HOTARARE Nr. 0
din 20 aprilie 2004
in Cauza Surugiu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 388 din 5 mai 2006
Strasbourg
(Cererea nr. 48.995/1999)
Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile definite
în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
In Cauza Surugiu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L.
Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, şi
domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 9
septembrie 2003 şi la data de 23 martie 2004,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această
ultimă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 48.995/1999,
introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul
Mitică Surugiu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 7 octombrie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale {Convenţia).
2. Guvernul român {Guvernul)
este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar
de stat.
3. Reclamantul se plânge de inacţiunea autorităţilor
în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului său la
respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie. El
invocă, de asemenea, faptul că imposibilitatea de a se bucura de domiciliul său
constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1
noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie
[art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11].
5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii
[art. 52 alin. (1) din Regulament]. In cadrul acesteia, Camera desemnată să examineze cauza [art. 27 alin. (1) din
Convenţie] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din
Regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea
secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată
celei de a doua secţii, astfel reorganizată [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7. Prin Decizia din 9 septembrie 2003, Camera a
declarat cererea admisibilă.
8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii
scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare
parte a depus comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantul, domnul
Mitică Surugiu, este cetăţean român, născut în 1958, şi are domiciliul în
Fălticeni.
1. Originea cauzei şi
controversa juridică privind dreptul de proprietate al reclamantului
10. La data de 7 noiembrie 1991, Societatea
„Exdor" - S.R.L. (denumită în continuare societatea
E.), al cărei unic acţionar era reclamantul,
achiziţionează, prin vânzare la licitaţie publică, câteva imobile care au
aparţinut Cooperativei agricole de producţie din Fălticeni (denumită în
continuare C.A.P.). In
procesul-verbal întocmit cu această ocazie se precizează că societatea E. ar fi
trebuit să ceară primăriei să îi elibereze, în temeiul art. 28 din Legea nr.
18/1991, titlul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor
achiziţionate.
11. La 1 martie 1994, reclamantul încheie cu
societatea E. un contract de cumpărare a unuia dintre imobilele C.A.P. şi a
terenului aferent de 1.000 m2. Acesta îşi stabileşte aici domiciliul, împreună cu soţia şi cu
fiul său.
12. La o dată neprecizată, societatea E. îi cere
comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 (denumite în continuare comisia şi legea)
să îi atribuie dreptul de proprietate asupra
terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P. Aceasta se întemeiază pe art. 28
din lege, în conformitate cu care cumpărătorii la licitaţii publice ale
imobilelor fostei C.A.P. puteau primi dreptul de proprietate asupra terenurilor
aferente.
13. Prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, comisia
respinge cererea societăţii E., cu motivarea că preţul pe care îl plătise în
1991 nu acoperea decât imobilele C.A.P. şi nu terenurile aferente.
14. La 28 noiembrie 1994, societatea E. contestă
hotărârea în faţa Curţii de Apel Suceava.
15. Prin Hotărârea din 17 februarie 1995, Curtea de
Apel Suceava admite cererea, statuând că reclamantei ar fi trebuit să i se
admită din partea comisiei dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P.
Deşi susceptibilă de recurs, decizia nu a fost contestată, astfel încât ea a
devenit definitivă, nemaiputând fi atacată prin intermediul căilor ordinare de
recurs.
16. Societatea E. îi cere comisiei executarea acestei
hotărâri, dar la 7 iunie 1995 aceasta este refuzată.
17. La 13 noiembrie 1995, comisia îi eliberează lui
M.O. (persoană privată) titlul de proprietate asupra unui teren aferent
imobilelor C.A.P., inclusiv asupra terenului pe care se aflau casa
reclamantului şi curtea acestuia.
18. La 2 septembrie 1996,
prefectura introduce o cerere de revizuire a Hotărârii Curţii de Apel Suceava
din 17 februarie 1995, care este respinsă la 12 martie 1998.
19. La 22 noiembrie 1996, procurorul general al
României formulează recurs în anulare împotriva Hotărârii Curţii de Apel
Suceava din 17 februarie 1995. Acesta este respins la 9 iunie 1998 de către
Curtea Supremă de Justiţie, care confirmă temeinicia Hotărârii din 17 februarie
1995, statuând că, la vânzarea prin licitaţie publică, din 1991, părţile au
avut intenţia să transmită nu numai dreptul de proprietate asupra imobilelor
C.A.P., dar şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent.
20. Prin Ordinul din 3 septembrie 1998, prefectul
obligă comisia să pună societatea E. în posesia terenului de 11.559 m2.
21. Comisia contestă ordinul în faţa Judecătoriei
Fălticeni, care respinge cererea prin Sentinţa din 29 martie 1999, confirmată,
în urma apelului părţii reclamante, prin Decizia tribunalului din 27 ianuarie
2000.
22. In faţa refuzului comisiei de a executa Ordinul
prefectului din 3 septembrie 1998, societatea E. o cheamă în judecată pe calea
contenciosului administrativ. Acţiunea este admisă prin Sentinţa din 6 aprilie 2000,
care obligă comisia să procedeze la punerea în posesie a societăţii E., sub
sancţiunea amenzii. Sentinţa este confirmată, în urma recursului reclamantei,
prin Decizia definitivă din 21 septembrie 2000.
23. La 19 noiembrie 1998, Judecătoria Fălticeni, la
cererea societăţii E., anulează titlul de proprietate al lui M.O. asupra
terenului aferent imobilului ocupat de reclamant. Sentinţa a fost confirmată,
în urma apelului lui M.O., prin Decizia definitivă din 6 octombrie 1999 şi a
devenit irevocabilă la 5 mai 2000, dată la care Curtea de Apel Suceava a
confirmat temeinicia hotărârilor primilor judecători.
24. La 2 octombrie 2000, comisia a procedat la
punerea în posesie a societăţii E. asupra terenului său, inclusiv a celui pe
care se aflau casa şi curtea reclamantului.
2. Conflictul între
reclamant şi M.O. şi plângerile penale ale acestuia
pentru violare de domiciliu
25. Relaţiile între familia reclamantului şi familia
M.O. au devenit foarte încordate după data la care comisia i-a eliberat lui
M.O., la 13 noiembrie 1995, un titlu de proprietate asupra terenului pe care se
afla casa reclamantului.
26. M.O. şi însoţitorul acesteia au pătruns ulterior,
adeseori, în curtea casei care constituia domiciliul reclamantului, pentru a
cosi sau a aduna iarba. Aducând injurii reclamantului, aceştia au refuzat să
părăsească locul la cererea sa, pe motivul că terenul le aparţinea.
a) Prima plângere penală pentru violare de
domiciliu
27. In 1996, reclamantul introduce la Parchetul de pe
lângă Judecătoria Fălticeni plângere penală împotriva lui M.O., pentru violare
de domiciliu, infracţiune interzisă prin art. 192 din Codul penal.
28. La 2 iulie 1996, Parchetul de pe lângă
Judecătoria Fălticeni informează că s-a dispus neînceperea urmăririi penale în
privinţa lui M.O., în temeiul art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, pe
motivul că faptele reclamate nu fuseseră comise de aceasta.
b) Ordonanţa preşedinţială vizând reintegrarea
reclamantului în domiciliul său
29. La o dată neprecizată, reclamantul şi soţia sa,
dată fiind interdicţia accesului la domiciliul lor de către M.O. şi de membrii
familiei sale, s-au mutat fiecare la părinţii săi. Conform reclamantului, acest
lucru a deteriorat sensibil relaţiile între soţi, ceea ce a condus la divorţ,
pronunţat de Judecătoria Suceava ia 15 aprilie 1997. In sentinţă, instanţa
sublinia că soţii erau separaţi în fapt din iulie 1996, ceea ce făcea
imposibilă menţinerea vieţii conjugale.
30. La 22 mai 1997, reclamantul a introdus acţiune
împotriva lui M.O. la Judecătoria Fălticeni, pe calea ordonanţei preşedinţiale,
pentru a obţine reintegrarea în domiciliul său.
31. Prin Sentinţa din 15 iulie 1997, instanţa i-a
admis cererea, obligând-o pe M.O. să îi permită reclamantului să îşi folosească
domiciliul.
32. La 20 iulie 1998, reclamantul este reintegrat în
domiciliu prin intermediul executorului judecătoresc
de pe lângă Judecătoria Fălticeni. In procesul-verbal întocmit de executor se
precizează că M.O. a fost somată să nu îi mai îngrădească reclamantului dreptul
de a beneficia de domiciliu, ordin pe care aceasta se angajase să îl respecte.
33. Guvernul contestă faptul
că soţii ar fi fost obligaţi să îşi părăsească domiciliul, în urma
intervenţiilor M.O. şi ale familiei sale. Conform Guvernului, tulburările pe care
aceştia din urmă le-ar fi cauzat domiciliului reclamantului aveau un caracter
punctual şi nu priveau decât curtea imobilului.
c) A doua plângere penală a reclamantului
34. La 27 februarie 1997, în urma unei noi plângeri a
reclamantului pentru violare de domiciliu, Parchetul de pe lângă Judecătoria
Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a
soţului acesteia, pe motivul că faptele indicate nu constituiau infracţiuni.
Soluţia a fost confirmată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,
care a considerat că nu există motive pentru redeschiderea anchetei.
d) A treia plângere penală a reclamantului
35. La 12 iunie 1997, M.O., soţul său şi cei doi fii
au intrat din nou în curtea reclamantului. In timp ce coseau iarba care
crescuse în faţa casei
reclamantului, acesta i-a somat să părăsească locui. In faţa refuzului
acestora, reclamantul a cerut ajutorul poliţiei din Fălticeni. Mai mulţi
poliţişti s-au dus la faţa locului şi, fără să intervină, au întocmit un
prbces-verbal.
36. La 1 august 1997, Poliţia Fălticeni, într-un
raport adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Fălticeni, a confirmat că
M.O. şi familia sa pătrunseseră în curtea reclamantului. Ea a apreciat totuşi
că aceştia nu ar trebui consideraţi responsabili pentru acest lucru, dat fiind
că M.O. avea un titlu de proprietate asupra terenului respectiv.
37. La 22 septembrie 1998, reclamantul este informat
că Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi
penale la 9 decembrie 1997, pe motivul că M.O. şi O.D., având titlu de
proprietate asupra terenului aferent imobilului reclamantului, nu acţionaseră
cu intenţia de a-i viola domiciliul.
e) A patra plângere penală a reclamantului
38. La 15 decembrie
1998, reclamantul a fost informat de parchet despre soluţia de neîncepere a
urmăririi penale dispusă în urma plângerii sale împotriva lui M.O. pentru
nerespectarea Ordonanţei preşedinţiale din 15 iulie 1997. Parchetul reţine că
faptele indicate nu constituiau infracţiune, dat fiind titlul său de
proprietate asupra terenului în litigiu.
f) A cincea plângere penală a reclamantului
39. La 5 martie 1999, părinţii lui M.O. au pătruns în
curtea reclamantului şi au răsturnat câteva căruţe cu gunoi în faţa uşii
acestuia şi sub ferestre. Conform Guvernului, era vorba despre îngrăşăminte
destinate unei mai bune fertilizări a terenului. Reclamantul a depus o nouă
plângere la postul de poliţie din Fălticeni.
40. La 12 noiembrie 1999 s-a dispus neînceperea
urmăririi penale în ceea ce priveşte autorii, în conformitate cu art. 10 lit.
d) din Codul de procedură penală, care prevede că acţiunea penală nu poate fi
exercitată în absenţa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii.
Procurorul a întemeiat ordonanţa pe absenţa intenţiei autorilor faptelor
reclamate de a comite o infracţiune, având în vedere titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului în litigiu.
g) A şasea plângere penală a reclamantului
41. La 22 şi 29 mai 2000, în timp ce reclamantul era
plecat la Bucureşti pentru a efectua un control medical, M.O. şi câţiva membri
ai familiei sale au pătruns în curtea casei sale cu
bâte în mâini.
42. La 16 şi 23 mai 2000, reclamantul a depus o
plângere în această privinţă la postul de poliţie din Fălticeni. Acesta a
subliniat că titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent casei sale fusese anulat prin Sentinţa
din 19 noiembrie 1998. El a solicitat ca M.O. şi complicii săi să fie puşi sub
urmărire, în caz contrar aceştia fiind încurajaţi să continue să intre pe
terenul său şi să îl ameninţe.
43. Poliţia din Fălticeni şi Parchetul de pe lângă
Judecătoria Fălticeni au început o anchetă. Au fost audiaţi mai mulţi martori,
care au confirmat că, la 22 şi 29 mai 2000, M.O, înarmată cu o bâtă, însoţită
de fiul şi de nepotul său, bătuse la uşa reclamantului, care nu era acasă. Din
declaraţiile lor a reieşit că M.O. afirmase că avea să îi lovească cu bâta pe
reclamant sau pe soţia sa, când avea să îi prindă, şi că ameninţase de asemenea
că intenţiona să le distrugă casa, pe motivul că se afla pe terenul ei.
44. Prin scrisoarea din 19 martie 2001, reclamantul a
informat Curtea că nu se dăduse sub nici o formă curs
plângerilor sale şi că autorităţile nu luaseră nici o măsură pentru ca el şi
familia sa să se bucure de domiciliu. Conform reclamantului, pasivitatea
autorităţilor i-ar fi încurajat pe membrii familiei M.O. să pătrundă în fiecare
zi în curtea sa. Aceştia ar fi săpat grădina şi ar fi semănat porumb şi legume,
fără ca el să se poată opune, întrucât era în convalescenţă, după extirparea
unei tumori cerebrale.
45. La 18 mai 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria
Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a
condamnat-o la o sancţiune administrativă, respectiv la o amendă de 100.000
ROL, adică aproximativ 4 EUR la data faptelor. In ordonanţă, procurorul a
reţinut că faptele comise de M.O. nu atingeau gradul de pericol social al unei
infracţiuni. El s-a întemeiat pe art. 11 alin. 1 lit. b) combinat cu art. 10
lit. b)1 din Codul
de procedură penală, conform cărora procurorul pronunţă scoaterea de sub
urmărire penală dacă faptele incriminate nu prezintă gradul de pericol al unei
infracţiuni. In ceea ce priveşte fiul şi nepotul lui M.O, parchetul a dispus neînceperea
urmăririi penale pe motivul că aceştia nu făcuseră decât s-o însoţească pe M.O,
fără să aibă intenţia de a comite infracţiunea de violare de domiciliu,
interzisă de art. 192 din Codul penal.
46. Din elementele furnizate de părţi reiese că, după
18 mai 2001, reclamantul nu a mai formulat alte plângeri penale împotriva lui
M.O. şi că nu i s-a mai îngrădit dreptul de a beneficia de domiciliul său.
47. Prin scrisoarea din 28 aprilie 2003, reclamantul a
informat Curtea că starea sănătăţii sale s-a agravat din cauza tumorii
cerebrale care recidivase şi a solicitat ca, în caz de deces, acţiunea să fie
continuată de actuala soţie.
II. Dreptul intern
pertinent
48. Dispoziţia
pertinentă din Codul penal este formulată după cum urmează:
„Articolul 192. Violarea de domiciliu
Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la
cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă.
In cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană
înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin
folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Pentru fapta prevăzută în alin. 1, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Impăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală."
49. Dispoziţiile
pertinente privind autorităţile competente pentru a executa deciziile statuând
asupra drepturilor care decurg din legea fondului funciar sunt formulate după
cum urmează:
/. Legea nr.
18/1991, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991:
„Articolul 11
(4) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze
contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile
subordonate.
(5) Impotriva hotărârii comisiei judeţene, cel
nemulţumit poate face plângere la judecătoria in raza căreia este situat
terenul, in termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de
soluţia dată de comisia judeţeană.
(10) Hotărârea judecătoriei este definitivă. In baza
hotărârii judecătoreşti, comisia judeţeană care a emis titlul îl va modifica,
înlocui sau desfiinţa, după caz."
2. Legea nr. 18/1991,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998:
„Articolul 64
(1) In cazul în care comisia locală refuză înmânarea
titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită
poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat
terenul.
(2) Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi
obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz,
punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii
pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţă."
3. Hotărârea Guvernului nr.
131/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991:
„Articolul 4
Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale au
următoarele atribuţii principale: [...]
f) întocmesc situaţia definitivă privind persoanele
îndreptăţite să li se atribuie teren, cu suprafeţele stabilite a fi atribuite
fiecăreia;"
ÎN DREPT
1. Cu privire la
încălcarea art. 8 din Convenţie
50. Reclamantul se
plânge de inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor
aduse de terţi dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este
garantat în art. 8 din Convenţie, ale cărui pasaje pertinente prevăd
următoarele:
„1. Orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
[....]
2. Nu este admis amestecul
unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora."
51. Subliniind că
această cauză se referă la un litigiu civil între particulari, respectiv
reclamantul şi M.O., care pretind amândoi că au un titlu de proprietate asupra
terenului în litigiu, Guvernul precizează că, în fapt, este vorba despre o
controversă juridică provenind din interpretarea divergentă dată, pe de o
parte, de instanţe şi, pe de altă parte, de autorităţile administrative locale
efectelor vânzării la licitaţie publică, în 1991, a imobilelor CA.P.
Guvernul a reţinut că, dacă autorităţile s-au abţinut
să ia măsuri împotriva lui M.O., atât timp cât aceasta acţiona în temeiul
titlului său de proprietate asupra terenului ocupat de reclamant, după data la care litigiul civil a fost
soluţionat de instanţele naţionale în favoarea reclamantului, parchetul a
intervenit şi a dispus o sancţiune administrativă. In opinia Guvernului, acest
fapt dovedeşte că autorităţile şi-au respectat obligaţia de a proteja dreptul
reclamantului la respectarea domiciliului.
52. Invocând hotărârea în Cauza X şi Y împotriva Olandei (Hotărârea din 26
martie 1985, seria A nr. 9), Guvernul consideră că obligaţiile pozitive în
sarcina statului, în temeiul art. 8 din Convenţie, nu merg până la a impune
autorităţilor să adopte sancţiuni penale împotriva unei părţi într-un litigiu
civil care se întemeiază, cu bună-credinţă, pe un titlu de proprietate valabil
în dreptul intern. Asupra acestui punct, Guvernul subliniază că atingerile
aduse de către M.O. şi familia sa dreptului reclamantului la respectarea
domiciliului nu ating pragul de gravitate al violenţelor sexuale asupra unei
persoane handicapate, care au justificat necesitatea unei sancţiuni penale în
Cauza X şi Y
împotriva Olandei, citată anterior. Dispunerea de
către parchet a unei sancţiuni administrative pentru a-i pedepsi pe autorii
faptelor reclamate de reclamant trebuie considerată, conform Guvernului, ca
făcând parte din marja de apreciere de care beneficiază statele pentru a decide
care sunt mijloacele potrivite pentru a descuraja viitoare atingeri aduse
dreptului la respectarea domiciliului reclamantului.
53. Reclamantul subliniază că legea română, în
special art. 192 din Codul penal, protejează dreptul la respectarea vieţii
private şi familiale a oricărei persoane care utilizează un imobil ca
domiciliu, un astfel de drept nefiind supus nici unei restricţii, nici măcar
din partea proprietarului imobilului respectiv. In plus, acesta subliniază că,
în temeiul aceleiaşi dispoziţii, o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului comisă de către o persoană
înarmată sau de mai multe persoane împreună este pasibilă de o pedeapsă cu
închisoarea de la 2 la 7 ani. Aşadar, acesta consideră că sancţiunea aplicată
de parchet lui M.O., respectiv o amendă de 100.000 ROL, echivalentă, conform
reclamantului, cu 0,15 dolari americani (USD), este insuficientă, contrar
declaraţiilor Guvernului.
54. Acesta aminteşte, în această privinţă, că M.O. şi
membrii familiei sale au venit de mai multe ori la domiciliul său, înarmaţi cu
bâte, au bătut la uşa de la intrare şi l-au ameninţat cu moartea, fapte
consemnate în declaraţiile martorilor, în timpul anchetei desfăşurate de
poliţie. In opinia sa, interpretarea dată de Guvern dispoziţiilor pertinente
din Codul penal este eronată şi de rea-credinţă, întrucât aceasta ar însemna că
proprietarului i-ar fi permis, în orice moment, să încalce domiciliul
eventualului chiriaş, împiedicându-l să aibă o viaţă privată şi familială.
55. In observaţiile sale
complementare, Guvernul precizează că nu a existat nici o ingerinţă din partea
autorităţilor în dreptul la respectarea domiciliului reclamantului, nici prin
acţiune directă, nici prin ancheta penală pe care au desfăşurat-o împotriva lui M.O. pentru violare de domiciliu.
56. Admiţând că dreptul la respectarea domiciliului
nu era condiţionat de existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului
ales ca domiciliu, Guvernul subliniază că un terţ nu ar trebui să-şi
stabilească domiciliul într-un imobil asupra căruia nu ar avea nici măcar
dreptul de folosinţă. Or, conform Guvernului, reclamantul avea drept de
proprietate doar asupra clădirii fostei C.A.P., şi nu asupra terenului aferent.
In această privinţă, el precizează că numai începând cu 3 septembrie 1998
reclamantul se putea prevala de dreptul de proprietate asupra terenului în
litigiu, drept care, totuşi, avea un caracter incert, date fiind litigiile
aflate pe rol între societatea E. şi M.O.
57. In sfârşit, Guvernul subliniază că valoarea
sancţiunii administrative care i-a fost aplicată lui M.O. se ridica, contrar invocărilor
reclamantului, la aproximativ 4 EUR. Acesta consideră că sancţiunea a fost
adecvată şi suficientă pentru a repara încălcarea invocată în speţă a dreptului
garantat prin art. 8 citat anterior.
58. Reclamantul a susţinut că avea drept de proprietate
asupra fostului sediu al CAP. şi asupra terenului aferent pe care-şi stabilise
domiciliul şi aceasta în temeiul contractului încheiat în 1994 cu societatea
E., al cărei acţionar unic era, societate care achiziţionase legal imobilul în
litigiu prin licitaţie publică, în 1991. El a adăugat că plăteşte, din 1994, nu
numai impozitele pentru clădirea fostei CAP., ci şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent acesteia.
59. Curtea observă că prezenta
cauză nu se referă, având în vedere situaţia de fapt, la o ingerinţă a
autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea domiciliului,
astfel cum este garantat prin art. 8 din Constituţie, ci la inacţiunea
autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţe persoane
dreptului reclamantului prevăzut de dispoziţia citată anterior. Or, Curtea
aminteşte că, dacă art. 8 are, în principal, ca obiect protejarea individului
împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta implică, de
asemenea, adoptarea de către acestea a măsurilor menite să asigure respectarea
drepturilor garantate prin acest articol, mergând până la relaţiile între
particulari (a se vedea, între altele, hotărârile Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit din
22 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.502-1.503,
paragraful 62, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/1996, paragraful 94, 25 ianuarie 2000, X şi Y împotriva Olandei, hotărâre citată anterior, paragraful 23).
60. Curtea subliniază că îngrădirea dreptului la
respectarea domiciliului invocată de reclamant se referă la o perioadă de
aproximativ 5 ani şi jumătate, începând din 13 noiembrie 1995, dată la care
autorităţile administrative desemnate să aplice legea privind fondul funciar
i-au eliberat lui M.O. un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla
casa reclamantului, şi până în 18 mai 2001, dată de la care, aşa cum reiese din situaţia de fapt,
respectivele ingerinţe au încetat şi reclamantului nu i s-a mai îngrădit
dreptul la respectarea domiciliului (conform paragrafelor 25-46 anterioare).
61. Curtea observă că, în timpul perioadei luate în
considerare, toate plângerile penale ale reclamantului privind violarea de
domiciliu s-au încheiat cu ordonanţe succesive de neîncepere a urmăririi
penale, în ciuda declaraţiilor mai multor martori care informaseră organele de
anchetă cu privire la intenţia lui M.O. şi a membrilor familiei sale de a
demola casa reclamantului (paragraful 43 anterior), si deciziile definitive din
17 februarie 1995, 9 iunie 1998, 5 mai' şi 21 decembrie 2000, confirmând
dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului în litigiu
(paragrafele 15, 19, 22 şi 23 anterioare).
62. Curtea consideră ca deosebit de frapant faptul că
poliţiştii, alertaţi de reclamant în urma incidentului din 12 iunie 1997, s-au
dus la faţa locului şi, fără să intervină, s-au mărginit pur şi simplu să
redacteze un proces-verbal, fapte pe care Guvernul nu le contestă (conform paragrafului 35 anterior).
63. In opinia Curţii, faptul că o controversă juridică
a avut loc privind validitatea dreptului de proprietate al reclamantului asupra
terenului aferent imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu poate exonera
autorităţile de orice responsabilitate în ceea ce priveşte îngrădirile
repetate, din partea unor terti, ale dreptului garantat de art. 8.
64. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât
faptele evidenţiază clar că autorităţile administrative locale din Fălticeni
sunt cele care au creat şi întreţinut controversa, în special eliberând unui
terţ un al doilea titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilelor
C.A.P. după o hotărâre definitivă care confirma dreptul de proprietate al
societăţii E. asupra terenului respectiv şi contestând neîncetat dreptul de
proprietate al societăţii respective asupra terenului în litigiu, în pofida
deciziilor definitive succesive pe care erau obligate să le execute, în temeiul
art. 11 alin. 10 din Legea nr. 18/1991 şi a Hotărârii Guvernului
nr. 13/1991 (a se vedea dreptul intern pertinent, paragraful 49 anterior).
65. Cu privire la acest ultim punct, Curtea aminteşte
că administraţia constituie un element al statului de drept, ai cărui interes
se identifică cu cel al unei bune administrări a justiţiei, şi că, dacă
administraţia refuză sau omite să execute ori întârzie să o facă, garanţiile de
care a beneficiat justiţiabilul în faza judecătorească a procedurii îşi pierd
orice raţiune de a fi (mutatis mutandis, Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea
din 19 martie 1997,
Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, paragraful 41). In opinia
Curţii, executarea imediată, de către autorităţile administrative competente, a
hotărârilor judecătoreşti definitive confirmând dreptul de proprietate al
societăţii E. asupra terenului pe care se află casa reclamantului ar fi
clarificat situaţia juridică a imobilului în litigiu şi ar fi antrenat astfel,
în termen, repercusiunile asupra dreptului reclamantului de a beneficia, în
linişte, de domiciliul său.
66. In plus, Curtea observă că dreptul de proprietate
al reclamantului asupra imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu a fost
niciodată contestat de autorităţile naţionale, de terţi sau de Guvernul pârât.
Or, în pofida declaraţiilor mai multor martori care confirmaseră, în cursul
anchetei penale începute ca urmare a plângerii reclamantului, în 2000, că M.O.
şi membrii familiei sale, înarmaţi cu bâte, bătuseră la uşa casei
reclamantului, ameninţând să o distrugă, autorităţile nu au luat nici o măsură,
înainte de 18 mai 2001,
pentru a-i asigura reclamantului respectarea domiciliului său.
67. Presupunând că, într-o primă etapă, inacţiunea
autorităţilor s-ar fi putut explica prin faptul că unuia dintre terţii
respectivi i se acordase un titlu de proprietate asupra terenului pe care se
afla casa reclamantului, faptele speţei evidenţiază clar că, chiar după data la
care acest titlu de proprietate a fost anulat prin hotărâre definitivă,
autorităţile nu au reacţionat suficient de rapid pentru a-l pune pe reclamant
în posesia terenului şi a pune capăt ingerinţelor repetate ale terţilor în
exercitarea dreptului său garantat prin art. 8.
Sub acest aspect, Curtea consideră deosebit de frapant
faptul că, după Hotărârea definitivă din 6 octombrie 1999, prin care titlul de
proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului reclamantului a
fost anulat, abia la 18 mai 2001, adică după un an şi jumătate, o sancţiune
administrativă i-a fost aplicată lui M.O, în timp ce încălcările dreptului
reclamantului la respectarea domiciliului se pare că se repetau zilnic, fapt pe
care Guvernul nu l-a contestat (conform paragrafului 44 anterior).
68. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră
că autorităţile competente nu au depus eforturile la care se putea aştepta în
mod normal, pentru a determina încetarea atingerilor aduse de către terţi, timp
de câţiva ani, dreptului reclamantului la respectarea domiciliului.
69. In consecinţă, s-a încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei
70. Reclamantul invocă
faptul că imposibilitatea de a se bucura de domiciliul său constituie, de
asemenea, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente prevăd
următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale [...]."
71. Guvernul consideră că, dat fiind faptul că nici o
ingerinţă nu se poate reţine în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, nu poate fi vorba, a fortiori, de vreo atingere adusă dreptului de proprietate asupra imobilului
în care îşi avea domiciliul. Subliniind că dreptul de proprietate al
reclamantului asupra imobilului pe care îl ocupa nu a fost niciodată contestat,
Guvernul precizează că reclamantul nu a obţinut, în urma contractului încheiat
la 1 martie 1994 cu societatea E., un drept de proprietate şi nici o speranţă
legitimă, în sensul jurisprudenţei Curţii, asupra vreunei suprafeţe aferente
imobilului respectiv. El subliniază în această privinţă că respectivul contract
nu a fost încheiat în formă autentică, condiţie cerută de dreptul român pentru
validitatea vânzării terenurilor.
72. In observaţiile sale complementare, ulterioare
datei de 9 septembrie 2003, dată la care Camera a declarat cererea admisibilă,
Guvernul subliniază că reclamantul nu se poate considera victima unei încălcări
a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dat fiind faptul că dreptul său de
proprietate privea exclusiv imobilul fostei C.A.P. şi nu terenul aferent.
Acesta repetă că respectivul contract de vânzare privind terenul în chestiune
nu fusese încheiat în formă autentică, condiţie cerută de lege pentru
validitatea vânzărilor de terenuri.
73. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului,
subliniind că plăteşte, din 1994, impozite atât pentru imobilul fostei C.A.P.,
în care şi-a stabilit domiciliul, cât şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent imobilului respectiv. El se
întemeiază pe un document eliberat în acest sens de către Departamentul pentru
taxe şi impozite de pe lângă Primăria Fălticeni, care precizează că domnul
Surugiu este proprietarul unei case şi a terenului aferent de 1.000 m2, în temeiul unui contract de vânzare
din 1 martie 1994 (conform paragrafului 11 anterior).
74. Curtea subliniază că
problemele ridicate de Guvern în observaţiile sale complementare se aseamănă
mai degrabă cu o excepţie preliminară întemeiată pe incompatibilitatea ratione persohae a acestui capăt de
cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Ridicată prima dată după adoptarea deciziei
asupra admisibilităţii cererii, o asemenea excepţie va fi respinsă (vezi, între
altele, mutatis mutandis, Cauza Ceteroni împotriva Italiei, Hotărâre
din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.755-1.756, paragraful 19).
75. In orice caz, Curtea
consideră, având în vedere concluziile care figurează în paragrafele 67-69
anterioare, că nu este cazul să se pronunţe asupra fondului plângerii [vezi, mutatis mutandis, între altele,
hotărârile în cauzele Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33.158/1998, paragraful 25, CEDO 1999-I; Zanghi
împotriva Italiei din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47,
paragraful 23; Biserica catolică de la Caaneea
împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere
1997-VIII, paragraful 50].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
76. In temeiul art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciul material şi moral
77. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu
material, 61.367,90 EUR, reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut încasa
dacă ar fi închiriat, cu 1.000 ROL/m2/zi, terenul aferent casei, începând de la 1 martie 1994 şi până la
2 octombrie 2000. El solicită în plus un milion de EUR cu titlu de prejudiciu
moral cauzat de refuzul autorităţilor, timp de mai mulţi ani, de a lua măsuri
împotriva terţilor care îi îngrădiseră constant dreptul la respectarea
domiciliului, ceea ce ar fi cauzat destrămarea primei sale căsătorii şi i-ar fi
afectat grav starea sănătăţii. Cerând ca guvernul pârât să fie sever
sancţionat, acesta subliniază că stresul pe care l-a trăit din cauza situaţiei
litigioase a condus la apariţia unei tumori maligne şi precizează că are nevoie
de bani pentru a se supune unei intervenţii chirurgicale în străinătate şi
pentru a ajuta alte persoane bolnave, asemeni lui, de cancer. Nu solicită
acordarea de cheltuieli de judecată.
78. Guvernul se opune acordării sumelor cerute de
reclamant, subliniind că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între
prejudiciul pe care reclamantul a încercat să îl evidenţieze, pe de o parte, şi
modul de a acţiona al autorităţilor, pe de altă parte. El subliniază că
reclamantul nu se poate pretinde victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie şi că, în consecinţă, nu poate pretinde despăgubiri cu titlu de prejudiciu material.
79. Cu titlu subsidiar, Guvernul precizează că ar
putea admite existenţa, în speţă, a unui prejudiciu moral. Subliniind, în
această privinţă, că suma cerută de reclamant este absolut exagerată, atrage
atenţia asupra unor elemente susceptibile de a fi relevante în stabilirea sumei,
printre care cele ce urmează: reclamantul nu şi-a pierdut niciodată posesia
imobilului; încălcarea invocată a dreptului la respectarea domiciliului, pentru
care parchetul i-a pedepsit pe terţii responsabili cu o amendă administrativă,
nu a atins, conform autorităţilor naţionale, gravitatea unei infracţiuni;
divorţul reclamantului, astfel cum a fost pronunţat de instanţa naţională
competentă, nu se întemeia pe îngrădiri de către terţi a dreptului soţilor la
respectarea domiciliului, care ar fi dăunat vieţii de cuplu, ci era motivat
prin vina comună a soţilor, legată de separarea lor în fapt, în iulie 1996;
boala reclamantului are o cauză patologică.
80. Curtea susţine că singura bază ce se cuvine
reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în
faptul că autorităţile competente nu au depus eforturile scontate, în mod
normal, pentru a pune capăt atingerilor aduse de terţi dreptului reclamantului
la respectarea domiciliului. Or, în măsura în care sumele cerute de reclamant
cu titlu de prejudiciu material nu sunt nicidecum în raport direct cu
încălcarea constatată de Curte în paragraful 69 anterior, aceasta decide să
respingă cererea formulată de cel interesat în această privinţă.
81. In legătură cu cererea
reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că acesta a fost
victima unei suferinţe morale indubitabile, dată fiind inacţiunea
autorităţilor, timp de mai mulţi ani, în a-i asigura respectarea dreptului
garantat prin art. 8 din Convenţie. Statuând în echitate, astfel cum este
garantat în art. 41, Curtea îi acordă domnului Surugiu suma de 4.000 EUR cu
acest titlu.
B. Majorări de întârziere
82. Curtea hotărăşte să aplice majorările de
întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
C U R T E A,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
2. hotărăşte că nu se impune o analiză a capătului de
cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului,
în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în
conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 4.000 (patru mii) EUR cu titlu
de prejudiciu moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit,
sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul
ratei de schimb aplicabile în momentul plăţii;
b) începând de la data expirării termenului amintit şi
până la momentul efectuării plăţii, suma menţionată va fi majorată cu o dobândă
simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit
marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii
marginale pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la 20 aprilie 2004, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
J.-P. Costa,
preşedinte
T.L. Early,
grefier adjunct