HOTARARE Nr. 0
din 3 februarie 2005
in Cauza Iacob impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 389 din 5 mai 2006
Strasbourg
(Cererea nr. 39.410/1998)
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute
în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
In Cauza Iacob împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere formate din domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J.
Hedigan, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer,
David Thor Bjorgvinsson, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
După ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 13
ianuarie 2005,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 39.410/1998
introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna
Eugenia Irinel Iacob (reclamanta), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 16 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul N.
Rădulescu-Botică, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
guvernamental, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a susţinut, în special, că refuzul
Curţii Supreme de Justiţie din 19 iunie 1997 de a recunoaşte instanţelor
competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare este contrar
art. 6 din Convenţie. In afară
de aceasta, reclamanta s-a plâns că hotărârea respectivă a adus atingere
dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din
Primul Protocol.
4. Cererea a fost transmisă
Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la
Convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
La data de 2 octombrie 2000, Curtea a hotărât să unească
admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 29 § 3 din Convenţie).
5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat
compoziţia secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a
fost repartizată celei de-a treia secţii, astfel reorganizate (art. 52 § 1 din
Regulament).
6. Atât reclamanta, cât şi
Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul
cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamanta s-a
născut în anul 1930 şi are domiciliul în Bucureşti.
8. In 1935, părinţii reclamantei au cumpărat o casă
situată în Bucureşti şi 370 m2 de teren aferent.
9. In 1950, statul a preluat imobilul părinţilor,
invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
A. Prima acţiune în revendicare
10. In 1994, în calitate de moştenitoare, reclamanta a
introdus o acţiune în revendicare a bunului menţionat anterior la Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti. In motivarea cererii, aceasta a subliniat că părinţii
săi au fost proprietarii bunului şi că statul îl preluase abuziv, prevalându-se
de Decretul de naţionalizare nr. 92/1950. Or, la data naţionalizării părinţii
săi erau funcţionari. Pentru acest motiv, în aplicarea art. II din decret, imobilul era exclus de la
naţionalizare.
11. Prin Sentinţa din 3 iunie 1994, instanţa a admis
cererea reclamantei. Aceasta a decis că bunul fusese naţionalizat cu încălcarea
art. II din decret şi că
reclamanta era proprietara
legitimă a imobilului. Aşadar, a dispus ca autorităţile administrative, respectiv
Primăria Municipiului Bucureşti şi Societatea „R" - S.A., să-i restituie
bunul.
Primăria Municipiului Bucureşti a formulat apel
împotriva sentinţei.
12. La data de 16 noiembrie 1994, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a respins apelul pentru neachitarea taxei de timbru.
Având în vedere că nu s-a exercitat recurs, sentinţa a
rămas definitivă.
B. Recursul în anulare
13. La o dată neprecizată, procurorul general al
României a promovat recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie,
împotriva Sentinţei definitive din 3 iunie 1994, pe motivul că judecătorii
şi-au depăşit competentele examinând legalitatea aplicării Decretului nr.
92/1950.
14. Prin Hotărârea din 19 iunie 1997, Curtea Supremă
de Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa şi pe fond a respins acţiunea în
revendicare a reclamantei. Instanţa a constatat că statul a preluat bunul în
cauză în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi a decis că aplicarea
decretului nu putea fi cenzurată de instanţe. Prin urmare, a apreciat că Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti nu se putea pronunţa în sensul că reclamanta era
adevărata proprietară a bunului decât intervenind în exerciţiul atribuţiilor
puterii legislative. Curtea Supremă de Justiţie a decis că, în orice caz, noile
legi prevăd măsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul le preluase
abuziv.
După adoptarea Legii nr.
112/1995, T.E., D.V. şi M.E., chiriaşii apartamentelor ce compun imobilul, au
încheiat contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor pe care le ocupau.
C. A doua acţiune în revendicare
15. In 2000, reclamanta a formulat o nouă acţiune în
revendicarea bunului. In faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ea a
subliniat că decretul de naţionalizare fusese aplicat abuziv, întrucât părinţii ei erau exceptaţi de la
aplicarea decretului.
16. Prin Sentinţa din 27 martie 2002, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a dispus ca autorităţile
administrative să îi restituie bunul. Pârâţii au formulat apel împotriva
sentinţei.
17. Prin Decizia din 20 februarie 2003, Curtea de Apel
Bucureşti a admis apelurile pârâţilor, a casat sentinţa şi a respins cererea în
revendicare a reclamantei. Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei.
18. In conformitate cu ultimele observaţii depuse de
către Guvern, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei ca
neîntemeiat, prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
19. Dispoziţiile
legale şi jurisprudenţa interne sunt descrise în Hotărârea Brumarescu împotriva
României [G.C.], nr. 28.342/1995, paragrafele 31 -44, CEDO 1999-VII.
ÎN DREPT
I. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea constată că
cererea nu este în mod vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
In plus, constată că nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate.
In consecinţă, o declară admisibilă.
II. Cu privire la
fond
A. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 alin.
(1) din Convenţie
21. Conform
reclamantei, Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 19 iunie 1997 a încălcat
art. 6 alin. (1) din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil... a cauzei sale, de către o instanţă... care va
hotărî... asupra drepturilor si obligaţiilor sale cu caracter civil..."
22. In memoriul său, reclamanta susţine că refuzul
Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a se
pronunţa într-o acţiune în revendicare este contrar dreptului de acces la
justiţie, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 3 din
Codul civil, care reglementează denegarea de dreptate. In afară de aceasta, ea
susţine că afirmaţia Curţii Supreme de Justiţie, conform căreia nu era
proprietara bunului în litigiu, este în contradicţie cu motivul invocat pentru
a admite recursul în anulare, respectiv lipsa competenţei instanţelor pentru a
se pronunţa pe fondul litigiului.
23. Guvernul admite că reclamantei i s-a refuzat
dreptul de acces la justiţie, dar consideră că refuzul a fost temporar.
24. Curtea trebuie aşadar să examineze dacă hotărârea
Curţii Supreme de Justiţie a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.
25. Aceasta aminteşte că, în Cauza Brumărescu citată
anterior (paragrafele 61 -62), ea a decis că a existat o încălcare a art. 6
alin. (1) din Convenţie, pe motivul că anularea unei hotărâri definitive este
contrară principiului securităţii juridice. Ea a decis, de asemenea, că refuzul
Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte competenţa instanţelor de a examina
litigii de natura celui în cauză, privitoare la revendicarea unor bunuri
imobile, încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie.
26. Curtea consideră că nu există elemente în speţă
care să distingă prezenta cauză de Cauza Brumărescu citată anterior.
Prin urmare, Curtea apreciază că, aplicând astfel
dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, care reglementează recursul în anulare, în
redactarea existentă la data faptelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat
principiul securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, dreptul
reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.
27. In plus, excluderea de
către Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în revendicare a reclamantei din
sfera de competenţă a instanţelor este, în sine, contrară dreptului de acces la
justiţie, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
In consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 alin. (1)
din Convenţie sub aceste două aspecte.
B. Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1
28. Reclamanta se plânge de faptul că Hotărârea Curţii
Supreme de Justiţie din 19 iunie 1997 a adus atingere dreptului său la
respectarea bunurilor, astfel cum este garantat în art. 1 din Protocolul nr. 1,
formulat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
29. Aceasta consideră că hotărârea Curţii Supreme de
Justiţie, care a decis că imobilul său îi aparţine statului şi a anulat
Sentinţa definitivă din 3 iunie 1994, constituie o privare de bunurile ei,
privare care nu urmărea un scop de utilitate publică. Reclamanta observă că în
urma hotărârii, în aplicarea Legii nr. 112/1995, statul a vândut chiriaşilor
apartamentele ce compun bunul în litigiu.
30. Guvernul admite că jurisprudenţa creată în urma
Cauzei Brumarescu citate
anterior, cu privire la nerespectarea dreptului la proprietate, îşi găseşte
aplicare în prezenta cauză.
31. Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al
reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o sentinţă
definitivă şi precizează că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.
Reclamanta avea aşadar un bun, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumarescu citată anterior, paragraful 70).
32. Curtea arată apoi că hotărârea Curţii Supreme de
Justiţie a anulat sentinţa şi a decis că proprietarul legitim al bunului era
statul. Aceasta consideră că situaţia este, dacă nu identică, cel puţin
analoagă cu cea a reclamantului în Cauza Brumărescu citată anterior. Ea
consideră aşadar că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a privat-o pe
reclamantă de bunul său, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al
art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumărescu citată
anterior, paragrafele 73-74).
Or, Guvernul nu a furnizat nici o justificare pentru
situaţia creată. In afară de aceasta, Curtea precizează că reclamanta este
privată de proprietatea bunului de mai mult de 7 ani fără a primi o
indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a acestuia şi că eforturile depuse
pentru a-şi recăpăta proprietatea au rămas fără rezultat până astăzi.
33. In aceste condiţii, chiar presupunând că se poate
demonstra că privaţiunea de proprietate a servit unui scop de utilitate
publică, Curtea consideră că echilibrul just dintre cerinţele de interes
general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
individului a fost rupt şi că reclamanta a suportat şi suportă o sarcină
deosebită şi exorbitantă.
34. Prin urmare, a fost
încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie
35. In conformitate cu art. 41
din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare
a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciul material
36. In principal, reclamanta solicită restituirea
bunului în litigiu. Ea înţelege să primească, în caz de nerestituire, o sumă
corespunzătoare valorii actuale a bunului, respectiv, conform raportului de
expertiză pe care l-a prezentat Curţii, 429.161 dolari americani (USD).
37. Guvernul contestă valoarea rezultând din
expertiza prezentată de reclamantă, pe motiv că expertul nu a respectat
criteriile şi metodologiile de evaluare. Guvernul consideră că suma totală care
ar putea fi alocată cu acest titlu este de 153.650 USD. In urma observaţiilor
formulate de un expert angajat de stat, cu privire la rezultatele expertizei
reclamantei, Guvernul consideră că valoarea terenului aferent este
supraevaluată, calculele efectuate referindu-se la terenuri situate în zona 0,
în timp ce terenul este situat în zona 1. Potrivit Guvernului, expertiza
reclamantei ia, de asemenea, în calcul o mansardă, care este în realitate un
pod. In sfârşit, Guvernul susţine că imobilul în cauză este vechi şi că expertiza prezentată de
reclamantă nu a luat în calcul coeficienţii specifici
cu referire la acest punct.
38. Curtea consideră, în circumstanţele cauzei, că
restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost dispusă prin Sentinţa
definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti din 3 iunie 1994, ar situa-o
pe reclamantă, în măsura posibilităţilor, într-o situaţie echivalentă cu cea în
care s-ar găsi dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost
ignorate.
39. Dacă statul pârât nu procedează la o atare restituire
în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
Curtea decide că va trebui să îi plătească reclamantei, ca prejudiciu material,
valoarea actuală a bunului.
40. Având în vedere informaţiile de care dispune şi în
echitate, Curtea estimează valoarea în cauză la 250.000 euro.
B. Prejudiciul moral
41. Reclamanta solicită, de asemenea, 20.000 USD
pentru prejudiciul moral suferit prin suferinţa „gravă, insuportabilă şi
incomensurabilă" pe care i-a cauzat-o Curtea Supremă de Justiţie la data
de 19 iunie 1997, privând-o a doua oară de bunul său, după ce reuşise în 1994
să pună capăt încălcării dreptului său de către autorităţile comuniste timp de
40 de ani.
42. Guvernul se opune acestei pretenţii, considerând
că n-ar trebui reţinut nici un prejudiciu moral. In plus, acesta susţine că
hotărârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare.
43. Curtea consideră că evenimentele în cauză au
antrenat grave ingerinţe în drepturile reclamantei la respectarea bunului său,
la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 3.000 euro
reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
C. Cheltuieli
44. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de
procedură, fără a preciza suma sau un decont în acest sens.
45. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor
făcute, cu condiţia prezentării documentelor justificative.
46. Având în vedere că reclamanta nu a justificat
cheltuielile, Curtea decide să nu îi aloce nici o sumă cu acest titlu (cf. Cauzei
Oprea şi alţii împotriva României, nr.
33.358/1996, 16 iulie 2002, paragraful 56).
D. Majorări de întârziere
47. Curtea hotărăşte să aplice majorările de
întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din
Convenţie, sub aspectul absenţei unui proces echitabil;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din
Convenţie, sub aspectul negării dreptului de acces la justiţie;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul
nr. 1;
5. hotărăşte că statul pârât trebuie să restituie
reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii,
în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, imobilul în litigiu şi
terenul pe care este situat;
6. hotărăşte că, în lipsa unei atari restituiri,
statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei tot în termen de 3 luni suma
de 250.000 euro (două sute cincizeci mii euro) cu titlu de despăgubiri
materiale;
7. hotărăşte că statul pârât trebuie să îi plătească
reclamantei tot în termen de 3 luni suma de 3.000 euro (trei mii euro) cu titlu
de despăgubiri morale;
8. hotărăşte că sumele vor fi plătite în moneda
naţională a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile în momentul
plăţii;
9. hotărăşte că, începând de la data expirării
termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele menţionate la
pct. 6 şi 7 vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata
dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală
Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;
10. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii
echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză,
apoi comunicată în scris la data de 3 februarie 2005, în aplicarea art. 77
paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier