bucureşti a infirmat Ordonanţa din 11 noiembrie 1997 şi,
întemeindu-se pe art. 220 şi 270 din Codul de procedură penală (CPP), a dispus redeschiderea urmăririi
penale împotriva reclamanţilor pentru talhărie şi pentru instigare la mărturie mincinoasă, infracţiuni
pedepsite de art. 211 şi, respectiv, 260 din Codul penal. Parchetul a
considerat că decizia parchetului ierarhic inferior nu era conformă cu probele
administrate în dosar şi că, în plus, urmărirea desfăşurată de acest parchet nu
era completă, deoarece nu s-au efectuat mai multe acte de urmărire, cum ar fi
confruntarea autorilor prezumaţi în prezenţa avocaţilor lor şi audierea
anumitor martori.
13. La data de 26 mai 2000, un poliţist care efectuase
ancheta cu privire la acuzaţiile aduse reclamanţilor a solicitat parchetului
încetarea urmăririi penale.
14. La data de 9 februarie 2001, parchetul a trimis
dosarul de anchetă aceleiaşi secţii de poliţie. Intre 27 aprilie şi 30
noiembrie 2001 nu a fost efectuat niciun act de procedură. La data de 14
ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de către poliţie la Parchetul de pe langă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. La
data de 7 octombrie 2002, parchetul a trimis cauza secţiei de poliţie pentru ca aceasta să continue
ancheta în privinţa reclamanţilor.
15. In 2003 şi 2004, organele de urmărire penală au convocat în mai multe randuri reclamanţii,
partea vătămată şi mai mulţi martori pentru a-i interoga din nou despre
incidentul ce a avut loc la data de 17 martie 1993 (paragraful 5 de mai sus).
Din documentele furnizate rezultă că martorii au refuzat să dea curs acestor
convocări pe motiv că nu-şi mai amintesc faptele despre care parchetul dorea
să-i interogheze.
16. Prin Ordonanţa din 21 aprilie 2005, Parchetul de pe
langă Tribunalul Bucureşti a
constatat că termenul de prescripţie specială aplicabil în cazul răspunderii
penale a reclamanţilor, şi anume 12 ani luand în considerare pedeapsa maximă aplicabilă pentru infracţiunea de
talhărie, expirase în data de
17 martie 2005. Prin urmare, a dispus încetarea urmăririi penale.
B. Dreptul intern pertinent
Codul de procedură penală
cuprinde următoarele prevederi pertinente:
ARTICOLUL 220
„Cand procurorul constată că un
act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu
respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă motivat."
ARTICOLUL 270
„Urmărirea penală este reluată în caz de (...)
redeschidere a urmăririi penale."
ARTICOLUL 273
„1. Redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a
dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă
ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea
acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau
scoaterea de sub urmărire.
2. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de
procuror prin ordonanţă."
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
17. Reclamanţii
pretind că durata procedurii îndreptate împotriva lor începand din data de 14 aprilie 1993 a încălcat
principiul „termenului rezonabil", aşa cum este el prevăzut la art. 6
alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa."
18. Guvernul nu se opune acestei teze şi lasă decizia
la latitudinea Curţii. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii, acesta susţine
totuşi că perioada care poate fi luată în considerare a început să curgă la
data de 12 mai 1999, dată la care s-a redeschis urmărirea penală împotriva
reclamanţilor, şi că, prin urmare, a durat aproximativ 6 ani.
19. Curtea constată că urmărirea penală îndreptată
împotriva reclamanţilor cuprinde două etape distincte. Prima a început la 14
aprilie 1993 cu arestarea şi plasarea în detenţie a reclamanţilor şi s-a
terminat la data de 11 noiembrie 1997, dată la care procurorul N.O. a dat o
ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. Cea de-a doua a început la 12 mai
1999, dată la care parchetul a dispus redeschiderea urmăririi penale, şi s-a
terminat la data de 21 aprilie 2005 cu încetarea urmăririi penale dispusă de
parchet.
20. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului
conform cărora prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6
alin. 1 din Convenţie. Aceasta consideră că Ordonanţa de scoatere de sub
urmărire penală dată de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate
fi considerată ca punand capăt
urmăririi penale împotriva reclamanţilor din moment ce ea nu constituia o
decizie internă definitivă (vezi, a contraria,
Loffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). In această privinţă trebuie constatat că
parchetul avea, în baza art. 270 din Codul de procedură penală, competenţa de a
anula o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi de a redeschide
urmărirea penală, fără să fie ţinut de vreun termen.
Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă
posibilitate teoretică de a redeschide procedura (a se vedea, a contrarie, Withey împotriva Regatului Unit (dec), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X).
Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să
solicite autorizaţia vreunei instanţe naţionale, care să fie obligată să
analizeze temeinicia cererii pentru
a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă şi dacă
timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (vezi, a contrario, Withey, citată mai sus).
Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii romani, acţionand în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc
condiţia de independenţă faţă de executiv [Vasilescu
împotriva Romaniei, Hotărarea
din 22 mai 1998, Recueil des arrets et decisions
(Culegere de hotărari şi decizii) 1998-III, p. 1075, §§
40-41, şi Pantea împotriva Romaniei, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI].
In plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă
pe motiv că ancheta iniţială nu fusese completă (paragraful 12 de mai sus). Or,
aceste carenţe ale autorităţilor nu erau imputabile reclamanţilor şi nu trebuie
aşadar să-i pună într-o situaţie defavorabilă.
In sfarşit, Guvernul nu a
demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanţă a
procurorului are un caracter excepţional (vezi, a contrario,
Withey, citată mai sus).
21. Perioada pe care Curtea va
trebui să o ia în considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerinţele
art. 6 alin. 1 din Convenţie se întinde aşadar de la 20 iunie 1994, data la
care recunoaşterea dreptului de recurs individual de către Romania a început să producă efecte, pană la 11 noiembrie 1997, precum şi de la
12 mai 1999 pană la 21 aprilie
2005. Aşadar, această perioadă a durat în total 9 ani şi 4 luni.
A. Asupra admisibilităţii
22. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin.
3 din Convenţie. In plus, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt
motiv de inadmisibilitate.
B. Pe fond
23. Curtea reaminteşte
faptul că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în
funcţie de circumstanţele cauzei şi luand în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în
special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al
autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi
împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). De asemenea, Curtea reaminteşte că, în
materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect
tocmai evitarea „ca o persoană inculpată să rămană prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa" (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărarea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, §5).
24. Curtea a examinat în mai multe reprize cauze care
au ridicat probleme similare celei care se pune în cauza de faţă şi a conchis
că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (vezi Pelissierşi
Sassi, citată mai sus).
25. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun
argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. Ţinand cont de jurisprudenţa sa în materie,
Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii litigioase este excesivă şi nu
corespunde cerinţei unui „termen rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
II. Asupra aplicării art. 41
din Convenţie
26. Conform prevederilor
art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare
a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decat
o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii
lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciul
27. Reclamanţii
solicită fiecare 100.000 dolari americani (USD) pentru prejudiciul moral pe
care l-au suferit din cauza ilegalităţii detenţiei lor provizorii şi a duratei
procedurii îndreptate împotriva lor.
28. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care le
consideră excesive.
29. Curtea relevă că singurul fundament ce trebuie
reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauza de faţă, în
faptul că durata procedurii litigioase îndreptate împotriva reclamanţilor este
excesivă şi nu respectă cerinţa unui „termen rezonabil" (paragraful 25 de
mai sus). Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert. Statuand în echitate, acordă fiecăruia
3.500 euro în acest sens.
B. Dobanzile moratorii
30. Curtea consideră potrivit
ca rata dobanzii moratorii să
se bazeze pe rata dobanzii
facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară admisibil restul cererilor;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1
din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul parat să
plătească fiecărui reclamant, în cel mult 3 luni de la data rămanerii definitive a hotărarii, conform art. 44 alin. 2 din
Convenţie, 3.500 euro (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul moral, plus
orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începand de la expirarea termenului respectiv şi pană la plata efectivă, această sumă să fie purtătoare de dobandă simplă, a cărei rată să fie egală cu
cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în
această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de
reparaţie echitabilă pentru surplus.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 4 august 2005 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier