HOTARARE Nr. 0
din 26 mai 2005
in Cauza Costin impotriva
Romaniei (Cererea nr. 57.810/2000)
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 367 din 27 aprilie 2006
In Cauza Costin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
J. Hedigan, L. Caflisch, V. Zagrebelsky,
doamna A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 3 mai 2005,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei
se află Cererea nr. 57.810/2000, introdusă împotriva României, prin care un
cetăţean al acestui stat, doamna Maria Costin (reclamanta),
a sesizat Curtea, la data
de 10 noiembrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat
de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. La data de 5 ianuarie 2004, Curtea (Secţia a II-a) a hotărât să comunice cererea
Camerei. In conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, ea a
decis examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi a
fondului cauzei.
4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea şi-a modificat
structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere este
repartizată Secţiei a III-a reorganizată astfel (art. 52 alin. 1).
IN FAPT
5. Reclamanta s-a născut în 1932 şi are domiciliul în
Bucureşti.
6. Prin Sentinţa definitivă din 19 august 1993,
Judecătoria Craiova a obligat Primăria Oraşului Craiova (Primăria) şi
Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi a Fondului Locativ Dolj (Regia) să-i restituie reclamantei
fostul apartament (purtând nr. 8), care fusese confiscat de stat în 1948.
Instanţa i-a acordat, de asemenea, reclamantei 32.540 lei româneşti, cu titlu
de cheltuieli de judecată.
7. La data de 14 martie 1995, în urma contestaţiei
Regiei, Judecătoria Craiova a completat Sentinţa din 19 august 1993.
Intemeindu-se pe un raport de expertiză, aceasta a reţinut că fostul apartament
nr. 8 era constituit, în momentul pronunţării, din apartamentele nr. 10 şi 11
din imobilul în cauză. Sentinţa a devenit definitivă la data de 6 septembrie
1995.
8. La data de 27 octombrie 1995, executorul
judecătoresc a întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantei cu
cele două apartamente identificate de instanţă la 14 martie 1995.
La data de 27 mai 1996, Regia a
informat-o pe reclamantă că de la 1 noiembrie 1995 cele două apartamente care
îi fuseseră restituite fuseseră radiate din evidenţa sa şi că familia G.,
titulara contractului celor două apartamente respective, nu îi mai plătea
chirie.
9. La data de 24 august 1995,
terţul V.G., chiriaşul apartamentului nr. 11, a contestat în faţa Judecătoriei
Craiova executarea sentinţei din 19 august 1993, astfel cum era precizat în
sentinţa din 14 martie 1995. El a invocat faptul că apartamentul pe care îl ocupa nu mai corespundea descrierilor reclamantei cu privire la fostul
apartament.
10. După parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie,
prin Hotărârea definitivă din 12 mai 1999, Curtea de Apel Piteşti a dat câştig
de cauză contestaţiei lui V.G. şi a anulat executarea. Ea a reţinut că, contrar
afirmaţiilor Regiei, apartamentul nr. 11, pe care îl ocupa V.G., nu mai
corespundea cu cel a cărui proprietară era reclamanta. Ea a constatat, de
asemenea, că expertul însărcinat să identifice fostul apartament nr. 8, în
cursul examinării contestaţiei formulate anterior de Regie, nu constatase la
faţa locului situaţia imobilului.
11. Din documentele transmise Curţii rezultă că numai
apartamentul nr. 11 este obiectul prezentei cauze, deoarece apartamentul nr.
10, se pare, nu mai există.
12. La data de 8 februarie 2000, Regia a informat-o pe
reclamantă că, în urma anulării executării sentinţei din 19 august 1993, astfel
cum era precizat în sentinţa din 14 martie 1995, ea trebuia să solicite din nou
punerea în posesie a apartamentului. In consecinţă, la data de 21 februarie
2000, reclamanta a cerut din nou executarea sentinţei anterior menţionate în
faţa Judecătoriei Craiova.
13. La data de 23 martie 2000, instanţa a informat-o
pe reclamantă că punerea în posesie din data de 27 octombrie 1995, realizată de
către executorul judecătoresc, era valabilă şi că, în consecinţă, sentinţa din
19 august 1993 fusese executată.
14. Cu toate acestea, la data de 14 noiembrie 2000,
reclamanta a obţinut o copie a unui nou contract de
închiriere a apartamentului nr. 11, încheiat între Regie si V.G.
15. La data de 17 iulie 2002, Primăria a respins
cererea reclamantei de restituire a apartamentului nr. 11, fostul apartament
nr. 8, întemeiată pe Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989 (Legea nr. 10).
16. La data de 8 august 2002, reclamanta a contestat
decizia primăriei în faţa Tribunalului Dolj, care, prin Hotărârea din 21 mai
2003, i-a dat câştig de cauză. Instanţa a reţinut, de asemenea, că în urma
Hotărârii din 12 mai 1999, executarea sentinţei din 19 august 1993 fusese
complet anulată. Sentinţa rămăsese neexecutată în măsura în care reclamanta în continuare nu intrase în posesia
apartamentului. Intemeindu-se pe o nouă expertiză dispusă în speţă şi
necontestată de părţi, tribunalul a reţinut că fostul apartament al reclamantei
corespundea, în acel moment, cu apartamentul nr. 11. In consecinţă, având în
vedere că Legea nr. 10 îşi găsea aplicare în cauză, a dispus Primăriei să-i
restituie reclamantei apartamentul nr. 11 (fostul apartament nr. 8).
17. Apelul introdus de Consiliul Local Craiova (Consiliul)
a fost respins la data de 17 februarie 2004 de
Curtea de Apel Craiova, care a reţinut că reclamanta avea dreptul să formuleze
această nouă acţiune, în temeiul Legii nr. 10, în condiţiile în care hotărârile
judecătoreşti anterioare prin care s-a dispus punerea sa în posesie fuseseră
lipsite de orice efect. In consecinţă, Consiliul a formulat cerere de recurs.
Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 13 aprilie 2004 acesta a informat
Curtea de Apel că a renunţat la acţiune.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit data de
7 iunie 2005 pentru audiere în dosarul de recurs.
18. Cu toate acestea, la data
de 14 aprilie 2004 Primăria Craiova şi-a modificat Decizia din 17 iulie 2002 şi
a aprobat restituirea către reclamantă a apartamentului nr. 11 (fostul
apartament nr. 8), astfel cum fusese identificat de expertiza pe care se
întemeia Sentinţa din 21 mai 2003. Decizia a fost luată în baza şedinţei din 21
mai 2003 şi a unei recomandări a agentului guvernamental din 1 aprilie 2004.
19. La data de 27 aprilie 2004, Regia a întocmit
procesul-verbal de punere în posesie a reclamantei cu apartamentul nr. 11, pe care aceasta a refuzat să-l semneze pe motivul că expertiza pe
care s-a întemeiat Primăria nu identificase corect fostul apartament.
20. Prin scrisoarea din 17 iunie 2004, reclamanta a
informat Curtea că a contestat Decizia Primăriei din 14 aprilie 2004 în faţa
Tribunalului Dolj.
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
21. Reclamanta invocă
faptul că neexecutarea hotărârii definitive din 19 august 1993, prin care s-a
dispus restituirea bunului său, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, în
special dreptul de acces la justiţie, astfel cum este prevăzut în art. 6 alin.
1 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului
sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei."
A. Asupra admisibilităţii
22. Curtea constată că cererea nu este evident
neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. In plus, Curtea
subliniază că cererea nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Referitor la fond
23. Guvernul subliniază că, deşi executarea unei
hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces", în
sensul art. 6 (Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii,
1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică neexecutarea în
natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
fără ca neexecutarea să constituie încălcarea articolului. Conform opiniei
sale, deoarece procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii,
statul nu este obligat să execute din oficiu toate hotărârile judecătoreşti. Contrar
obligaţiilor pozitive care rezultă din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie
care-i revine statului în virtutea art. 6 este aceea de a crea şi de a pune la
dispoziţie creditorului un sistem judiciar capabil să-l ajute în executarea
creanţei.
Guvernul consideră că, în speţă, executarea sentinţei
din 19 august 1993 nu era posibilă în urma hotărârii Curţii de Apel Piteşti din
data de 12 mai 1999 care a exclus de la executare apartamentul care fusese
identificat în prealabil ca fostul apartament al reclamantei. In plus,
imposibilitatea executării a fost confirmată prin Hotărârea Curţii de Apel
Craiova din 17 februarie 2004.
In orice situaţie, Guvernul consideră că executarea
obligaţiei de a o pune pe reclamantă în posesia apartamentului a fost realizată
pe altă cale, respectiv cea din Legea nr. 10.
24. Reclamanta contestă poziţia Guvernului.
25. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a
unei hotărâri a oricărei instanţe trebuie considerată ca făcând parte
integrantă din „proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul la un
tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant
ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână
inoperantă, în detrimentul unei părţi (Cauzalmmobiliare
Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993,
paragraful 63, CEDO 1999-V).
26. In prezenta cauză, deşi reclamanta obţinuse, la
data de 19 august 1993, o hotărâre definitivă ordonând autorităţilor
administrative să-i restituie apartamentul şi deşi făcuse, ulterior, demersuri
în vederea executării, decizia a rămas neexecutată, cel puţin până la data de
27 aprilie 2004, datorită deciziilor contradictorii ale instanţelor interne,
care au încetinit executarea până la punctul în care reclamanta a fost obligată
să înceapă o nouă procedură, pentru a obţine aceeaşi restituire.
27. Or, administraţia constituie un element al
statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune
administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să
execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de
care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd
orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva
Greciei, citată anterior, paragraful 41).
28. Deşi Curtea admite, împreună cu Guvernul, că
există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii
impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, ea consideră că statul nu se
poate prevala de o atare justificare fără să-l fi informat pe reclamant, conform
normelor de procedură, prin intermediul unei decizii judecătoreşti sau
administrative formale, de imposibilitatea de a executa ca atare obligaţia
iniţială, mai ales atunci când acţionează în dublă calitate, de deţinător al
forţei publice şi de debitor
al obligaţiei (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, paragraful 72, 2 martie 2004). Or, în prezenta
cauză, după anularea, la 12 mai 1999, a primei puneri în posesie, autorităţile
au adoptat poziţii contradictorii cu privire la posibilitatea de a executa
Sentinţa din 19 august 1993. Astfel, pe de o parte, Regia i-a recomandat
reclamantei să formuleze o nouă cerere de executare, în timp ce, pe de altă
parte, instanţa a considerat că punerea în posesie iniţială rămânea valabilă.
In plus, faptul că Primăria a fost în măsură, la data
de 14 aprilie 2004, s-o pună pe reclamantă în posesia apartamentului confirmă
că obligaţia, astfel cum este stabilită prin Sentinţa din 19 august 1993, nu a
devenit niciodată, din punct de vedere obiectiv, imposibil de executat, nici
măcar în urma hotărârii Curţii de Apel Piteşti din data de 12 mai 1999.
In aceste condiţii, Curtea nu poate admite că, în
cauză, este vorba despre o situaţie în care neexecutarea se justifică.
29. Cât despre susţinerile Guvernului cu privire la
executare şi aplicarea Legii nr. 10, Curtea aminteşte că această executare nu
este încă definitivă. Reclamanta a contestat-o în faţa instanţelor. In afară de
aceasta, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă nu a luat act, prin
intermediul unei hotărâri definitive, de intenţia consiliului de a renunţa la
recursul împotriva Sentinţei din data de 21 mai 2003.
30. In plus, punerea în posesie nu a fost efectuată
decât după o nouă acţiune formulată de reclamantă. Or, Curtea a hotărât deja că
ar fi excesiv să i se ceară unui reclamant care a obţinut o hotărâre
judecătorească definitivă împotriva statului să formuleze noi acţiuni împotriva
autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză [vezi, mutatis mutandis, Cauza Roman şi Hogea împotriva României (decembrie),
nr. 62.959/2000, 31 august 2004, şi Cauza Metaxas împotriva Greciei, nr.
8.415/2002, paragraful 19, 27 mai 2004].
31. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că
refuzul reclamantei de a lua în posesie apartamentul după Sentinţa din 21 mai
2003 nu mai este imputabil statului, în măsura în care reclamanta nu a
contestat expertiza care constatase că fostul său apartament corespundea, la
momentul respectiv, cu apartamentul nr. 11. Cu toate acestea, chiar presupunând
că punerea în posesie din data de 27 aprilie 2004 constituie încheierea
executării, aceasta nu înseamnă că perioada în cursul căreia Sentinţa din 19
august 1993 a rămas neexecutată, respectiv peste 10 ani, dintre care 9 ani şi
10 luni după 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, nu
este rezonabilă. Or, în toată această perioadă, reclamanta a depus toate
diligentele necesare pentru a obţine executarea sentinţei în cauză (vezi, mutatis mutandis, Cauza Timofeyev
împotriva Rusiei, nr. 58.263/2000, paragraful 42, 23 octombrie 2003).
32. In plus, Curtea constată
că autorităţile nu au găsit o soluţie pentru a o pune pe reclamantă în posesia
apartamentului decât la data de 14 aprilie 2004, respectiv după comunicarea
prezentei cauze către Guvern şi după intervenţia directă a Agentului
Guvernamental pe lângă autorităţile competente (vezi, mutatis mutandis, Cauza Burdov
împotriva Rusiei, nr. 59.498/2000, paragraful 36 CEDO 2002-III).
33. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru
a conchide că, în prezenta cauză, sistemul pus la dispoziţie reclamantei pentru
a obţine executarea sentinţei din 19 august 1993 nu este eficient. Refuzând
executarea, cel puţin timp de 9 ani şi 10 luni, a hotărârii definitive
dispunând punerea reclamantei în posesie, autorităţile naţionale au lipsit-o pe
reclamantă de un acces efectiv la justiţie.
34. In consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea
art. 41 din Convenţie
35. In temeiul art. 41
din Convenţie, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau
a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciul moral
36. Reclamanta solicită suma
de 10.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral.
37. Guvernul consideră că această cerere este excesivă
şi că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea invocată de
reclamantă şi prejudiciul pe care l-ar fi suferit. El aminteşte că autorităţile
naţionale au rezolvat cauza dispunând punerea în posesie a reclamantei cu
apartamentul solicitat. In cele din urmă, constatarea unei încălcări de către
Curte ar putea să reprezinte o reparaţie suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamanta.
38. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a
unei încălcări creează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt
încălcării şi de a anula consecinţele, astfel încât să restabilească, în măsura
posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia (Cauza Metaxas împotriva Greciei, citată
anterior, paragraful 35, şi Cauza latridis împotriva
Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr.
31.107/1996, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
39. Curtea a constatat încălcarea drepturilor
reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care
administraţia a fost obligată să o pună în posesia unui apartament.
In consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit
un prejudiciu moral, ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea
executării sentinţei pronunţate în favoarea ei, şi că prejudiciul respectiv nu
este suficient compensat prin constatarea încălcării.
40. In aceste împrejurări, având în vedere ansamblul
elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu
art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 3.000 euro, cu titlu
de daune morale.
B. Cheltuieli
41. Reclamanta solicită, de asemenea, 5.000 euro
pentru cheltuielile realizate la instanţele judiciare interne, în special
cheltuieli de transport de la Bucureşti, unde locuieşte, la Craiova, sediul
instanţelor care i-au judecat cauza, ca şi cheltuieli de cazare, recunoscând în
acelaşi timp că nu poate produce documente justificative în sprijinul tuturor
cererilor sale.
42. Guvernul se opune acordării acestei sume, pe care
o consideră nedovedită. Conform opiniei sale, reclamanta nu a probat
necesitatea pretinselor cheltuieli.
43. In conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se
stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
In cauză şi luând în considerare elementele de care dispune şi alte criterii
menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro, cu titlu de
cheltuieli în procedura internă, şi o acordă reclamantei.
C. Majorări de întârziere
44. Curtea apreciază
adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata
dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală
Europeană, majorată cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
IN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să-i plătească
reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii,
în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro)
pentru prejudiciul moral şi 100 euro (o sută euro) pentru cheltuieli, plus
orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până
la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu
rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca
Centrală Europeană, majorată cu trei procente;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii
echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 26 mai 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M.
Zupancic,
Vincent Berger,
preşedinte
grefier