HOTARARE    din 21 iulie 2005

in cauza Strain si altii impotriva Romaniei

ACT EMIS DE:        CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A TREIA

ACT PUBLICAT IN:    MONITORUL OFICIAL  NR. 99 din  2 februarie 2006

 

     HOTARAREA
     din 21 iulie 2005 in cauza Strain si altii impotriva Romaniei
     (Cererea nr. 57.001/00)

     Definitiva la 30 noiembrie 2005

     In cauza Strain si altii impotriva Romaniei,
     Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), intrunita in cadrul unei camere formate din domnii: B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Birsan, doamnele: M. Tsatsa-Nikolovska, A. Gzulumyan, R. Jaeger, judecatori, si domnul V. Berger, grefier de sectie,
     dupa ce a deliberat in Camera de consiliu la 30 iunie 2005, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceeasi data:

     PROCEDURA

     1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 57.001/00, introdusa impotriva Romaniei, prin care patru cetateni ai acestui stat, doamna Delia Strain, domnul Horia Stoinescu, doamna Felicia Stoinescu si doamna Maria Taucean (reclamanti) au sesizat Curtea la 22 noiembrie 1999, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
     2. Reclamantii sunt reprezentati de doamna R. Mihalcea, avocat la Timisoara. Guvernul roman este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
     3. La 23 aprilie 2002, Curtea (Sectia a doua) a dispus comunicarea cererii catre Guvern. In baza dispozitiilor art. 29 alin. (3), aceasta a hotarat ca admisibilitatea si fondul cauzei sa fie examinate in acelasi timp.
     La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenta sectiilor [art. 25 alin. (1) din regulament]. Prezenta cerere a fost repartizata Sectiei a treia astfel reorganizata [art. 52 alin. (1)].

     IN FAPT

     I. Circumstantele cauzei

     4. Reclamantii s-au nascut in anul 1914, respectiv 1920, 1921 si 1945. Prima reclamanta locuieste la Timisoara; al doilea reclamant isi are domiciliul la Delemont (Elvetia); ceilalti reclamanti locuiesc in Arad.
     5. Primii doi reclamanti si fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai carui mostenitori sunt ceilalti doi reclamanti, erau proprietarii unui imobil situat in Arad. In anul 1950, statul intra in posesia imobilului, in temeiul Decretului de nationalizare nr. 92/1950. Patru apartamente din imobil au fost renovate, in vederea inchirierii.
     6. La 27 septembrie 1993, primii doi reclamanti si Mircea Stoinescu intenteaza la Judecatoria Arad o actiune in revendicare imobiliara impotriva Primariei Arad si a societatii "R", administrator al bunurilor apartinand statului. In urma decesului lui Mircea Stoinescu, mostenitorii sai, Felicia Stoinescu si Maria Taucean, continua actiunea. Reclamantii cereau sa fie recunoscuti drept proprietari ai imobilului si ai terenului aferent, pe care statul, conform opiniei lor, si-l atribuise in mod abuziv in anul 1950. Ei subliniau ca, in temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950, bunurile apartinand persoanelor din anumite categorii sociale nu erau supuse nationalizarii si ca ei faceau parte din categoriile scutite. In consecinta, nationalizarea imobilului in cauza fusese, conform opiniei lor, abuziva si ilegala.
     7. Prin Sentinta din 12 aprilie 1994, Judecatoria Arad respinge actiunea reclamantilor, refuzand sa se pronunte pe fond, pe motivul ca repararea prejudiciului pe care il suferisera nu putea interveni decat dupa adoptarea unei legi speciale, care urma sa instituie masuri reparatorii. Sentinta a fost confirmata de Tribunalul Arad la 3 noiembrie 1995. Reclamantii ataca hotararea cu apel.
     8. In anul 1996, chiriasii apartamentelor care compun imobilul au depus cereri in vederea cumpararii locuintelor in temeiul Legii nr. 112/1995. Primaria Arad informeaza societatea "R" ca un litigiu era pendinte in privinta dreptului de proprietate asupra imobilului si ii cere sa nu procedeze la vanzarea apartamentelor in cauza.
     9. In consecinta, chiriasilor celor trei apartamente li s-a respins cererea de cumparare, cu exceptia lui H.D. (fost jucator de fotbal si vedeta internationala) si a sotiei sale, carora societatea "R" le-a vandut apartamentul nr. 3 la 18 decembrie 1996.
     10. La 25 februarie 1997, Curtea de Apel Timisoara admite actiunea reclamantilor si retrimite cauza Judecatoriei Arad, cerandu-i sa se pronunte pe fondul cauzei.
     11. La 12 mai 1997, sotii D. formuleaza o cerere de interventie, intrucat ei erau proprietarii apartamentului nr. 3, de la vanzarea incheiata la 18 decembrie 1996.
     12. Avand in vedere aceasta interventie, reclamantii solicita Judecatoriei Arad sa constate nulitatea vanzarii apartamentului nr. 3. Conform opiniei lor, nationalizarea fiind abuziva si ilegala, statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului si, in consecinta, nu putea sa vanda o parte a acestuia in mod legal. Reclamantii au invocat, in special, art. 966 din Codul civil, conform caruia o obligatie contractata in temeiul unei cauze false sau ilicite nu poate produce efecte.
     13. La 7 iunie 1997, Judecatoria Arad a hotarat ca nationalizarea imobilului a fost ilegala si ca reclamantii deveneau din acel moment proprietarii legitimi. Instanta a respins totusi cererea de anulare a vanzarii incheiate intre stat si sotii D., pe motivul ca acestia din urma erau cumparatori de buna-credinta.
     14. Reclamantii au formulat apel impotriva sentintei. La 28 noiembrie 1997, Tribunalul Arad admite apelul si trimite cauza la Judecatorie pentru rejudecare.
     15. Prin Sentinta din 6 iulie 1998, Judecatoria Arad retine ca nationalizarea imobilului a fost ilegala, recunoaste reclamantilor calitatea de proprietari ai acestuia si constata nulitatea contractului de vanzare incheiat intre stat si sotii D.
     16. La 2 februarie 1999, Tribunalul Arad admite apelul sotilor D. si respinge actiunea reclamantilor, retinand ca nationalizarea fusese legala si, in consecinta, si vanzarea apartamentului nr. 3 de catre stat era legala.
     17. Reclamantii formuleaza recurs asupra caruia Curtea de Apel Timisoara se pronunta prin Hotararea din 30 iunie 1999. Instanta admite partial recursul reclamantilor, in sensul ca retine nationalizarea ca ilegala si constata ca acestia din urma ramasesera proprietarii legitimi ai bunului. Cu toate acestea, respinge recursul in partea privind nulitatea vanzarii apartamentului nr. 3, retinand ca statul era proprietarul prezumat al bunului in momentul vanzarii, in pofida bunului care era pendinte in fata instantelor. In plus, acuza ca Legea nr. 112/1995, ce a servit drept baza legala a vanzarii bunurilor, nu prevede sanctiuni in cazul vanzarii unui bun care face obiectul unui litigiu in instanta. Curtea de apel nu a raspuns argumentului reclamantilor extras din teoria imbogatirii fara just temei (paragraful 27 de mai jos).
     18. La 20 august 2001, reclamantii cer din nou Judecatoriei Arad sa anuleze vanzarea apartamentului nr. 3, precizand ca legea fusese incalcata de cumparatori. Actiunea a fost respinsa la 13 decembrie 2001, pe motivul autoritatii lucrului judecat.

     II. Dreptul intern pertinent

     19. Dispozitiile pertinente din Decretul nr. 92/1950 privind nationalizarea anumitor bunuri imobile sunt urmatoarele:
     Art. 1. - "(...) Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinte supuse degradarii din cauza sabotajului marii burghezii si a exploatatorilor care detin un mare numar de imobile.
     Se nationalizeaza imobilele prevazute in listele anexe, (...), care fac parte integranta din prezentul decret si la a caror alcatuire s-a tinut seama de urmatoarele criterii:
     1. Imobilele cladite care apartin fostilor industriasi, fostilor mosieri, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii.
     2. Imobilele cladite care sunt detinute de exploatatorii de locuinte."
     Art. 2. - "Nu intra in prevederile decretului de fata si nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor."
     20. Articolele pertinente ale Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, intrata in vigoare la 29 ianuarie 1996, sunt formulate astfel:
     Art. 1. - "Fostii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinatia de locuinte, trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiaza de masurile reparatorii prevazute de prezenta lege.
     De prevederile alin. 1 beneficiaza si mostenitorii fostilor proprietari, potrivit legii."
     Art. 2. - "Persoanele prevazute la art. 1 beneficiaza de restituirea in natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor in care locuiesc in calitate de chiriasi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despagubiri in conditiile art. 12."
     Art. 9. - "Chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora pot opta, dupa expirarea termenului prevazut la art. 14, pentru cumpararea acestor apartamente cu plata integrala sau in rate a pretului."
     Art. 14. - "Persoanele indreptatite la restituirea in natura a apartamentelor sau, dupa caz, la acordarea de despagubiri vor depune cereri in acest sens, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii."
     21. La 23 ianuarie 1996, guvernul adopta Hotararea nr. 20/1996 de aplicare a Legii nr. 112/1995. In conformitate cu aceasta hotarare, erau considerate bunuri imobile, asupra carora statul avea drept de proprietate, imobilele intrate in patrimoniul statului in mod legal. De asemenea, hotararea preciza ca Legea nr. 112/1995 nu era aplicabila imobilelor care intrasera in patrimoniul statului in absenta unei dispozitii legale care sa constituie temeiul juridic al dreptului de proprietate a statului.
     22. La 18 februarie 1997, guvernul adopta Hotararea nr. 11/1997, care completa Hotararea nr. 20/1996. Art. 1 alin. 3 din Hotararea Guvernului nr. 11/1997 defineste bunurile dobandite de stat in baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind cele dobandite cu respectarea decretului respectiv si pentru care exista identitate intre persoana inscrisa ca proprietar pe listele mentionand bunurile supuse nationalizarii si adevaratul proprietar al bunului la data nationalizarii.
     23. Dispozitiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevad urmatoarele:
     Art. 1. - "(1) Imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite, se restituie, in natura, in conditiile prezentei legi.
     (2) In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii (...), in acordare de actiuni la societati comerciale tranzactionate pe piata de capital, de titluri de valoare nominala folosite exclusiv in procesul de privatizare sau de despagubiri banesti."
     Art. 21. - "Persoana indreptatita va notifica in termen de 6 luni de la data intrarii in vigoare a prezentei legi persoana juridica detinatoare, solicitand restituirea in natura a imobilului. In cazul in care sunt solicitate mai multe imobile, se va face cate o notificare pentru fiecare imobil."
     Art. 40. - "Pe baza evaluarii despagubirilor banesti, in termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevazut de lege pentru depunerea notificarilor, prin lege speciala se vor reglementa modalitatile, cuantumul si procedurile de acordare a despagubirilor banesti, care pot fi plafonate."
     Art. 46. - "Actele juridice de instrainare, inclusiv cele facute in cadrul procesului de privatizare, avand ca obiect imobile preluate fara titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul in care actul a fost incheiat cu buna-credinta."
     24. Dispozitiile pertinente ale Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare prevad urmatoarele:
     Art. 17. - "Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobandi numai daca intre cel care da si cel care primeste dreptul este acord de vointa asupra constituirii sau stramutarii, in temeiul unei cauze aratate, iar constituirea sau stramutarea a fost inscrisa in cartea funciara."
     Art. 26. - "Drepturile reale se vor dobandi fara inscriere in cartea funciara din cauza de moarte, accesiune, vanzare silita si expropriere; titularul nu va putea insa dispune de ele prin carte funciara, decat dupa ce s-a facut inscrierea."
     Art. 33. - "Cuprinsul cartii funciare, cu exceptia ingradirilor si exceptiunilor legale, se considera exact in folosul aceluia care a dobandit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, daca in momentul dobandirii dreptului n-a fost notata in cartea funciara vreo actiune prin care se contesta cuprinsul ei sau daca n-a cunoscut pe alta cale aceasta inexactitate."
     25. Articolul 966 din Codul civil dispune:
     "Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect."
     26. In dreptul roman actiunea in revendicare este unul dintre principalele mijloace de protectie a dreptului de proprietate. Actiunea nu este reglementata ca atare prin lege, ci s-a dezvoltat ca o creatie jurisprudentiala. Actiunea in revendicare se defineste ca actiunea reala prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului persoanei care il poseda. Principalul efect al unei actiuni in revendicare este ca instanta care admite o atare actiune confirma dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, si il obliga pe parat sa restituie bunul. Daca restituirea in natura nu este posibila, obligatia restituirii se inlocuieste cu obligatia restituirii in echivalent, adica de despagubire (vezi, de exemplu, Liviu Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997, pp. 278 - 279; Ion Dogaru si T. Sambrian, Elementele dreptului civil, vol. 2, Drepturile reale, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 160).
     27. Sistemele bazate pe dreptul roman cunosc regula echitabila conform careia daca o persoana se imbogateste fara just temei in detrimentul alteia, aceasta din urma poate cere o compensatie egala cu profitul primei persoane (Francois Terre, Philippe Simmler si Yves Lequette, Droit civil: les obligations*1), Precis Dalloz, editia a 5-a, 1993, pp. 278 - 290; Ion Filipescu, Drept civil: Teoria generala a obligatiilor, Editura Actami, Bucuresti 1994, p. 98). Daca o actiune intemeiata pe raspunderea civila delictuala ii permite victimei sa obtina reparatia exacta a prejudiciului suferit din vina partii imbogatite, in actiunea intemeiata pe imbogatirea fara just temei, pagubitul nu poate pretinde decat cuantumul profitului obtinut de adversarul sau, cu conditia ca patrimoniul imbogatitului sa se mareasca, fara cauza legitima, pe seama patrimoniului altei persoane (Francois Terre, Philippe Simmler si Yves Lequette, Droit civil: les obligations, citat anterior, p. 744; Ion Filipescu, Drept civil: obligatii, citat anterior, p. 98).
------------
     *1) Drept civil: obligatii.

     IN DREPT

     I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

     28. Reclamantii invoca faptul ca vanzarea apartamentului unui tert, care a fost validata prin Hotararea Curtii de Apel Timisoara din 30 iunie 1999 si fara a beneficia de o despagubire, a incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat astfel:
     "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
     Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

     A. Referitor la admisibilitate

     29. Curtea constata ca plangerea nu este vadit neintemeiata, in sensul art. 35 alin. (3) din Conventie. In plus, observa ca nu exista nici un alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.

     B. Pe fond

     30. Guvernul considera ca reclamantii nu dispuneau de un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, intrucat dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotarare judecatoreasca definitiva, inaintea vanzarii bunului unor terti. In acest sens, el invoca cauzele Malhous impotriva Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) si Constandache impotriva Romaniei (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Acesta subliniaza ca imobilul respectiv fusese nationalizat in conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel incat nu se afla in patrimoniul reclamantilor in momentul introducerii actiunii in revendicare imobiliara la Judecatoria Arad, la 27 septembrie 1993. In plus, persoanele interesate au omis sa-si inscrie dreptul de proprietate in cartea funciara inainte de vanzarea bunului de catre stat. Or, in conformitate cu Legea nr. 115/1938, pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare aplicabila in Transilvania, o atare omisiune echivaleaza cu absenta dreptului.
     31. Guvernul considera ca, in orice situatie, reclamantii puteau obtine despagubiri in temeiul Legii nr. 10/2001.
     32. Reclamantii subliniaza ca, in Decizia definitiva din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timisoara a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea nationalizarii bunului lor si deci legitimitatea lor ca proprietari.
     33. Ei considera ca jurisprudenta Brumarescu (cauza Brumarescu impotriva Romaniei [GC], Cererea nr. 28.342/95, paragraful 65, CEDO 1999-VII) este pertinenta in speta si ca instantele nu pot refuza sa se pronunte asupra despagubirilor ce li se cuvin in temeiul privarii de proprietate, fara a li se incalca dreptul de acces la instanta garantat de art. 6 alin. (1) din Conventie.
     34. Reclamantii evidentiaza faptul ca privarea de proprietate pe care o invoca rezulta din vanzarea de catre stat a apartamentului nr. 3 revendicat de ei, in privinta caruia o procedura era pendinte in momentul instrainarii. In conformitate cu Legea nr. 112/1995, in temeiul careia s-a incheiat vanzarea, statul nu putea vinde decat bunurile pe care le-a dobandit in mod legal. Or, procedura angajata de reclamanti s-a finalizat cu recunoasterea nelegalitatii nationalizarii, deci cu recunoasterea, cu efect retroactiv, a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. Dat fiind faptul ca, la data vanzarii, reclamantii formulasera deja actiune in justitie impotriva statului, prin care invocau nelegalitatea nationalizarii, si ca existenta procedurii fusese notata in cartea funciara, vanzarea nu putea fi legala. Ei invoca drept proba a nelegalitatii vanzarii faptul ca celelalte apartamente din imobil nu au fost vandute chiriasilor tocmai pe motivul ca o actiune era pendinte pe rolul instantei. Aceste apartamente au fost restituite reclamantilor, ca o consecinta a actiunii in revendicare. Numai in virtutea influentei chiriasului apartamentului nr. 3, H.D., apartamentul i-a fost vandut acestuia in mod ilegal.
     In consecinta, Hotararea Curtii de Apel din 30 iunie 1999, care a respins capatul de cerere privind restituirea apartamentului, in pofida recunoasterii dreptului de proprietate al reclamantilor, echivaleaza cu o expropriere.
     35. Reclamantii subliniaza ca, in momentul introducerii cererii la Curte, Legea nr. 10/2001 nu fusese inca adoptata. Legea neputand produce efecte pentru trecut, eventuala despagubire pe care o puteau pretinde in temeiul acesteia nu putea compensa prejudiciul suferit pentru perioada pana la acordarea despagubirii respective. Ei precizeaza ca, oricum, despagubirile prevazute de Legea nr. 10/2001 constau in atribuirea de actiuni la diferite intreprinderi de stat, ceea ce este mult sub valoarea bunului. Or, in temeiul actiunii in revendicare, ei ar avea dreptul la restituirea in natura sau in orice caz la o reparatie reprezentand valoarea bunului.
     36. Dupa cum a precizat in repetate randuri, Curtea aminteste ca art. 1 din Protocolul nr. 1 contine trei norme distincte: "prima, care se exprima in prima teza a primului alineat si are un caracter general, enunta principiul respectarii proprietatii; a doua, figurand in a doua teza a aceluiasi alineat, se refera la privatiunea de proprietate si o supune anumitor conditii; in ceea ce o priveste pe a treia, consemnata in al doilea alineat, ea recunoaste statelor prerogativa, intre altele, de a reglementa folosinta bunurilor in conformitate cu interesul general (...). Totusi, intre aceste reguli exista o interdependenta. Cea de a doua si a treia regula se refera la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; in consecinta, trebuie interpretate in conformitate cu principiul consacrat de prima" (vezi, intre altele, Hotararea James si altii impotriva Regatului Unit, din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29 - 30, paragraful 37, care reia in parte termenii analizei pe care a dezvoltat-o Curtea in Hotararea Sporrong si Lonnroth impotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, paragraful 61; vezi, de asemenea, hotararile Sfintele manastiri impotriva Greciei, din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 31, paragraful 56, si cauza latridis impotriva Greciei [GC], Cererea nr. 31.107/1996, paragraful 55, CEDO 1999-II).

     1. Cu privire la existenta unui bun
     37. Curtea noteaza ca partile au opinii diferite privind chestiunea de a sti daca reclamantii erau sau nu titularii unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. In consecinta, Curtea este chemata sa hotarasca daca situatia juridica in care s-au regasit reclamantii apartine domeniului de aplicare a art. 1.
     38. Ea observa ca reclamantii au introdus o actiune in revendicare imobiliara pentru a se constata nelegalitatea nationalizarii bunului lor si pentru a obtine restituirea acestuia. In hotararea definitiva din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timisoara a stabilit ca bunul in cauza fusese nationalizat cu incalcarea Decretului de nationalizare nr. 92/1950, a constatat ca reclamantii erau proprietarii legitimi si a dispus restituirea bunului imobil in cvasitotalitatea sa. Totusi Curtea de Apel a refuzat sa dispuna restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare - cu efect retroactiv - privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat pana in prezent. Din acel moment, Curtea considera ca reclamantii aveau un bun, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

     2. Cu privire la existenta unei ingerinte
     39. Curtea aminteste ca instantele nationale au constatat ca nationalizarea imobilului apartinand reclamantilor fusese nelegala (paragrafele 17 si 34 de mai sus). Or, revanzand unor terti unul dintre apartamentele imobilului, inainte ca problema legalitatii nationalizarii sa fi fost transata definitiv de instante, statul i-a privat pe reclamanti de orice posibilitate de a intra in posesie (cauza Guillemin impotriva Frantei, Hotararea din 21 februarie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-I, p. 164, paragraful 54). In consecinta, Curtea de Apel, desi constatase nelegalitatea nationalizarii si, pe cale de consecinta, dreptul de proprietate al reclamantilor, a refuzat sa dispuna restituirea apartamentului nr. 3 catre reclamanti, avand in vedere vanzarea bunului incheiata intre timp. Astfel, a confirmat in mod definitiv imposibilitatea reclamantilor de a-si recupera bunul in cauza.
     40. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca imposibilitatea reclamantilor de a reintra in posesia apartamentului constituie, fara indoiala, o ingerinta in dreptul lor de proprietate.

     3. Cu privire la justificarea ingerintei
     41. Ramane de analizat daca ingerinta constatata de Curte a incalcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1.
     42. Pentru a hotari daca a avut loc privare de bun, in sensul celei de-a doua norme, trebuie sa verificam nu numai daca este vorba de o deposedare sau expropriere formala, dar si sa privim dincolo de aparente si sa analizam realitatile situatiei in litigiu. Intrucat Conventia protejeaza drepturi "concrete si efective", trebuie constatat daca situatia respectiva echivaleaza cu o expropriere in fapt (cauza Sporrong si Lonnroth, citata anterior, pp. 24 - 25, paragraful 63; cauza Vasilescu impotriva Romaniei, Hotararea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1.078, paragraful 51; cauza Brumarescu, citata anterior, paragraful 76).
     43. Curtea subliniaza ca situatia creata prin jocul combinat al vanzarii apartamentului si al Hotararii Curtii de Apel Timisoara din 13 iunie 1999 - care a confirmat dreptul de proprietate al reclamantilor asupra bunului in ansamblul sau, refuzand in acelasi timp sa dispuna restituirea apartamentului nr. 3 - a avut ca efect privarea reclamantilor de beneficiul partii din hotarare care le stabileste dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamantii nu mai aveau posibilitatea de a intra in posesia bunului, de a-l vinde si de a-l lasa mostenire, de a consimti la donarea bunului sau de a dispune de acesta in alt mod. In aceste conditii, Curtea constata ca situatia a avut drept efect privarea reclamantilor de bunul lor, in sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
     44. O privare de proprietate apartinand celei de-a doua norme nu poate fi justificata decat daca se demonstreaza, in special, ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege. In plus, orice ingerinta in folosirea proprietatii trebuie sa raspunda criteriului proportionalitatii. Curtea reaminteste ca trebuie mentinut un just echilibru intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru este inerenta ansamblului Conventiei. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus daca individul respectiv ar suporta o sarcina speciala si exorbitanta (cauza Sporrong si Lonnroth, citat anterior, pp. 26 - 28, paragrafele 69 - 74).

     a) "prevazuta de lege"
     45. Art. 1 din Protocolul nr. 1 cere, inainte de toate si mai ales, ca ingerinta autoritatii publice in dreptul de proprietate asupra bunurilor sa fie legala (latridis, citata anterior, paragraful 58).
     Principiul legalitatii inseamna, de asemenea, existenta unor norme de drept intern, suficient de accesibile si previzibile (cauza Hentrich impotriva Frantei, Hotararea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, pp. 19 - 20, paragraful 42, si cauza Lithgow si altii impotriva Regatului Unit, Hotararea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, paragraful 110). Cu toate acestea, Curtea se bucura de o competenta limitata pentru a verifica respectul dreptului intern (cauza Hakansson si Sturreson impotriva Suediei, Hotararea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, paragraful 47).
     46. Curtea observa ca dreptului roman, in vigoare la data faptelor, inclusiv jurisprudentei, ii lipsea claritatea in privinta consecintelor recunoasterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla in patrimoniul statului, dar fusese vandut de statul posesor unui tert.
     47. Ea noteaza ca, in perioada faptelor, se puteau distinge doua situatii privind posibilitatile de restituire a locuintelor pe care regimul comunist le transferase in patrimoniul statului prin preluare din patrimoniul particularilor:
     a) cazul in care statul poseda un titlu de proprietate (cu titlu). Cadrul legal al acestui tip de situatie era definit de Legea nr. 112/1995, lex specialis, in materie derogand de la dreptul comun pe care il stabileste Codul civil (art. 24 din lege). Aceasta lege, care a fost inlocuita la 8 februarie 2001 cu Legea nr. 10/2001, instituia o comisie administrativa insarcinata cu examinarea cererilor de restituire. Tot prin derogare de la dreptul comun, art. 9 din Legea nr. 112/1995 acorda statului locator dreptul de a vinde chiriasilor locuintele pe care le ocupau. Tot in conformitate cu art. 9, vanzarea bunurilor catre chiriasi nu putea avea loc decat dupa o perioada de 6 luni, in cursul careia fostii proprietari puteau cere restituirea bunului sau despagubiri.
     Conform Curtii, o atare dispozitie avea drept scop, in mod evident, sa evite vanzarea unui bun pentru care fusese depusa o cerere de restituire, inainte de luarea unei hotarari de restituire. Cu toate acestea, Curtea noteaza ca art. 9 nu cuprinde nici o dispozitie explicita si precisa privind cazul unei vanzari catre chiriasi care sa intervina dupa expirarea termenului de 6 luni si inainte de adoptarea unei hotarari administrative privind cererea de restituire;
     b) cazul in care statul nu poseda titlul de proprietate relativ la bun (fara titlu). Inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, acest tip de situatie era reglementat de dreptul comun, adica de dispozitiile Codului civil in materie de proprietate, inclusiv de jurisprudenta referitoare la actiunea in revendicare imobiliara.
     Din acest punct, Curtea observa ca nici o alta dispozitie interna nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se gasea de facto in patrimoniul sau, asadar pentru care nu exista titlu, sau un bun care facea obiectul unei actiuni in justitie avand drept scop stabilirea inexistentei unui atare titlu, intrucat Legea nr. 112/1995 nu se aplica decat in situatia bunurilor pentru care statul avea titlu de proprietate. De altfel, nici reclamantii si nici Guvernul nu au pretins ca vanzarea catre un particular a unui bun confiscat sau nationalizat de facto avea in perioada faptelor o baza legala.
     48. In speta, Curtea noteaza ca actiunea in revendicare introdusa de reclamanti la instante se intemeia pe Codul civil si era menita sa probeze inexistenta, din punct de vedere legal, a titlului de proprietate a statului. In consecinta, retine ca persoanele interesate puteau considera in mod legitim ca bunul lor nu cadea sub incidenta Legii nr. 112/1995, lex specialis, si ca, in consecinta, bunul respectiv nu putea fi scos la vanzare de statul contractant. Acesta este exact motivul pe care l-au avansat autoritatile din Arad atunci cand au refuzat sa vanda cea mai mare parte a apartamentelor care faceau parte din imobilul reclamantilor (paragrafele 8 si 9 de mai sus).
     In consecinta, Curtea are dificultati in a percepe coerenta dintre, pe de o parte, refuzul autoritatilor locale ale orasului Arad - intemeiat pe dreptul intern - de a vinde apartamentele care compun bunul, atat timp cat problema legalitatii nationalizarii nu a fost transata de justitie, si, pe de alta parte, hotararea acelorasi autoritati de a face o exceptie, vanzand apartamentul nr. 3, si Hotararea Curtii de Apel din 20 iunie 1999 confirmand legalitatea vanzarii si constatand in acelasi timp nelegalitatea privarii de proprietate, suferita in anul 1950.
     49. Cu toate acestea, avand in vedere marja de apreciere a autoritatilor nationale si in special a instantelor judecatoresti in interpretarea si aplicarea legii interne, Curtea considera ca nu se poate pronunta categoric asupra problemei de a sti daca vanzarea de catre stat a bunului reclamantilor era "prevazuta de lege", adica daca dreptul intern in materie raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie, si daca interpretarea data in cauza de instante era sau nu arbitrara.
     Asadar, Curtea se va intemeia pe principiul ca ingerinta in cauza era "prevazuta de lege".
     Cu toate acestea, Curtea este chemata sa verifice daca modul in care se interpreteaza si se aplica dreptul intern, chiar in cazul respectarii cerintelor legale, are efecte conforme cu principiile Conventiei. In aceasta optica, elementul de incertitudine prezent in lege si marja larga de manevra pe care aceasta din urma o confera autoritatilor se vor analiza pentru a stabili conformitatea masurii litigioase cu exigentele justului echilibru.

     b) Scopul ingerintei
     50. In ceea ce priveste scopul ingerintei, Guvernul nu a prezentat nici o justificare. Cu toate acestea, Curtea este gata sa considere ca, in imprejurarile date, ingerinta respectiva viza un scop legitim, si anume, protejarea drepturilor altuia - "altul" fiind aici cumparatorul de buna-credinta -, avand in vedere principiul securitatii raporturilor juridice.

     c) Proportionalitatea ingerintei
     51. O masura care reprezinta o ingerinta in dreptul de proprietate trebuie sa asigure un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului (vezi, intre altele, cauza Sporrong si Lonnroth, citata anterior, p. 26, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta in structura art. 1 din Protocolul nr. 1 in totalitate, asadar si in a doua teza care trebuie citita in conformitate cu principiul consacrat de prima. In special, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat de orice masura care priveaza o persoana (cauza Pressos Compania Naviera - S.A. si altii impotriva Belgiei, Hotararea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38).
     52. Pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, in special, daca nu obliga reclamantii sa suporte o sarcina disproportionata, trebuie sa se ia in considerare modalitatile de compensare prevazute de legislatia nationala. In aceasta privinta, Curtea a statuat deja ca, fara plata unei sume rezonabile in raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, in mod normal, o atingere excesiva si ca lipsa totala a despagubirilor nu poate fi justificata in domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in imprejurari exceptionale (cauza Sfintele manastiri, citata anterior, p. 35, paragraful 71; cauza Ex-regele Greciei si altii impotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski impotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
     53. In orice caz, dupa cum s-a pronuntat deja Curtea, daca o reforma radicala a sistemului politic si economic al unei tari sau situatia sa financiara poate justifica, in principiu, limitari draconice ale despagubirilor, atare circumstante nu pot fi formulate in detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Conventie, cum ar fi principiul legalitatii si cel al autoritatii si efectivitatii puterii judecatoresti (cauza Broniowski, citata anterior, paragrafele 175, 183 si 184). Cu atat mai mult, absenta totala a despagubirilor nu se poate justifica nici macar in context exceptional, in prezenta unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Conventie.
     54. In speta, Curtea noteaza ca nici o dispozitie a legii interne nu prevede cu claritate si certitudine consecintele vanzarii bunului unui particular de catre stat unui tert de buna-credinta. Mai exact, dreptul intern nu ofera raspuns clar si precis intrebarii de a sti daca si in ce mod poate fi despagubit proprietarul privat astfel de bunul sau.
     Intr-adevar, actiunea in revendicare, asa cum este prezentata de doctrina, pare sa atribuie statului-vanzator, care se gaseste in imposibilitatea de a restitui bunul, obligatia de despagubire integrala (paragraful 26 de mai sus), teoria imbogatirii fara just temei absolvindu-l pe vanzatorul astfel imbogatit de orice obligatie de despagubire atunci cand imbogatirea este consecinta unui act juridic (in speta, o vanzare).
     In afara de aceasta, actiunea in raspundere civila delictuala nu poate fi angajata in lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv (paragraful 27 de mai sus). In speta, concluzia curtii de apel, conform careia vanzarea era legala, intrucat partile erau de buna-credinta, exclude asadar, in principiu, o raspundere din culpa statului.
     55. In rezumat, intr-un caz asemanator cu cel al reclamantilor este indoielnic ca la momentul faptelor dreptul intern ar fi prevazut vreo despagubire. De altfel, Guvernul nu a sustinut ca persoanele interesate dispuneau de o atare posibilitate in dreptul intern si nici nu a afirmat existenta unei jurisprudente interpretand sau aplicand legea interna in sensul existentei unei modalitati de despagubire.
     56. In schimb, Guvernul sustine ca Legea nr. 10/2001 a oferit reclamantilor dreptul la despagubire.
     In aceasta privinta, Curtea constata in primul rand ca, la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamantii erau deja privati de bunul lor fara a primi vreo despagubire din luna iunie 1999 si ca, in plus, ei sesizasera Curtea din luna noiembrie 1999.
     In al doilea rand, ea precizeaza ca art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despagubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 (paragraful 23 de mai sus). Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispozitie specifica privind dreptul la despagubire, in caz de recunoastere pe cale judecatoreasca a caracterului abuziv al privarii, atunci cand aceasta recunoastere a intervenit inaintea intrarii in vigoare a legii, precum si in cazul in care privarea de proprietate a rezultat din vanzarea bunului intervenita dupa 22 decembrie 1989, asa cum se prezinta cazul in speta.
     Presupunand totusi ca Legea nr. 10/2001 constituie baza legala pentru o cerere de despagubire, dupa cum sustine Guvernul, Curtea observa ca art. 21 din lege precizeaza ca o viitoare lege va stabili modalitatile, suma si procedurile de despagubire (paragraful 23 de mai sus). Or, pana in prezent, nu s-a votat nici o lege de despagubire. In consecinta, Curtea considera ca Legea nr. 10/2001 nu ofera reclamantilor posibilitatea de a obtine despagubiri pentru privarea de proprietate in cauza.
     57. Ramane de stabilit daca lipsa totala a despagubirilor se poate justifica avandu-se in vedere circumstantele spetei.
     58. Pe de o parte, nici o circumstanta exceptionala nu a fost invocata de Guvern pentru a justifica lipsa totala a despagubirilor.
     Pe de alta parte, statul a vandut bunul in timp ce era dat in judecata de reclamanti, care se considerau victimele unei nationalizari abuzive, si in timp ce refuza sa vanda celelalte apartamente situate in acelasi imobil. Conform Curtii, o atare atitudine a statului nu se poate justifica prin nici o cauza generala de utilitate publica, chiar daca este de ordin politic, social sau financiar, si nici de interesele societatii in ansamblu. Nu numai ca o atare atitudine a dat nastere unei discriminari intre diferitii chiriasi care doreau sa achizitioneze apartamentele respective, dar, in plus, era de natura sa compromita caracterul efectiv al puterii judecatoresti sesizate de reclamanti, in vederea protejarii dreptului de proprietate pretins asupra imobilului in cauza.
     59. In consecinta, avand in vedere atingerea adusa prin aceasta privare principiilor fundamentale de nediscriminare si de preeminenta a dreptului care rezulta din Conventie, lipsa totala a despagubirilor le-a impus reclamantilor o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
     In consecinta, in speta, dispozitia amintita a fost incalcata.

     II. Referitor la pretinsa incalcare a art. 6 alin. (1) din Conventie

     A. Durata procedurii

     60. Reclamantii se plang de durata procedurii privind bunul lor imobil, care a inceput la 27 septembrie 1993 si s-a incheiat definitiv prin Hotararea din 30 iunie 1999. Ei considera ca durata este in contradictie cu dispozitiile art. 6 alin. (1) din Conventie, care dispune:
     "Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale (...) intr-un termen rezonabil de catre o instanta, (...) care va hotari (...) asupra contestatiei sale asupra drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

     1. Cu privire la admisibilitate
     61. Curtea constata ca plangerea nu este vadit neintemeiata, in sensul art. 35 alin. (3) din Conventie. In plus, considera ca nu exista nici un alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, Curtea declara cererea admisibila.

     2. Pe fond

     a) Perioada de luat in calcul
     62. Curtea constata ca procedura a inceput la 27 septembrie 1993 prin sesizarea Judecatoriei Arad si s-a incheiat la 30 iunie 1999 prin hotararea definitiva a Curtii de Apel Timisoara. Asadar, a durat aproape 6 ani.
     63. Cu toate acestea, Romania a ratificat Conventia la 20 iunie 1994, iar perioada anterioara acestei date iese de sub competenta ratione temporis a Curtii. In plus, Curtea nu poate lua in considerare decat perioada de aproximativ 5 ani care s-a scurs de la intrarea in vigoare a Conventiei referitoare la Romania, la 20 iunie 1994, chiar daca va lua in considerare stadiul atins de procedura la data respectiva (vezi, de exemplu, cauza Humen contra Poloniei [GC], Cererea nr. 26.614/1995, paragrafele 58 - 59, 15 octombrie 1999).

     b) Caracterul rezonabil al procedurii
     64. Guvernul considera ca cerinta de celeritate prevazuta in art. 6 alin. (1) din Conventie nu a fost incalcata, avand in vedere faptul ca aceasta cauza a fost examinata de 7 instante succesive. Conform acestuia, cauza prezenta un anume grad de complexitate, intrucat se referea la un imobil nationalizat si, in consecinta, impunea analizarea mai multor probleme: inscrierile in cartea funciara si interpretarea diferitelor expresii folosite de lege in acest context, si anume "nationalizare cu titlu" si "nationalizare fara titlu". In plus, in acea perioada au intervenit modificari legislative, ceea ce a facut examinarea si mai complexa. Invocand in aceasta privinta cauzele Calvelli si Ciglio impotriva Italiei [GC], Cererea nr. 32.967/1996, paragrafele 65 - 66, CEDO 2002-I) si Constandache impotriva Romaniei (hotarare citata anterior), precum si faptul ca in fata fiecareia dintre cele 7 instante procedura a avut o durata rezonabila, Guvernul concluzioneaza in sensul respectarii caracterului rezonabil al perioadei luate in considerare. In ceea ce priveste conduita reclamantilor, acesta considera ca retrimiterile succesive solicitate de parti - inclusiv reclamantii - pentru a angaja un avocat, a-si pregati apararea sau pentru a cere interventia mostenitorilor, sunt la originea intarzierii de peste un an si opt luni in solutionarea cauzei.
     65. Reclamantii considera ca durata excesiva a procedurii se explica prin refuzul instantelor de a transa fondul cauzei si prin lipsa impartialitatii si a independentei instantelor supuse influentei din partea autoritatilor. Ei precizeaza ca pronuntarea publica a hotararilor a fost amanata de mai multe ori. In ceea ce priveste propria lor conduita, ei admit ca au cerut amanarea procedurii, dar aceasta numai pentru ca instanta nu a citat corespunzator partea adversa si ca o procedura care s-a desfasurat in absenta uneia dintre parti din motivul lipsei citarii corecte este susceptibila de anulare.
     66. Curtea aminteste faptul ca durata rezonabila a unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei, luand in considerare criteriile consacrate de jurisprudenta, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente, precum si miza litigiului pentru persoana interesata (vezi, printre multe altele, cauza Frydlender impotriva Frantei [GC], Cererea nr. 30.979/1996, paragraful 43, CEDO 2000-VII, si cauza Hartman impotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 53.341/1999, paragraful 73, CEDO 2003-VIII).
     67. In opinia Curtii, prezentul litigiu nu prezinta o complexitate deosebita, intrucat este vorba, la inceput, de o simpla actiune in revendicare imobiliara.
     68. Curtea constata ca Judecatoria Arad a fost sesizata in iunie 1993 si a avut nevoie de 4 ani pentru a statua asupra cauzei, la 7 iunie 1997, dupa ce a refuzat, intr-o prima etapa, sa solutioneze fondul cauzei. Or, tocmai datorita acestei intarzieri, bunul revendicat de reclamanti a putut fi vandut unor terti, ceea ce i-a obligat pe primii sa isi completeze actiunea cu o cerere de anulare a vanzarii.
     In afara de aceasta, din circumstantele cauzei reiese ca mai multe sedinte de judecata au fost amanate din cauza lipsei citarii corespunzatoare a partilor, lipsa care nu se poate imputa reclamantilor.
     In general, avand in vedere elementele dosarului, Curtea considera ca reclamantilor nu li se poate reprosa lipsa de diligenta.
     69. Aceste elemente sunt suficiente Curtii pentru a retine ca procesul reclamantilor nu a respectat cerinta duratei rezonabile.
     Asadar se constata incalcarea art. 6 alin. (1) din Conventie.

     B. Impartialitatea si independenta instantelor

     70. Reclamantii invoca lipsa de independenta si de impartialitate a instantelor, care ar fi fost influentate de discursul politic din acea perioada si de influenta personala a lui H.D., vedeta nationala.
     71. Guvernul nu se pronunta in legatura cu acest subiect.
     72. Curtea constata ca reclamantii nu au avansat nici o precizare in sprijinul celor invocate. In afara de aceasta, examinand dosarul, Curtea nu deceleaza nici un element susceptibil sa puna la indoiala impartialitatea subiectiva sau obiectiva a instantelor care au solutionat cauza si nici independenta lor.
     73. In consecinta, plangerea este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in baza art. 35 alin. (3) si (4) din Conventie.

     III. Referitor la aplicarea art. 41 din Conventie

     74. In conformitate cu art. 41 din Conventie
     "Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

     A. Prejudiciul material

     75. Reclamantii subliniaza ca apartamentul nr. 3, nerestituit inca, face parte dintr-un imobil conceput ca un ansamblu. In consecinta, ei considera ca modul cel mai adecvat prin care statul ar putea repara prejudiciul material cauzat ar fi sa le restituie si acest apartament, intrucat le-au fost atribuite si celelalte apartamente care compun imobilul. In cazul in care statul nu l-ar putea restitui, reclamantii solicita o suma echivalenta cu valoarea de piata a bunului. Ei precizeaza ca imobilul in cauza este situat in centrul orasului Arad, ca apartamentul ocupa primul etaj al imobilului (260 mp) si subsolul si ca subsolul este inchiriat unor societati comerciale si unui partid politic care si-au stabilit acolo sediul. Reclamantii au prezentat Curtii anuntul pe care sotii D. il publicasera in ziarul local si care propunea vanzarea apartamentului cu 72.000 euro. Avand in vedere clientela constituita deja in favoarea spatiului comercial, reclamantii solicita 150.000 euro cu titlul de prejudiciu material.
     In plus, ei solicita 50.000 euro cu titlul de despagubire morala pentru neplacerile cauzate prin mediatizarea excesiva a litigiului, in virtutea influentei lui H.D., si pentru frustrarile cauzate de durata excesiva a procesului, cu incalcarea dreptului lor de proprietate asupra bunului.
     76. Guvernul nu a formulat observatii asupra acestui punct.
     77. Curtea aminteste ca o hotarare de constatare a incalcarii drepturilor reclamantilor antreneaza pentru statul parat obligatia juridica, conform Conventiei, de a pune capat incalcarii si de a inlatura consecintele incalcarii. Daca dreptul intern nu permite decat stergerea imperfecta a consecintelor incalcarii, art. 41 din Conventie confera Curtii prerogativa de a acorda o reparatie partii lezate prin actul sau omisiunea in legatura cu care s-a constatat incalcarea Conventiei. In exercitarea acestei prerogative, Curtea dispune de o anumita marja de apreciere; acest lucru este dovedit de adjectivul "echitabil" si de partea din fraza "daca se constata".
     78. Printre elementele luate in considerare de Curte, cand statueaza in materie, figureaza prejudiciul material, adica pierderile efective suferite drept consecinta directa a incalcarii invocate si prejudiciul moral, adica repararea starii de neliniste, a neajunsurilor si a incertitudinilor rezultand din incalcare, precum si alte prejudicii nepatrimoniale (vezi, intre altele, cauza Ernestina Zullo impotriva Italiei, Cererea nr. 64.897/2001, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
     79. In afara de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se preteaza unui calcul exact sau acolo unde distinctia dintre prejudiciul material si prejudiciul moral se dovedeste a fi dificila, Curtea le poate examina global (cauza Comingersoll impotriva Portugaliei [GC], Cererea nr. 35.382/1997, paragraful 29, CEDO 2000-IV).
     80. Curtea considera, in circumstantele cauzei, ca restituirea bunului in litigiu, asa cum dispune Hotararea definitiva a Curtii de Apel Timisoara din 30 iunie 1999, i-ar situa pe reclamanti pe cat posibil intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost incalcate.
     81. Daca statul parat nu va proceda la o atare restituire in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, Curtea hotaraste ca va trebui sa plateasca reclamantilor, cu titlu de prejudiciu material, o suma echivalenta cu valoarea actuala a bunului.
     82. In ceea ce priveste valoarea despagubirii, Curtea constata ca reclamantii nu au transmis un raport de expertiza care sa permita determinarea valorii apartamentului si s-au limitat sa prezinte pretul propus la vanzare in anul 2002. Pe de alta parte, Guvernul nu a formulat observatii care sa conteste afirmatiile reclamantilor.
     83. Avand in vedere informatiile de care dispune Curtea privind preturile pe piata imobiliara locala si luand in considerare faptul ca apartamentul respectiv este folosit in scopuri comerciale, Curtea estimeaza valoarea actuala a bunului la 80.000 euro.
     In schimb, Curtea constata ca reclamantii nu au prezentat nici un element de proba privind valoarea clientelei care s-ar fi constituit in favoarea spatiului comercial si respinge in consecinta cererea lor referitoare la acest punct.
     84. In plus, Curtea considera ca evenimentele in cauza au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunului lor si dreptului la solutionarea intr-un termen rezonabil a procedurii, atingeri pentru care suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparatie echitabila pentru prejudiciul moral suferit.

     B. Cheltuieli de judecata

     85. Reclamantii solicita, de asemenea, 2.000 euro pentru cheltuielile pretinse in fata instantelor nationale si in fata Curtii, pe care le repartizeaza astfel: 1.030 euro pentru onorariile avocatiale achitate intre 1999 si 2003 si 970 euro pentru diverse cheltuieli (cheltuieli si taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar etc.).
     86. Guvernul afirma ca pretentiile reclamantilor sunt excesive.
     87. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor decat in masura in care se stabilesc realitatea lor, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului. In speta, Curtea constata ca reclamantii au prezentat facturile pentru onorariile de avocat achitate intre 1999 si 2003, facturi a caror valoare totala se ridica la 1.030 euro.
     In privinta celorlalte cheltuieli, ele nu sunt prezentate decat partial, reclamantii nerepartizand detaliat toate sumele angajate pentru taxele judiciare, posta, telefon si fotocopii din ansamblul documentelor.
     Curtea va stabili, asadar, in echitate o suma corespunzatoare.
     Curtea subliniaza, de asemenea, ca reclamantilor nu li s-au restituit cheltuielile angajate in procedurile nationale, intrucat instantele interne au considerat ca cererea de interventie a cumparatorilor apartamentului nr. 3 era intemeiata si ca, in consecinta, cheltuielile datorate reclamantilor compensau cheltuielile pe care acestia din urma le datorau familiei D.
     Avand in vedere elementele pe care le are la dispozitie si criteriile mentionate anterior, Curtea considera rezonabila suma de 1.600 euro, incluzand toate cheltuielile, si o acorda reclamantilor.

     C. Majorari de intarziere

     88. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale.

     PENTRU ACESTE MOTIVE,
     CURTEA

     1. declara, in unanimitate, cererea admisibila in privinta plangerii relative la atingerea dreptului de proprietate si a duratei procedurii si inadmisibila pentru rest;
     2. hotaraste, cu 6 voturi contra unul, ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
     3. hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 6 alin. (1) din Conventie;
     4. hotaraste, in unanimitate:
     a) ca statul parat trebuie sa restituie reclamantilor imobilul in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, in conformitate cu art. 44 alin. (2) din Conventie;
     b) ca, in lipsa restituirii in natura, statul parat trebuie sa plateasca reclamantilor in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 alin. (2) din Conventie, sumele urmatoare, plus valoarea datorata cu titlu de impozit:
     (i) 80.000 euro (optzeci mii euro) pentru prejudiciu material;
     (ii) 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral;
     (iii) 1.600 euro (o mie sase sute euro) pentru cheltuieli;
     c) ca incepand de la data expirarii termenului respectiv si pana in momentul platii, sumele respective vor fi majorate cu o dobanda simpla a carei rata este egala cu rata dobanzii pentru facilitarea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale;
     5. respinge restul cererii de acordare a unei satisfactii echitabile.
     Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 21 iulie 2005, cu aplicarea art. 77 alin. (2) si (3) din regulament.

     Vincent Berger,                Bostjan M. Zupancic,
     grefier                        presedinte