HOTARARE Nr. 0
din 28 iunie 2005
in Cauza Virgil Ionescu
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 396 din 8 mai 2006
(Cererea nr. 53.073/1999)
In cauza Virgil Ionescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, I. Cabrai Barreto, C. Bârsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători şi
doamna S. Dolle, grefier de secţie,
după deliberarea în Camera de consiliu la data de 12
octombrie 2004 şi la data de 7 iunie 2005,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la ultima dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr.
53.037/1999, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Virgil Ionescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 18 martie 1999, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat
iniţial de domnul B. Aurescu, agent guvernamental pe
lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de doamna R. Rizoiu, care îl
înlocuieşte în funcţie.
3. Reclamantul invocă încălcarea drepturilor la un
proces echitabil şi de acces la justiţie, garantate de art. 6 alin. 1 din
Convenţie, precum şi a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de
art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul respingerii arbitrare a acţiunii vizând
reactualizarea creanţei sale
rezultate din Sentinţa din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1
Bucureşti şi a neexecutării sentinţei.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a II-a a Curţii
[art. 52 alin. (1) din Regulament].
5. Prin Hotărârea din 12 octombrie 2004, Curtea a
declarat cererea admisibilă.
6. La data de 1 noiembrie
2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor [art. 25 alin. (1) din
Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a II-a, astfel
reorganizată [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise privind fondul cauzei [art. 52 alin. (1) din Regulament].
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a
născut în 1929 şi are domiciliul în Bucureşti (România).
A. Procedura privind anularea unei amenzi
contravenţionale şi a unei măsuri de confiscare
a bunurilor
9. In 1991, reclamantului, fost deţinut politic, care
deschisese o mică afacere pentru a-şi completa veniturile rezultate din pensie,
i s-a aplicat de către Garda Financiară a Ministerului de Finanţe o amendă
contravenţională pentru săvârşirea unei contravenţii privind
nerespectarea dispoziţiilor
legale privind vânzarea la tarabă. Produsele puse în vânzare au fost
confiscate.
10. Prin sentinţa din 1 octombrie 1991, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti, considerând sancţiunea ilegală, a anulat-o şi a dispus
restituirea către reclamant a amenzii şi a bunurilor confiscate sau, în lipsa
acestora, a contravalorii bunurilor, şi anume suma de 29.945 ROL, respectiv 440
EUR, în conformitate cu paritatea ROL/EUR de la acea dată. Sentinţa a intrat în
puterea lucrului judecat şi a fost învestită cu formulă executorie.
B. Prima procedură de executare a sentinţei din 1
octombrie a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti
11. La data de 15 octombrie 1991, în temeiul refuzului
Gărzii Financiare de a executa sentinţa citată anterior, reclamantul a sesizat
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune vizând punerea sub sechestru a
contului bancar al Gărzii Financiare pentru valorificarea creanţei rezultate
din sentinţă.
12. La data de 27 ianuarie
1992, instanţa a suspendat soluţionarea cauzei la cererea Gărzii Financiare şi
cu acordul reclamantului, pe motiv că procurorul general intenţiona să
promoveze recurs în anulare împotriva Sentinţei din 1 octombrie 1991. La data
de 24 iulie 1992, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie l-a informat
pe reclamant că propunerea de recurs în anulare fusese respinsă, iar la data de
3 august 1992 a retrimis instanţei dosarul cauzei.
13. Reclamantul susţine că în luna septembrie 1992 a
solicitat judecătoriei repunerea cauzei pe rol, dar afirmă că cererea a fost
respinsă verbal de un judecător de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
14. La data de 16 iunie 1993, Garda Financiară i-a
amintit reclamantului că parchetul nu introdusese recurs în anulare şi i-a
cerut să se adreseze Direcţiei Generale a Finanţelor Publice din Bucureşti,
pentru a obţine restituirea amenzii şi a contravalorii bunurilor confiscate şi
să anexeze la cerere o copie a Sentinţei din 1 octombrie 1991. Reclamantul a
procedat în consecinţă - fără rezultat.
15. Prin Sentinţa din 15 decembrie 1993, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, în temeiul
art. 248 din Codul de procedură civilă, întrucât reclamantul nu ceruse reluarea
examinării cauzei de peste un an, respectiv de la ultimul act de procedură
îndeplinit în dosarul de executare. Conform reclamantului, instanţa nu l-a
citat la termenul de judecată din 15 decembrie 1993 şi sentinţa citată anterior
nu i-a fost comunicată, astfel încât nu a putut să formuleze recurs împotriva
acesteia.
16. In urma perimării primei proceduri de executare,
în 1994, reclamantul a formulat două acţiuni pentru executarea creanţei,
micşorată de inflaţia puternică, pentru a obţine o sumă apropiată de cea
recunoscută prin Sentinţa din 1 octombrie 1991: o acţiune pentru a obţine
reactualizarea creanţei şi eliberarea unui titlu executoriu pentru valoarea
reactualizată (procedură descrisă în partea C - în continuare) şi o alta
vizând, din nou, punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare
(procedură descrisă în partea D - în continuare).
C. Procedura în vederea obţinerii reactualizării
creanţei rezultând din Sentinţa din 1 octombrie 1991
17. Prin cererea de chemare în judecată din 30
septembrie 1994, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti,
solicitând obligarea Gărzii Financiare la achitarea datoriei constatate prin
Sentinţa din 1991, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei şi a profitului
nerealizat prin neexecutarea sentinţei. Acesta a solicitat, de asemenea, să se
dispună efectuarea unei expertize, pentru a stabili valoarea actuală a sumei
ce-i era datorată.
18. La data de 22 noiembrie 1994, la primul termen de
judecată, reclamantul a cerut judecătoriei amânarea cauzei, invocând motive de
sănătate şi necesitatea angajării unui avocat.
19. Conform reclamantului, avocatul său a cerut
judecătoriei, la aproape toate termenele de judecată ce au urmat, să dispună
efectuarea unei expertize contabile pentru reactualizarea creanţei rezultate
din Sentinţa din 1 octombrie 1991 şi pentru calcularea profitului nerealizat,
dar instanţa nu a făcut decât să amâne cauza, pe motivul absenţei părţii pârâte,
fără a dezbate problema probelor. Reclamantul a invocat faptul că Garda
Financiară nu a trimis nici un reprezentant la nici o
audiere în cursul procedurii.
20. In perioada dintre mai 1995 şi mai 1996 procedura
a fost suspendată la cererea reclamantului.
21. La termenul de judecată din 2 decembrie 1997, în
lipsa avocatului său şi a reprezentantului Gărzii Financiare, reclamantul a
cerut din nou, în scris, judecătoriei să dispună efectuarea unei expertize,
având drept obiective, pe de o parte, reevaluarea contravalorii bunurilor
confiscate în 1991 şi, pe de altă parte, reactualizarea creanţei rezultate din
Sentinţa din 1991. In temeiul art. 112, 115 şi 132 din Codul de procedură
civilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea ca fiind tardiv formulată
şi i-a acordat reclamantului cuvântul în dezbateri asupra fondului cauzei.
22. Prin Sentinţa din 5
decembrie 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea
reclamantului. Pe de o parte, a invocat autoritatea de lucru judecat cu privire
la capătul de cerere vizând obligarea Gărzii Financiare la plata creanţei
stabilite în 1991, pe motiv că aceeaşi chestiune fusese definitiv soluţionată
prin Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991, care constituia un titlu
executoriu ce-i permitea reclamantului să utilizeze căile executorii. Pe de
altă parte, i-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind reactualizarea
creanţei rezultate din sentinţa citată anterior, pe motiv că reclamantul nu
ceruse administrarea de probe în această privinţă.
23. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei,
invocând faptul că ceruse o expertiză în sprijinul pretenţiilor sale de la
momentul depunerii cererii de chemare în judecată.
24. Prin Hotărârea din 13 mai 1998, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a respins apelul, pe motiv că cererea de a dispune
efectuarea unei expertize nu fusese formulată în prima zi de înfăţişare, fără a
preciza care era termenul de judecată pe care îl considera a fi prima zi de
înfăţişare.
25. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei
citate anterior, precizând că solicitase în cererea de chemare în judecată, în
scris, efectuarea unei expertize contabile.
26. Prin Hotărârea din 24 septembrie 1998, Curtea de
Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată. Pasajul pertinent al
hotărârii prevede următoarele:
„Cu privire la reactualizarea sumei solicitate, reclamantul nu a făcut nici o probă în dovedirea afirmaţiilor
sale, iar cererea de expertiză contabilă trebuia făcută la primul termen de
înfăţişare, astfel cum corect au reţinut ambele instanţe."
D. A doua procedură de executare a Sentinţei din 1
octombrie 1991
27. In 1994, reclamantul a sesizat Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti cu o nouă cerere vizând executarea sentinţei citate
anterior, prin punerea sub sechestru a contului bancar al Gărzii Financiare,
pentru valorificarea creanţei rezultate din sentinţă.
28. Printr-o încheiere din 10 ianuarie 1997, instanţa
a suspendat procedura la cererea reclamantului, pe motivul înscrierii pe rolul
aceleiaşi instanţe a unei alte proceduri (procedura descrisă în partea C -
anterioară), care avea ca obiect reactualizarea creanţei ce urma să fie
executată. Reclamantul cerea suspendarea în vederea executării ulterioare, în
cadrul procedurii de executare, a creanţei reactualizate.
29. Printr-o încheiere din 10 martie 2000,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, constatând lipsa părţilor la audiere, a
suspendat încă o dată procedura, care între timp fusese reluată la cererea
reclamantului.
30. Prin Sentinţa din 26 iunie 2001, devenită
definitivă în lipsa apelului părţilor în litigiu, Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti a constatat perimarea acţiunii reclamantului, reţinând că nu se
ceruse reluarea examinării cauzei timp de peste un an de la ultimul act de
procedură îndeplinit în dosarul de executare.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
A. Dreptul intern pertinent
31. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedură
civilă prevăd după cum urmează:
ARTICOLUL 112
„Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...)
4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se
întemeiază cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare
capăt de cerere (...)."
ARTICOLUL 115
„Intâmpinarea va cuprinde: (...)
3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt
de cerere (...)."
ARTICOLUL 132
„La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi
pentru a propune noi dovezi. (...)"
ARTICOLUL 134
„Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care
părţile, legal citate, pot pune concluzii."
ARTICOLUL 138
„Dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art.
112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei (...)."
ARTICOLUL 3712 (alin. 3)
Articolul 3712 alin.
3 a fost introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001:
„Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în
funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei
stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea
ei. In cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de
executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se
face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul
executoriu."
32. Decretul nr. 167/1958, care reglementa, în perioada
faptelor, prescrierea dreptului de a cere executarea silită, a fost republicat
în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960. Articolele pertinente ale
decretului citat anterior prevăd următoarele:
ARTICOLUL 6
„Dreptul de a cere executarea silită în temeiul
oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani (...)."
ARTICOLUL 7
„Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte
dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită (...)."
ARTICOLUL 14 alin. 2
„Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de
capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva
celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze
actele."
ARTICOLUL 16
„Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se
prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în
judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă
judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat
încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost
respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat
la ea."
ARTICOLUL 17
„Intreruperea şterge prescripţia începută înainte de a
se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
In cazul când prescripţia a
fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau
printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât
timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul
executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare."
ARTICOLUL 18
„Instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt
obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la
executarea silită este prescris."
33. Doctrina interpretează art. 112 alin. 5, art. 132
şi 138, citate anterior din Codul de procedură civilă, în sensul că „părţile
pot propune mijloace de probă în prima zi de înfăţişare, dacă nu au făcut-o în
cererea de chemare în judecată", regula aplicându-se şi în ceea ce
priveşte cererea de efectuare a unei expertize (vezi, de exemplu, V.M. Ciobanu,
decanul Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, vol. II, 1997, p. 158 şi 209).
B. Jurisprudenţa internă pertinentă privind
reactualizarea unei creanţe stabilite prin titlu executoriu
34. Inaintea introducerii în 2001 a art. 3712 din Codul de procedură civilă, care atribuie executorului
judecătoresc competenţa de a reactualiza creanţele executorii, jurisprudenţa
este cea care s-a pronunţat asupra chestiunii de a şti dacă reactualizarea unei
creanţe trebuia cerută în cadrul procedurii vizând executarea sau a unei acţiuni
civile distincte.
35. Prin Decizia nr. 786/1999 Curtea de Apel Suceava
a soluţionat o asemenea cerere în cadrul unei acţiuni civile distincte şi nu în
cadrul procedurii de executare a titlului în cauză (Culegere de
jurisprudenţa, 1999, p. 94, nr. 55). Această ultimă decizie este de altfel
citată de doctrină, care consideră că, înaintea introducerii art. 3712 din Codul de procedură civilă, o nouă cerere de chemare în judecată trebuia să fie
prezentată în faţa tribunalelor pentru a reactualiza o creanţă constatată prin
hotărâre definitivă (S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu, Tratat de executare
silită, 2001, nota din subsolul paginii nr. 7, p. 146). Prin Hotărârea nr. 191/1999 Curtea de Apel Bucureşti
a respins pe fond, în cadrul unei acţiuni civile distincte, o cerere de
reactualizare a unei sulte stabilite anterior prin sentinţă definitivă.
36. Prin Hotărârea nr. 36/1999 Curtea de Apel
Bucureşti a respins cererea de reactualizare a unei creanţe stabilite prin
hotărâre definitivă, cerere care fusese făcută în cadrul unei proceduri de
executare, prin punerea sub sechestru a contului bancar al debitorului, pe
motiv că creditorul trebuie să obţină întâi un titlu executoriu - deci o altă
sentinţă definitivă - pentru valoarea reactualizată, înainte de a cere punerea
sub sechestru a contului bancar (vezi Culegere de jurisprudenţa a Curţii de
Apel Bucureşti în materie civilă, 1999, p. 322-324). Pasajul pertinent al hotărârii citate anterior prevede
următoarele:
„Este adevărat că între data cererii de executare
silită prin poprirea contului bancar şi admiterea acestei cereri printr-o
decizie definitivă, suma datorată de către debitor s-a redus datorită
inflaţiei. Cu toate acestea, pentru executarea silită a sumelor ce reprezintă
reactualizarea creanţei (constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă
şi irevocabilă), creditorul nu posedă titlu executoriu pentru a solicita şi a
obţine poprirea unui cont bancar al debitorului. In consecinţă (...), acţiunea
(de reactualizare a creanţei) este respinsă ca neîntemeiată."
37. Prin Decizia din 20 septembrie 2000, cu privire
la cererea examinată în vederea reactualizării despăgubirilor alocate în primul
proces, Secţia penală a Curţii de Apel Braşov se pronunţă în sensul că „nu
există dispoziţii legale care să permită admiterea unei cereri de reactualizare
a sumelor alocate cu titlu de despăgubiri, reactualizarea putând fi efectuată, dacă este
justificată, fie în apel, fie printr-o acţiune civilă ulterioară".
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
38. Reclamantul invocă
o dublă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie. El se plânge, pe de o parte,
de caracterul inechitabil al procedurii de reactualizare a creanţei rezultate
din Sentinţa din 1 octombrie 1991, care s-a încheiat cu Hotărârea din 24
septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti. Reclamantul invocă, pe de altă
parte, în substanţă, încălcarea dreptului de acces la instanţă, pe baza
neexecutării sentinţei definitive citate anterior. Art. 6 alin 1 din Convenţie,
în partea sa pertinentă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Referitor la caracterul echitabil al procedurii de reactualizare a
creanţei reclamantului
1. Susţinerile
partilor
39. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la
un proces echitabil, întrucât instanţele române au respins în mod arbitrar ca
neîntemeiată acţiunea vizând reactualizarea creanţei rezultate din Sentinţa
pronunţată la 1 octombrie 1991 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. In
opinia sa, judecătorii au ajuns la concluzia că cererea de efectuare a unei
expertize nu fusese introdusă decât la 2 decembrie 1997, fiind aşadar tardivă.
Or, reclamantul susţine că a cerut Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti să
dispună efectuarea unei expertize, chiar de la momentul introducerii Cererii de
chemare în judecată din 30 septembrie 1994, pentru a-şi susţine acţiunea de
reactualizare a creanţei, şi a adăugat că avocatul său a continuat să ceară
expertiza la aproape toate termenele de judecată, dar judecătoria a amânat în
mod constant chestiunea mijloacelor de probă pe motivul lipsei reprezentantului
Gărzii Financiare.
40. Guvernul recunoaşte că reclamantul a solicitat
efectuarea unei expertize în cadrul cererii de chemare în judecată, dar susţine
că acesta nu a precizat în continuare tipul de expertiză cerută şi principalele
obiective ale acesteia. Guvernul consideră că, limitându-se la a solicita în
mod general o expertiză, reclamantul nu a respectat cerinţele art. 112, 115 şi
132 din Codul de procedură civilă.
41. Guvernul susţine că, în conformitate cu
jurisprudenţa Curţii, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu reglementează
admisibilitatea sau aprecierea probelor, care sunt, în primul rând, de resortul
dreptului şi al instanţelor interne şi că nu Curtea este cea care trebuie să
decidă asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de instanţele interne,
în afară de cele care afectează unul dintre drepturile garantate prin
Convenţie. Or, potrivit Guvernului, acesta nu este cazul în speţă, întrucât,
oricum, instanţele interne nu au examinat problema datei la care a cerut
expertiza reclamantul, deoarece instanţele au hotărât să respingă acţiunea
acestuia din urmă pentru autoritatea de lucru judecat faţă de Sentinţa din 1
octombrie 1991.
Guvernul admite că instanţele au ales să facă o dublă
analiză, respingând, pe de o parte, pentru autoritate de lucru judecat, capătul
de cerere privind restituirea amenzii şi a bunurilor confiscate şi, pe de altă
parte, pentru netemeinicie, capătul de cerere privind reactualizarea creanţei.
Cu toate acestea, potrivit Guvernului, eroarea pretins comisă de instanţe în
aprecierea datei cererii de expertiză nu era esenţială în cauză, având în
vedere că excepţia autorităţii lucrului judecat a împiedicat orice examinare a
cauzei pe fond.
42. In concluzie, Guvernul consideră că reclamantul a
beneficiat de un proces echitabil şi că un obstacol de procedură major nu a
permis instanţelor să analizeze fondul cauzei, inclusiv chestiunea probelor.
2. Aprecierea
Curţii
43. Curtea aminteşte că revine în primul rând
instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba
în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a
verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări
(Cauza Tejedor Garcia Împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii
1997-VIII, paragraful 31,
p. 2.796). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind
formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna
administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei interesaţi
trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003).
44. Cum Convenţia nu îşi propune să garanteze
drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din
13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces
echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor
sunt într-adevăr „auzite", adică examinate conform normelor de procedură
de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune „tribunalului"
obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a
cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (Cauza
Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, paragraful
59, şi Cauza Dulaurans împotriva Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000,
Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33).
45. In speţă, Curtea notează
că, prin Cererea de chemare în judecată din 30 septembrie 1994, reclamantul a
solicitat o expertiză în sprijinul cererii de reactualizare a creanţei,
respectând cerinţele art. 112 şi 138 din Codul român de procedură civilă (vezi
paragrafele 31 şi 33 anterioare). Cu toate acestea, toate instanţele au respins
cererea de reactualizare a creanţei ca neîntemeiată, pe motivul că expertiza ar
fi fost solicitată după prima zi de înfăţişare, fără a preciza de altfel care
era acea dată. In afară de aceasta, Curtea observă că instanţele s-au referit
la data introducerii cererii de expertiză, fără a aminti lipsa de precizare a
cererii.
46. Curtea constată că Guvernul nu a furnizat nici o
fotocopie a unei încheieri anterioare celei din 2 decembrie 1997, prin care
instanţa să se fi pronunţat după dezbateri contradictorii asupra chestiunii
probelor solicitate. In ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia
excepţia de autoritate a lucrului judecat a împiedicat orice examinare pe
fondul cauzei, ea notează că numai capătul de cerere al reclamantului vizând
obligarea Gărzii Financiare la plata creanţei stabilite prin Sentinţa din 1
octombrie 1991 fusese respins pentru autoritate de lucru judecat. Cu toate
acestea, instanţele nu au examinat pe fond cererea de reactualizare a creanţei,
ignorând faptul că reclamantul solicitase o expertiză în termenul prevăzut de
art. 112 din Codul de procedură civilă.
47. In consecinţă, Curtea consideră că respingerea ca
neîntemeiat a capătului de cerere al reclamantului vizând reactualizarea
creanţei sale, pe motivul tardivităţii cererii de expertiză, în timp ce aceasta
fusese făcută în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, a
adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil (vezi mutatis mutandis, Cauza Tamminen împotriva Finlandei, Cererea nr. 40.847/1998,
paragrafele 39-42, 15 iunie 2004).
In consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
B. Referitor la dreptul de acces la instanţă
1. Susţinerile pârtilor
48. In temeiul art. 6 din
Convenţie, reclamantul se plânge în substanţă de încălcarea dreptului de acces
la instanţă, dată fiind neexecutarea de către Garda Financiară a Sentinţei
definitive pronunţate la 1 octombrie 1991 de Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti.
49. Reclamantul contestă
faptul că Sentinţa din 1 octombrie 1991 s-a prescris, susţinând că termenul de
prescripţie fusese suspendat, în timp ce prima procedură de executare era ea
însăşi suspendată, în aşteptarea introducerii de către Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie a unui recurs în anulare. El invocă, de asemenea,
drept cauză de suspendare a termenului citat anterior, art. 14 alin. 2 din
Decretul nr. 167/1958, cu privire la prescripţia extinctivă, prezentând un
certificat medico-legal din 23 martie 1994, care confirma că era lipsit de
discernământ şi că trebuia să angajeze o procedură pentru a-l declara
incapabil. Cererea a rămas fără urmări.
50. Guvernul invocă faptul că Sentinţa din 1 octombrie
1991 s-a prescris prin împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut
de art. 6 din Decretul nr. 167/1958. Acesta susţine că statul nu era obligat să
plătească de bunăvoie datoria rezultată din sentinţa citată anterior, că
reclamantul nu a urmărit a doua cerere de executare silită a sentinţei
respective şi că statul nu poate fi obligat să execute o sentinţă prescrisă.
2. Aprecierea Curţii
51. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau
hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces", în
sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că dreptul la instanţă ar fi iluzoriu
dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre
judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul
unei părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva
Italiei [GC], Cererea nr. 22.774/1993, paragraful
63, CEDO 1999-V).
52. Curtea constată că, în speţă, părţile au păreri
diferite cu privire la eventuala prescripţie în dreptul intern a dreptului
reclamantului de a cere executarea silită a Sentinţei definitive din 1
octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Ea aminteşte de la
început că instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se
pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivă în dreptul intern (vezi,
mutatis mutandis, Cauza Yagtzilar
împotriva Greciei, Cererea nr.
41.727/1998,paragraful 27, CEDO 2001-XII), cu atât mai mult cu cât, în speţă,
răspunsul la întrebare depinde de interpretarea motivelor de suspendare sau de
întrerupere a prescripţiei.
53. In această privinţă, Curtea subliniază în mod
special faptul că nici o instanţă internă nu s-a pronunţat asupra prescripţiei
invocate şi că acest motiv nu a fost invocat de Guvern decât numai şi direct în
faţa Curţii. Ea consideră că, sesizate în 1994 cu o procedură de reactualizare
a creanţei reclamantului şi cu o alta vizând executarea silită a acesteia,
instanţele interne ar fi avut ocazia să ridice din oficiu, în temeiul art. 18
din Decretul nr. 167/1958, acest fine de neprimire dacă l-ar fi considerat
întemeiat [vezi, a contrario, Cauza Cucu
împotriva României (decizie), Cererea nr.
47.966/1999, 6 iulie 2004]. Aşadar, Curtea nu poate accepta argumentul
Guvernului în această privinţă.
54. Curtea precizează că reclamantul a formulat în
1994, în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, două acţiuni în justiţie,
respectiv în vederea reactualizării creanţei, puternic micşorată de inflaţia
din România în perioada aceea, şi a executării acesteia, astfel încât să obţină
acoperirea creanţei la o valoare apropiată de cea stabilită prin Sentinţa din 1
octombrie 1991.
55. Curtea aminteşte: Convenţia nu vizează garantarea
drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a drepturilor concrete şi efective
(Cauza Artico împotriva Italiei citată anterior, p. 16, paragraful 33). Aşadar consideră că nu s-ar
putea reproşa reclamantului că nu a urmărit executarea silită a sentinţei
citate anterior, după respingerea, prin Hotărârea din 24 septembrie 1998, a
cererii de reactualizare a creanţei, în condiţiile în care, din cauza inflaţiei
puternice, aceasta nu mai valora decât 2,8 euro, respectiv de 157 de ori mai
puţin decât în 1991.
56. Curtea concluzionează în sensul că, refuzând până
în prezent să execute Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991, autorităţile
naţionale au lipsit dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie de orice efect
util.
57. Aşadar, a fost încălcat articolul respectiv cu
privire la accesul la instanţă.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
58. Reclamantul
invocă, în substanţă, că i s-a adus atingere dreptului de proprietate, având în
vedere imposibilitatea de a beneficia de creanţa care i-a fost recunoscută prin
Sentinţa definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din 1 octombrie 1991.
In această privinţă, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede după cum
urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale
ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
59. Referindu-se la Cauza Rafinăriile
greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, Guvernul susţine că acea creanţă a reclamantului rezultată din
Sentinţa din 1 octombrie 1991 nu putea beneficia de executare silită decât timp
de 3 ani de la pronunţare. Potrivit Guvernului, dată fiind prescripţia
extinctivă, reclamantul nu mai beneficia la împlinirea termenului de o creanţă
exigibilă constituind un „bun", în conformitate cu articolul citat
anterior.
60. Guvernul invocă faptul că
prima procedură de executare a sentinţei citate anterior nu a întrerupt
termenul de prescripţie de 3 ani, dată fiind perimarea procedurii, în
conformitate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Curtea concluzionează că,
dată fiind pasivitatea sa, reclamantul a pierdut dreptul de a cere executarea
silită a Sentinţei din 1 octombrie 1991.
61. Curtea subliniază că, referitor la plângere,
părţile nu sunt de acord cu privire la aceeaşi chestiune, şi anume prescripţia
dreptului reclamantului de a cere executarea silită şi, în continuare,
exigibilitatea creanţei (Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis
Andreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr.
301-B, p. 84, paragraful 59).
62. Curtea trimite la observaţiile anterioare
(paragraful 53) şi notează că nici o instanţă internă nu a constatat
prescrierea dreptului de executare silită a creanţei în cauză, în condiţiile în
care trebuia să ridice din oficiu acest fine de neprimire. Aşadar consideră, pe
baza elementelor din dosar, că reclamantul dispune de o „creanţă"
suficient stabilită pentru a fi exigibilă şi deci de un „bun", în sensul
articolului citat anterior.
63. Curtea observă că ingerinţa în dreptul de
proprietate al reclamantului, astfel cum este prevăzut în prima teză din primul
alineat din art. 1 din Protocolul nr. 1, rezultă nu numai din refuzul statului
de a executa sentinţa citată anterior, dar şi din Hotărârea din 24 septembrie
1998 în care, respingând fără analiză pe fond cererea de reactualizare a
creanţei, a făcut inutil orice demers ulterior în vederea executării sentinţei.
64. Neconformându-se Sentinţei definitive din 1
octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti,autorităţile naţionale
l-au împiedicat pe reclamant să beneficieze de suma pe care, în mod rezonabil,
se putea aştepta să o obţină în urma sentinţei. Curtea aminteşte că a respins
anterior argumentul bazat pe prescripţia creanţei reclamantului şi observă că
Guvernul nu a furnizat altă justificare pentru ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului.
65. In concluzie, a fost încălcat art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la alte pretinse încălcări
66. In observaţiile pe
fond din 13 decembrie 2004, reclamantul a formulat noi capete de cerere în faţa
Curţii, invocând încălcarea art. 1, 2, 3, 5, 13 şi 14 din Convenţie şi a art. 3
din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în principal pe baza aceloraşi fapte
invocate anterior.
67. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la
noile capete de cerere, considerând că acestea se situează în afara cadrului
stabilit prin decizia Curţii referitoare la admisibilitate.
68. Curtea notează că aceste capete de cerere
excedează cadrului trasat de decizia precedentă cu privire la admisibilitatea
cauzei (vezi Cauza Chamaiev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, Cererea nr. 36.378/2002, inter alia paragrafele
409-412 şi 430, 12 aprilie 2005). Aşadar Curtea nu are competenţa să se
pronunţe asupra lor.
IV. Cu privire la aplicabilitatea art. 41 din Convenţie
69. In conformitate cu art. 41
din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
70. Reclamantul invocă faptul că beneficiul micii
sale afaceri a fost de 1.046 dolari americani (USD) în timpul scurtei perioade
precedând confiscarea ilegală a bunurilor de către Garda Financiară în 1991 şi
cere, în consecinţă, Curţii suma de 100.000.000 euro ca prejudiciu material
pentru perioada scursă de atunci, cu titlu de beneficiu nerealizat, cauzat prin
confiscare. Cere, de asemenea, 20.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
71. Guvernul consideră că nu
există raport de cauzalitate între încălcările invocate de reclamant şi sumele
cerute cu titlu de prejudiciu material, reclamantul nedovedind în nici un fel
că acea confiscare a bunurilor din 1991 a avut drept consecinţă suprimarea dreptului de a-şi continua
activitatea comercială. Acesta consideră, de asemenea, că în lipsa oricărui
document contabil în măsură să probeze profitul obţinut înaintea confiscării
bunurilor în 1991, câştigul nerealizat pe care reclamantul îl solicită nu este
determinabil.
72. Guvernul consideră că suma de 29.945 ROL acordată
prin Sentinţa definitivă din 1 octombrie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1
Bucureşti, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, constituie unicul criteriu
pertinent pentru a aprecia prejudiciul material suferit de reclamant. In
temeiul unei formule de calcul furnizate de Institutul Naţional de Statistică
într-o scrisoare adresată Curţii, Guvernul consideră că valoarea creanţei
reclamantului astfel reactualizată ar fi de 21.347.131,7
ROL1) şi că reclamantului nu trebuie să i
se acorde dobânzi la sumă, dat fiind că respectiva creanţă nu mai este
exigibilă după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani.
73. In privinţa sumei cerute de reclamant cu titlu de
prejudiciu moral, Guvernul o consideră excesivă şi lipsită de fundament,
considerând că nu a suferit prejudicii morale prin încălcările invocate.
74. Curtea aminteşte că a constatat, în speţă,
încălcarea drepturilor reclamantului, pe motivul, pe de o parte, al
neexecutării, până astăzi, a unei sentinţe definitive din 1991 de către
autorităţi şi, pe de altă parte, a nerecunoaşterii dreptului său la un proces
echitabil în procedura reactualizării creanţei. Aşadar, admiţând susţinerea
Guvernului cu privire la caracterul excesiv al sumelor cerute de reclamant,
Curtea consideră că acesta din urmă a suferit atât un prejudiciu material
cauzat de neexecutarea menţionată anterior, cât şi un prejudiciu moral datorat
frustrării provocate de inechitatea procedurii de reactualizare a creanţei şi
de refuzul constant al autorităţilor de a executa sentinţa definitivă.
75. In aceste condiţii, având în vedere ansamblul
elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevăzut
în art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului
7.500 euro, reprezentând prejudiciile însumate.
B. Cheltuieli
76. Estimând la 11.000 euro cheltuielile cauzate de
procedurile desfăşurate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii,
reclamantul, admiţând că nu dispune de înscrisuri doveditoare, nu cere nici o
sumă cu acest titlu.
77. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit în
nici un fel cheltuielile pretins expuse.
1) Aproximativ 593
euro la ora actuală.
78. Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa
constantă în materie de cheltuieli şi faptul că reclamantul nu a formulat
cerere de rambursare, Curtea decide să nu-i aloce nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
79. Curtea consideră necesar să aplice majorările de
întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie, sub aspectul echităţii procedurii vizând reactualizarea creanţei
reclamantului;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie, sub aspectul încălcării dreptului de acces la justiţie;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr.
1;
4. hotărăşte că nu are competenţa pentru a examina
noile plângeri formulate de reclamant după decizia asupra admisibilităţii;
5. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să-i plătească
reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii,
în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 7.500 euro (şapte mii cinci
sute euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral, sumă ce urmează a fi
plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile
la momentul plăţii;
b) că începând de la data expirării termenului amintit
şi până la momentul efectuării plăţii, suma respectivă va fi majorată cu o
dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de
credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3
puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii
echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris,
la data de 28 iunie 2005, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
J.-P.
Costa,
S. Dolle,
preşedinte
grefier