HOTARARE    din 28 septembrie 2004

in cauza Sabou si Pircalab impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 484 din  8 iunie 2005

                             HOTARAREA
                       din 28 septembrie 2004

             in cauza Sabou si Pircalab impotriva Romaniei
                       (Cererea nr. 46.572/99)

    In cauza Sabou si Pircalab impotriva Romaniei,
    Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Birsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecatori, si doamna S. Dolle, grefier de sectie,
    dupa ce a deliberat in Camera de Consiliu la 7 septembrie 2004,
    pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

    PROCEDURA

    1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 46.572/99, indreptata impotriva Romaniei, prin care doi cetateni ai acestui stat, domnii Dan Corneliu Sabou si Calin Dan Pircalab (reclamantii), au sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 25 septembrie 1998, in temeiul fostului art. 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
    2. Reclamantii sunt reprezentati de doamna Monica Macovei, avocata in Baroul Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamantii sustin ca a avut loc o incalcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantata de art. 10 din Conventie, datorata condamnarii lor dupa publicarea unei serii de articole intr-un ziar local. Primul reclamant sustine ca interzicerea drepturilor sale parintesti a adus atingere dreptului la respectarea vietii de familie, garantata de art. 8 din Conventie. El sustine, de asemenea, ca nu a dispus de un recurs efectiv, astfel cum este prevazut de art. 13 din Conventie, in ceea ce priveste pretinsa incalcare a dreptului sau la respectarea vietii familiale.
    4. Cererea a fost transmisa Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
    5. Cererea a fost repartizata celei de-a doua sectii a Curtii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curtii, denumit in continuare Regulament). In cadrul acesteia, Camera investita cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituita conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
    6. Prin decizia din 2 septembrie 2003, Camera a declarat cererea partial admisibila.
    7. Atat reclamantii, cat si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).

    IN FAPT

    I. Circumstantele cauzei

    8. Reclamantii sunt nascuti in 1971 si 1968 si au domiciliul in Baia Mare. Ei sunt jurnalisti la ziarul local "Ziua de Nord-Vest".

    A. Articolele incriminate
    9. La 2 aprilie 1997, acestia au publicat un articol intitulat "Mama presedintei Judecatoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 tarani de pe pamanturile lor". O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
    "Reprezentantul unui grup de 12 tarani din satul Manau, judetul Maramures, s-a prezentat la sub-redactia ziarului nostru punandu-ne la dispozitie un set de documente, care dovedesc dreptul lor de proprietate pe locul numit Vapa. In baza Decretului nr. 444/1953 (...), acestia au primit in proprietate cateva parcele de teren. Incepand din 1992, Primaria Ulmeni le-a eliberat celor 12 adeverinte de proprietate pe aceste parcele. In 1993 insa, cetatenii au fost scosi abuziv de pe terenurile lor. Persoana care s-a instalat pe aceste proprietati este L.M., mama presedintei Judecatoriei Baia Mare. Ea a obtinut titlu de proprietate si apoi a dat in arenda pamantul. Taranii ne-au declarat ca nu stiu cum sa procedeze pentru a-si redobandi pamantul, deoarece sefa Judecatoriei are mai mare influenta asupra factorilor locali."
    10. La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat "Sefa Judecatoriei din Baia Mare afirma ca mama sa este indreptatita sa ia pamantul aflat in posesia a 12 tarani din Ulmeni." O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
    "Sefa Judecatoriei ne-a declarat ca mama sa este indreptatita la acele terenuri deoarece in 1953 a fost silita sa le doneze statului. Legea de atunci mentiona ca unii angajati din sistemul de stat au posibilitatea sa opteze: fie isi pastreaza functia in care lucreaza, fie isi pastreaza pamantul. L.M. a preferat sa-si pastreze functia iar pamantul a fost dat in proprietate unor tarani. Dupa decembrie 1989, insa, ea a pretins inapoierea suprafetelor avute candva in proprietate. Taranii care aveau deja adeverinte eliberate de primarie pentru acele suprafete au fost dati la o parte, propunandu-li-se terenuri in alta parte. Cum influenta de care se bucura sefa Judecatoriei din Baia Mare era mai mare decat dorintele taranilor, L.M. a avut castig de cauza, obtinand titlul de proprietate pe aceste pamanturi. Ieri am incercat sa luam legatura cu presedinta Judecatoriei Baia Mare. O judecatoare ne-a comunicat ca <<sefa nu este la birou>>, desi, anterior, alti functionari ne-au spus ca ea este prezenta. In plus, la solicitarea noastra de a ni se comunica numele complet al sefei ni s-a raspuns ca <<asemenea informatii nu se dau>>. Intrucat M.I. este doar o sefa de Judecatorie si nu un ofiter acoperit de contrainformatii, nu intelegem de ce numele ei a trebuit sa fie tinut secret."
    11. La 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat "Sefa Judecatoriei din Baia Mare este acuzata de fals si de uz de fals". O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
    "M.I. a fost sprijinita si de fostul prefect D.B. Speriata de consecinte ea recurge la amenintari. Politia ancheteaza cazul.
    (...) M.I. a incercat sa se foloseasca de documente false, pentru a-l deposeda pe un vecin de o bucata de pamant. Mai mult, atunci cand ea a simtit ca nu poate castiga procesul intentat, a recurs la amenintari directe. Redactia noastra este in posesia mai multor documente care atesta cele afirmate mai sus. Mentionam ca M.I. a refuzat sa confirme sau sa conteste autenticitatea documentelor pe care le detine. Ea s-a declarat nemultumita de continutul articolelor anterioare si, drept urmare, refuza sa dea orice declaratie.
    Familia lui M.I. ocupa abuziv o suprafata de teren
    I.C. locuieste pe strada 22 Decembrie nr. 25/3 si este vecin cu presedinta Judecatoriei din Baia Mare, M.I. Prin Decizia nr. 11.735/79, primaria Baia Mare i-a acordat drept de acces spre casa pe fostul traseu al <<paraului tiganilor>>, in suprafata de 396 metri patrati. Pentru amenajarea acestui traseu, I.C. a investit o multime de bani. La scurt timp dupa, familia lui M.I. a ocupat abuziv o parte din acest teren pe care nu l-a eliberat nici pana azi. Dupa aparitia Legii nr. 18/1991, I.C. a cerut in proprietate suprafata in cauza. Prin Ordinul prefectului nr. 7.609/1993 lui i s-a atribuit aceasta fasie, care in schita de dezmembrare are nr. 1.358/3/C/I. Pe baza acestui ordin I.C. reuseste, dupa nenumarate demersuri, sa-si intabuleze suprafata.
    Se emite o schita de dezmembrare falsa
    Bulversata de aceasta situatie, M.I. obtine in 1995, o alta schita de dezmembrare pe acelasi teren. Schita contine o serie de date false si a fost intocmita de inginerul H.Z. In primul rand, la rubrica de <<proprietari inainte de dezmembrare>> este trecut <<statul roman>>, desi I.C. este proprietar din 1993. Conform schitei, suprafata ocupata abuziv este trecuta in proprietatea lui I.I. [sotul lui M.I.], pe nr. topo 1.358/3/C/a. Intre timp presedinta Judecatoriei a facut o plangere la prefectul de atunci, D.B., prin care a cerut anularea ordinului de improprietarire acordat lui I.C. Prefectul refuza sa faca acest lucru, indemnand-o sa solicite instantei anularea acestuia, ceea ce s-a si intamplat. Pe baza schitei de dezmembrare false, primarul solicita prefectului sa emita ordin pentru improprietarirea lui M.I. cu suprafata aflata deja in proprietatea lui I.C. Prefectul observa acest lucru si o informeaza pe M.I. de faptul ca suprafata in cauza este in proprietatea altcuiva si nu poate emite un alt ordin, decat dupa solutionarea cauzei de catre Curtea de Apel Cluj.
    Prefectul isi reneaga propriile afirmatii incalcand legea
    Pana aici lucrurile sunt clare. Din acest moment, insa, intervin o serie de aspecte cel putin ciudate. Prin sentinta civila nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge actiunea inaintata de M.I. si de familia ei. Ordinul nr. 7.609/1993 primit de I.C. ramane valabil. Cu toate acestea la 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. emite Ordinul nr. 1.037 prin care sefa si familia ei devin proprietari pe suprafata cu nr. topo 1.358/C/a, conform schitei false de la OCOT Baia Mare sub nr. 160/95. Se constata, asadar, un fapt aberant. Pe aceeasi suprafata sunt doi proprietari diferiti, ambii cu acte in regula emise de prefectul D.B. In acest caz e vorba despre fals si uz de fals. Prefectul D.B. este vinovat, contrazicandu-se prin actele emise. El a favorizat-o pe sefa judecatoriei, acordandu-i un ordin de proprietate dupa ce tot el recunoscuse ca nu poate emite un astfel de ordin. D.B. a activat multi ani ca magistrat si ca presedinte al Tribunalului Maramures.
    M.I. ameninta in scris
    In final, va supunem atentiei un document semnat de M.I. prin care I.C. este amenintat cu inchisoarea: <<Domnule C. va pun in vedere sa aveti grija de cuvintele pe care le folositi la adresa mea, pentru ca orice lucru are o limita. O singura data daca ma mai insultati, fie prin scris, fie verbal, va voi da in judecata, cerand condamnarea dvs. pentru insulta si calomnie, si va voi cere si daune morale pentru prejudiciul cauzat. ATENTIE deci.>>. I.C. avusese <<tupeul>> s-o acuze de falsurile prezentate mai sus. Politia municipiului Baia Mare ancheteaza acest caz."
    12. La 11 aprilie 1997, cei doi reclamanti au publicat un articol intitulat "Fostul prefect de Maramures recunoaste ca a gresit in cazul sefei Judecatoriei din Baia Mare". O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
    "Pe baza unui document ce continea informatii false, M.I. a solicitat si a obtinut din partea prefectului de atunci, D.B., un ordin de improprietarire pe acea suprafata. Solicitat sa explice aceasta ilegalitate, acesta ne-a declarat ca e posibil sa fi gresit atunci. <<Ordinul poate fi, insa, atacat in justitie pentru anulare, de cel care se simte lezat. Precizez ca am emis acest ordin pe baza documentatiei primite de la Primaria Baia Mare. Daca au existat documente cu informatii false raspunderea nu-mi apartine>> - a afirmat D.B. El nu a putut sa ne explice de ce initial refuzase oficial eliberarea ordinului, pentru ca apoi sa revina si sa o improprietareasca pe M.I."
    13. La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol, intitulat "Parchetul nu are curaj sa o ancheteze penal pe sefa Judecatoriei din Baia Mare." O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
    "In numerele noastre anterioare v-am informat ca sefa Judecatoriei Baia Mare, M.I., a fost reclamata la Politie si Parchet pentru fals. Ea a ocupat abuziv o suprafata de teren ce apartinea unui vecin. Apoi, pe baza unor documente ce contineau date false, a obtinut acte de proprietate pe terenul respectiv. In urma anchetei desfasurate de politie s-a propus Parchetului neinceperea urmaririi penale sub aspectul savarsirii infractiunilor de fals material in inscrisuri oficiale si fals intelectual intrucat este vorba despre o servitute privitor la care sunt aplicabile regulile de drept civil. Nu s-a putut retine nici o fapta de natura penala. Adresa este semnata de prim-procurorul Parchetului de pe langa Judecatoria Baia Mare."

    B. Procedura penala impotriva reclamantilor
    14. In aprilie 1997, M.I. a introdus in fata Judecatoriei Baia Mare, al carei presedinte era la acel moment, o plangere impotriva reclamantilor pentru infractiune de calomnie. Ea a solicitat, de asemenea, despagubiri pentru prejudiciul moral.
    15. La cererea lui M.I., la 29 august 1997, Curtea Suprema de Justitie a dispus stramutarea cauzei la Judecatoria Nasaud.
    16. Prin Sentinta din 15 decembrie 1997, instanta l-a condamnat pe primul reclamant pentru infractiunea de calomnie la o pedeapsa de 10 luni de inchisoare si la pedeapsa accesorie prevazuta de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, si anume interzicerea, pe timpul detentiei, a dreptului la exercitarea profesiei, precum si a drepturilor parintesti si a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanta a tinut cont de faptul ca reclamantul se afla in stare de recidiva, fiind condamnat de doua ori inainte.
    17. Instanta a retinut ca mama lui M.I. dobandise in mod legal dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Ea a considerat ca afirmatiile reclamantilor privind documentele false, folosirea lor si influenta pe care judecatorul ar fi exercitat-o asupra autoritatilor locale sunt foarte grave si fusesera facute in special intr-o maniera defaimatoare, fara a avea o baza concreta. In opinia instantei, caracterul calomnios al afirmatiilor era dovedit de ordonanta de neincepere a urmaririi penale, emisa de parchet in favoarea lui M.I., care demonstra caracterul mincinos al acuzatiilor de fals si uz de fals.
    Instanta l-a condamnat si pe cel de-al doilea reclamant pentru infractiunea de calomnie la plata unei amenzi de 500.000 lei (ROL), adica echivalentul a 62 euro (EUR), cu suspendare.
    In sfarsit, instanta i-a condamnat pe cei doi reclamanti, in solidar cu ziarul, la plata catre M.I. a 30 milioane ROL, adica echivalentul a 1.582,42 euro la momentul platii, cu titlu de despagubiri morale.
    18. Reclamantii si M.I. au declarat apel impotriva acestei sentinte in fata Tribunalului Bistrita-Nasaud.
    In sedinta din 27 martie 1998, reclamantii au solicitat achitarea lor si depunerea (varsarea) la dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevarului afirmatiilor lor: in special cele doua decizii ale prefectului atribuind acelasi teren la doua persoane diferite si cele doua schite de dezmembrare a terenului, in baza carora fusesera emise cele doua decizii, cele doua refuzuri ale prefectului de atribuire a terenului lui M.I., Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curtii de Apel Cluj de validare a titlului de proprietate al lui I.C., cererea facuta de primarie in favoarea lui M.I., extrase din registrele funciare si ordonanta de neincepere a urmaririi penale a parchetului, cu privire la pretinsul fals comis de catre judecator. Ei au adaugat ca M.I. refuzase publicarea in ziar a unei replici la articolul lor. Procurorul si M.I. au cerut condamnarea, pe motiv ca nu facusera proba veritatii afirmatiilor lor.
    19. Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistrita-Nasaud a respins apelurile si a mentinut sentinta judecatoriei. El a subliniat ca, in conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmatie sa nu fie considerata calomnioasa, aceasta trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa se faca dovada veritatii afirmatiilor si sa vizeze apararea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat ca o afirmatie poate fi considerata drept calomnioasa daca este destinata sa produca un rau cuiva sau este facuta din dorinta de razbunare, chiar daca faptele la care s-a facut referire sunt reale. Tribunalul a concluzionat ca in speta articolele incriminate nu au prezentat adevarul si ca este evident faptul ca reclamantii nu au actionat cu buna-credinta sau cu grija pentru protejarea anumitor valori morale ale societatii, ci ca, dimpotriva, au avut intentia de a aduce atingere reputatiei lui M.I.
    20. La 20 august 1998, primul reclamant a fost inchis. In raportul de ancheta sociala efectuat la 26 august 1998 la domiciliul sau, directia judeteana pentru protectia drepturilor copilului a mentionat ca reclamantul locuia cu concubina sa si cu doi dintre copiii lor din relatiile anterioare si ca, la 24 august 1998, se nascuse un al treilea copil.
    Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramures a admis, pentru motive familiale, legate in special de cei trei copii care se aflau in grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executarii pedepsei. El a fost pus in libertate la 5 octombrie 1998.
    La 14 ianuarie 1999, Judecatoria Baia Mare a respins o noua cerere a reclamantului de suspendare a executarii pedepsei. El nu a fost reincarcerat ca urmare a acestei hotarari.
    La 15 ianuarie 1999, reclamantul a inceput o greva a foamei si a fost spitalizat datorita starii sale de sanatate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculoza.
    La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Presedintelui gratierea, care i-a fost acordata prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.
    La 31 mai 2002, ziarul a platit, in locul reclamantilor, despagubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior aceasta suma, prin deduceri lunare din salariu.

    II. Dreptul si practica interne pertinente

    21. A. Codul penal roman
    Art. 64
    "Pedeapsa complimentara a interzicerii unor drepturi consta in interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi:
    a) dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice;
    b) dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat;
    c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii;
    d) drepturile parintesti;
    e) dreptul de a fi tutore sau curator.
    Interzicerea drepturilor prevazute la lit. b) nu se poate pronunta decat pe langa interzicerea drepturilor prevazute la lit. a), afara de cazul cand legea dispune altfel."
    Art. 71
    "Pedeapsa accesorie consta in interzicerea tuturor drepturilor prevazute in art. 64.
    Condamnarea la pedeapsa inchisorii atrage de drept interzicerea drepturilor aratate in alineatul precedent din momentul in care hotararea de condamnare a ramas definitiva si pana la terminarea executarii pedepsei, pana la gratierea totala sau a restului de pedeapsa [...]."
    Art. 206
    "Afirmarea sau imputarea in public a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amenda.
    Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
    Impacarea partilor inlatura raspunderea penala."
    Art. 207
    "Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."

    22. B. Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curtii Constitutionale romane privind art. 64 si 71 din Codul penal
    "In ceea ce priveste instituirea pedepselor aplicabile si a conditiilor de aplicare si executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constata ca acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Faptul ca prin lege s-a prevazut ca o persoana condamnata la o pedeapsa privativa de libertate este totodata condamnata si la interzicerea drepturilor limitativ prevazute in art. 64 din Codul penal, pana la executarea in intregime a pedepsei principale sau pana la considerarea acesteia ca executata, reprezinta o optiune de politica penala a legiuitorului, care a considerat ca pe timpul cat este privat de libertate condamnatul este nedemn sa exercite drepturile prevazute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispozitii si nici unui principiu al Constitutiei."

    IN DREPT

    I. Asupra pretinsei incalcari a art. 10 din Conventie

    23. Reclamantii considera ca aceasta condamnare constituie o ingerinta nejustificata in dreptul lor la libera exprimare. Ei invoca art. 10, conform caruia:
    "1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
    2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integrarea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."

    A. Argumentele partilor

    1. Reclamantii
    24. Reclamantii considera ca ingerinta in libertatea lor de exprimare nu este necesara intr-o societate democratica.
    Ei arata ca articolele nu se refereau la viata privata a lui M.I., ci la actiunile si demersurile acesteia, considerate ilegale, pe langa cele mai inalte autoritati judetene, in scopul de a le convinge sa ii constituie dreptul de proprietate asupra unui teren care apartinea deja unei alte persoane. Ei considera asadar ca era datoria lor sa semnaleze opiniei publice ilegalitatile comise, mai ales de catre cei care au obligatia de a face ca legea sa fie respectata.
    25. Reclamantii sustin ca afirmatiile lor aveau o baza factuala, si anume acordarea terenului litigios lui M.I. prin Decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, desi in 1995 prefectul refuzase alte doua cereri similare. In plus, valabilitatea titlului de proprietate al lui I.C. fusese confirmata prin Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curtii de Apel Cluj. Ei arata de asemenea ca proiectul de divizare a terenului pe baza caruia prefectul atribuise teren lui M.I. cuprindea doua erori esentiale, fapt recunoscut de prefect si Guvern, si ei considera ca aceste erori se datorau influentei lui M.I.
    26. Ei arata ca buna lor credinta a fost dovedita de faptul ca au incercat sa prezinte punctul de vedere al lui M.I., dar ea a refuzat sa le vorbeasca. In plus, ei au luat legatura cu prefectul si au publicat explicatiile acestuia.
    27. In ultimul rand, reclamantii subliniaza ca despagubirea acordata lui M.I. era disproportionata in raport cu prejudiciul moral suferit si cu veniturile reduse pe care acestia le aveau ca jurnalisti. In ceea ce priveste pedeapsa inchisorii si pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta din urma considera ca au fost disproportionate.

    2. Guvernul
    28. Guvernul admite ca a existat o ingerinta in drepturile reclamantilor la libera exprimare, dar considera ca ingerinta raspunde exigentelor paragrafului 2 al art. 10 din Conventie. El sustine ca jurnalistii au fost condamnati pentru maniera in care au prezentat un litigiu de drept privat intre presedinta Judecatoriei Baia Mare si un tert, care era departe de a privi o dezbatere de interes general.
    29. Guvernul sustine in plus ca reclamantii i-au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, de exemplu uzul de fals, fara a le fi dovedit si fara ca acestea sa aiba o baza factuala. El arata ca proiectul de divizare a terenului, pe baza caruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simpla propunere de dezmembrare a proprietatii de stat, pe care prefectul o acceptase. In consecinta, desi au existat erori in procesul de atribuire a terenului, ceea ce Guvernul admite, el considera ca M.I. nu a incalcat legea prin obtinerea titlului de proprietate intemeiat pe noul proiect de dezmembrare.
    30. Guvernul sustine si ca publicarea articolelor incriminate constituia o incalcare a eticii jurnalistice, deoarece reclamantii nu erau de buna-credinta. Guvernul este de parere ca reclamantii si-au dovedit subiectivitatea plasandu-se exclusiv din punctul de vedere al uneia dintre partile litigiului, fara a prezenta pozitia celeilalte.
    31. El concluzioneaza ca in absenta bunei-credinte si a bazei faptice in acuzatiile lor, condamnarea ziaristilor era necesara pentru protectia reputatiei lui M.I. si, in concluzie, cuantumul indemnizatiei pentru prejudiciul moral era justificat prin gravitatea atingerii aduse reputatiei lui M.I.
    32. In ceea ce priveste primul reclamant, Guvernul sustine ca pedeapsa de 10 luni inchisoare a fost impusa doar datorita faptului ca reclamantul se gasea in stare de recidiva, deoarece, in aceste conditii, legea permite o agravare a pedepsei.

    B. Aprecierea Curtii

    1. Principii generale
    33. Curtea aminteste ca, conform unei jurisprudente bine stabilite, presa joaca un rol esential intr-o societate democratica: daca ea nu trebuie sa intreaca anumite limite, care tin de protectia reputatiei si drepturilor celorlalti, ii incumba insa obligatia de a comunica, cu respectarea indatoririlor si responsabilitatilor celorlalti, informatii si idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc functionarea puterii judiciare (De Haes si Gijsels impotriva Belgiei, hotarare din 24 februarie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-I, pp. 233 - 234, paragraful 37).
    34. Daca statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere pentru a judeca asupra necesitatii unei ingerinte in materie, o asemenea marja este dublata de un control european care poarta atat asupra legii, cat si asupra deciziilor care o aplica (Sunday Times impotriva Regatului Unit (nr. 2), hotarare din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).
    35. In exercitarea controlului sau Curtea trebuie sa analizeze ingerinta litigioasa in lumina tuturor circumstantelor spetei, inclusiv valoarea afirmatiilor reclamantului si contextul in care acestea au fost facute, pentru a determina daca ingerinta era intemeiata pe "o nevoie speciala imperioasa", "proportionala cu scopul legitim urmarit", si daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica apar drept "pertinente si suficiente" (Sunday Times, citat mai sus, paragraful 50, si Nikula impotriva Finlandei nr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).
    36. Natura si gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate in considerare atunci cand se apreciaza proportionalitatea ingerintei (Perna impotriva Italiei [GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).

    2. Aplicarea la speta a principiilor mentionate
    37. Nu se poate contesta faptul ca respectiva condamnare a reprezentat o "ingerinta a unei autoritati publice" in dreptul reclamantilor la libera exprimare, ca aceasta era "prevazuta de lege" si ca urmarea un scop legitim, "protectia reputatiei (...) altuia". Ramane de stabilit daca ingerinta era "necesara intr-o societate democratica".
    38. Curtea releva ca articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general si, in mod special, de actualitate pentru societatea romaneasca, si anume procesul de restituire a terenurilor si presupusa coruptie a inaltilor functionari din administratie. Daca se poate considera adesea ca este necesar ca magistratii sa fie protejati de atacuri grave si nefundamentate, este de asemenea adevarat ca atitudinea lor, chiar si in afara tribunalelor si mai ales cand se folosesc de calitatea lor de magistrati, poate constitui o preocupare legitima a presei si contribuie la dezbaterea asupra functionarii justitiei si moralitatii celor care sunt garantii justitiei. Asadar, Curtea trebuie sa dovedeasca cea mai mare prudenta atunci cand, precum in cauza de fata, masurile luate sau sanctiunile aplicate de autoritatea nationala sunt de natura sa descurajeze presa sa participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso si Stensaas impotriva Norvegiei [GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.
    39. Desigur, afirmatiile reclamantilor erau grave in masura in care acuzau judecatorul ca ar fi comis ilegalitati, dar Curtea remarca faptul ca acestea aveau o baza faptica (a contrario, Barfod c. Danemark, hotarare din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35; Perna, mai sus-citata, paragraful 47). Curtea arata ca nimic nu dovedeste ca faptele descrise erau in totalitate false si contribuiau la desfasurarea unei campanii de defaimare impotriva judecatorului in cauza. Ea observa, de asemenea, ca articolele incriminate nu purtau asupra vietii private a lui M.I., ci asupra comportamentelor si atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban impotriva Romaniei [GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).
    Dupa cum rezulta din articolele litigioase si din documentele depuse de reclamanti la dosar in fata tribunalului, administratia locala a comis o greseala grava, recunoscuta de catre prefect, in procesul de restituire a terenurilor. Altfel, prin Decizia din 23 ianuarie 1996 prefectul ii acordase lui M.I. un titlu de proprietate asupra unui teren litigios, cu toate ca, cu sapte zile inainte, valabilitatea titlului de proprietate a lui I.C. asupra aceluiasi teren fusese confirmata prin decizia Curtii de Apel Cluj.
    40. Curtea remarca, de asemenea, ca tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanti in sedinta din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecatoriei care considerase ca neinceperea urmaririi penale dispusa de parchet impotriva lui M.I. era suficienta pentru a stabili ca informatiile continute in articole erau false.
    41. Tinand cont de faptul ca reclamantii au incercat sa o contacteze pe M.I. si ca apoi i-au luat interviu prefectului si au prezentat pozitia acestuia, Curtea considera ca nu exista motive de a se indoi de buna lor credinta.
    42. In ceea ce priveste pedepsele pronuntate, Curtea observa ca erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni inchisoare, din care a efectuat 45 de zile, in timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnati sa ii plateasca lui M.I. o despagubire in cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivaleaza cu 1.582,42 euro la momentul platii sau echivalentul a de douasprezece ori salariul lunar mediu.
    43. Curtea considera deci ca aceasta condamnare a reclamantilor era disproportionata fata de scopul legitim urmarit si ca autoritatile nationale nu au oferit motive pertinente si suficiente pentru a o justifica.
    Asadar, art. 10 a fost incalcat.

    II. Asupra pretinsei incalcari a art. 8 din Conventie

    44. Primul reclamant afirma ca interzicerea drepturilor sale parintesti a adus atingere dreptului sau la respectarea vietii de familie, garantat de art. 8 din Conventie, conform caruia:
    "1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie.
    2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora."
    El sustine ca interdictia totala si absoluta de a-si exercita drepturile parintesti in timpul detentiei si pana la obtinerea gratierii, adica inclusiv in perioada in care a fost eliberat provizoriu pentru motive familiale si medicale, constituie o ingerinta grava in dreptul sau la respectarea vietii familiale, care nu este justificata de luarea in considerare a interesului copiilor.
    45. Guvernul arata ca interzicerea drepturilor parintesti, ca pedeapsa accesorie, se aplica in mod automat din momentul in care o privare de libertate a fost pronuntata. El subliniaza ca detentia creeaza, in mod inevitabil, restrictii in exercitiul normal al vietii familiale si ca in plus, in timpul detentiei, condamnatul nu mai are autoritate morala pentru a-si exercita drepturile parintesti.
    46. Curtea remarca, in primul rand, ca interzicerea drepturilor parintesti primului reclamant constituie o ingerinta in dreptul sau la respectarea vietii sale familiale.
    Curtea arata ca in speta nu s-a contestat faptul ca interzicerea era intemeiata pe art. 64 si 71 din Codul penal si ca, in consecinta, era prevazuta de lege, in sensul primului paragraf din art. 8. Ramane de examinat daca ingerinta urmarea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea retine ca, in opinia Guvernului, ingerinta viza apararea securitatii, moralitatii si educatiei minorilor.
    47. Curtea reaminteste ca, in cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este intotdeauna de o importanta fundamentala (Johansen impotriva Norvegiei, hotararea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), ca interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial si ca doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoana sa fie privata de drepturile sale parintesti in interesul superior al copilului (Hotararea Gnahore impotriva Frantei nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, si Johansen, anterior citata, paragraful 78).
    48. Curtea constata ca infractiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independenta de aspectele legate de autoritatea parinteasca si ca niciodata nu i s-a reprosat reclamantului absenta ingrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
    Curtea observa ca, in dreptul roman, interzicerea exercitarii drepturilor parintesti se aplica in mod automat si absolut, cu titlu de pedeapsa accesorie, oricarei persoane care executa o pedeapsa cu inchisoarea, in absenta oricarui control exercitat de catre instantele judecatoresti si fara a lua in considerare tipul infractiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sanctiune morala avand drept scop pedepsirea condamnatului si nu o masura de protectie a copilului.
    49. In aceste circumstante, Curtea considera ca nu s-a demonstrat ca retragerea absoluta si prin efectul legii a drepturilor parintesti ale primului reclamant corespundea unei necesitati primordiale privind interesele copilului si ca, in consecinta, urmarea un scop legitim, anume protectia sanatatii, moralei sau a educatiei minorilor.
    In consecinta, art. 8 din Conventie a fost incalcat in ceea ce il priveste pe primul reclamant.

    III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie

    50. Primul reclamant afirma ca nu avea la dispozitie un recurs eficient in dreptul intern pentru a contesta interzicerea drepturilor parintesti. Invoca in acest sens art. 13 din Conventie, conform caruia:
    "Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
    51. Guvernul sustine ca reclamantul ar fi putut sa ridice in fata tribunalului o exceptie de neconstitutionalitate a art. 71 din Codul penal si sa solicite examinarea acestui aspect de catre Curtea Constitutionala.
    52. Curtea reaminteste ca art. 13 din Conventie impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putand fi sustinute in sensul Conventiei (Hotararea Boyle si Rice impotriva Marii Britanii din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie sa fie eficient si trebuie sa permita instantei interne competente sa examineze fondul cererii si sa dispuna o reparatie adecvata (Hotararea Klass s.a. impotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).
    53. In speta, este neindoielnic ca cererea reclamantului intemeiata pe art. 8 din Conventie poate fi sustinuta, de vreme de Curtea a considerat ca retragerea drepturilor parintesti este analizata drept o ingerinta in exercitarea dreptului reclamantului la viata de familie. Curtea va analiza in continuare daca recursul in fata Curtii Constitutionale era eficient in practica, la fel ca si in drept, si permitea instantei interne competente sa examineze acest capat de cerere si sa dispuna o reparatie adecvata.
    54. Curtea subliniaza ca in dreptul roman retragerea autoritatii parintesti este un efect al legii si se aplica automat cu titlu de pedeapsa accesorie pedepsei cu inchisoarea. In ceea ce priveste sustinerea Guvernului ca reclamantii ar fi putut sa ridice exceptia de neconstitutionalitate a art. 64 si 71 din Codul penal si sa solicite examinarea acesteia de catre Curtea Constitutionala, Curtea reitereaza concluzia din decizia de admisibilitate conform careia acest recurs nu era accesibil pentru ca nu adresa direct Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea impotriva Romaniei din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).
    55. Curtea constata ca oricum Curtea Constitutionala se pronuntase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constitutionalitatii acestui articol, considerandu-l conform Constitutiei; aceasta a considerat ca aplicarea pedepselor accesorii, chiar daca se face automat, tine de politica penala a legiuitorului.
    56. Fata de cele de mai sus, Curtea considera ca posibilitatea reclamantului de a ridica exceptia de neconstitutionalitate a art. 64 si 71 din Codul penal si de a solicita examinarea acesteia de catre Curtea Constitutionala nu constituia un recurs efectiv care sa ofere o reparatie adecvata pentru cererea intemeiata pe art. 8 din Conventie.
    In consecinta, art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie a fost incalcat in ceea ce il priveste pe primul reclamant.

    IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

    57. Conform art. 41 din Conventie,
    "In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

    A. Prejudiciul
    58. Primul reclamant solicita 50.000 euro pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnarii penale la 10 luni de inchisoare, din care a executat 45 de zile, precum si a retragerii drepturilor sale parintesti si agravarii starii de sanatate.
    Cel de-al doilea reclamant solicita 1.582,42 euro pentru despagubirile civile acordate lui M.I., suma pe care a platit-o ziarului, care o achitase cu titlu provizoriu in locul lor. Reclamantul sustine ca a platit, de asemenea, partea primului reclamant pentru ca acesta nu dispunea de resurse suficiente.
    Solicita totodata 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnarii penale si inscrierii acesteia in cazierul judiciar.
    59. Guvernul nu a prezentat observatii cu privire la acest aspect.
    60. Curtea constata ca exista o legatura de cauzalitate intre incalcarea art. 10 si obligatia reclamantilor de a plati solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de catre judecatorul M.I.
    In consecinta, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) catre cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.
    61. In ceea ce priveste daunele morale, Curtea considera ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a condamnarii lor penale. Curtea retine ca primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsa de 10 luni de inchisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amenda penala cu suspendare. La aceasta se adauga, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor parintesti fata de copiii sai.
    62. Avand in vedere circumstantele cauzei si, pronuntandu-se in echitate, asa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acorda suma de 5.000 euro primului reclamant si de 1.000 euro celui de-al doilea.

    B. Cheltuieli de judecata
    63. Primul reclamant solicita acordarea unei sume de 670 euro pentru cheltuielile din cadrul procedurilor interne, detaliate dupa cum urmeaza:
    a) 130 euro pentru cheltuielile de transport angajate pentru a participa la sedintele de judecata;
    b) 450 euro pentru cheltuielile suportate in timpul detentiei si al grevei foamei in scopul achizitionarii de medicamente, hrana si pentru vizitele din partea sotiei;
    c) 80 euro pentru cheltuieli diverse (multiplicarea documentelor, telefon etc.).
    Cel de-al doilea reclamant solicita acordarea sumei de 210 euro pentru cheltuielile suportate in timpul procedurilor interne, pentru cheltuieli de transport (130 euro) si cheltuieli diverse (80 euro).
    Reclamantii solicita acordarea unei sume de 9.771,78 euro pentru onorariile avocatului in cadrul procedurii in fata Curtii. Ca document justificativ, reclamantii depun copia conventiei de asistenta judiciara, semnata la 17 octombrie 2003 cu avocatul acestora, precum si decontul pentru 99 de ore de munca si tarifele pe ora percepute de acesta. Avocatul s-a angajat, de asemenea, sa nu ceara achitarea onorariului sau pana in momentul in care reclamantii nu au resurse financiare suficiente.
    64. Guvernul nu a formulat observatii in legatura cu acest aspect.
    65. Curtea constata ca reclamantii nu au justificat sub nici o forma cheltuielile suportate in cadrul procedurilor interne. In consecinta, hotaraste sa nu acorde nici o suma cu acest titlu.
    66. In ceea ce priveste cheltuielile pentru procedura in fata Curtii, aceasta trebuie sa stabileasca daca au fost cu adevarat suportate, ca acestea au fost necesare si ca au o valoare rezonabila (Nilsen si Johnsen impotriva Norvegiei [GC] nr. 23.118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).
    In ceea ce priveste faptul ca reclamantii nu au achitat inca onorariile datorate avocatei, Curtea aminteste ca acordarea de despagubiri pentru onorarii nu trebuie sa se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanti avocatilor lor, intrucat, dupa cum Curtea a stabilit anterior, o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru multi avocati sa reprezinte in fata Curtii reclamanti cu mijloace financiare reduse (Hotararea Zdanoka impotriva Letoniei nr. 572.788/00, paragraful 123, din 17 iunie 2004). Curtea a acordat intotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecata in cazurile in care onorariile, in totalitate sau partial, ramasesera neachitate de reclamanti (Hotararea Kamasinski impotriva Austriei din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, paragraful 115; Iatridis impotriva Greciei Grece [GC] (satisfactie echitabila) nr. 31.107/96, paragraful 55, CEDO 2000-XI).
    67. In cauza, desi conventia de asistenta a fost incheiata dupa decizia de admisibilitate, nimic nu conduce la concluzia ca aceasta ar fi simulata.
    Cu toate acestea, Curtea considera ca suma totala solicitata de reclamanti cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este oarecum excesiva.
    In aceste conditii si avand in vedere elementele pe care le are la dispozitie, precum si jurisprudenta in materie, Curtea, statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, apreciaza rezonabil sa acorde in solidar reclamantilor suma de 4.000 euro pentru procedura in fata Curtii.

    C. Penalitati de intarziere
    68. Curtea hotaraste sa aplice majorari de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.

    PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,
    CURTEA,
    IN UNANIMITATE:

    1. hotaraste ca art. 10 din Conventie a fost incalcat;
    2. hotaraste ca art. 8 din Conventie a fost incalcat in ceea ce il priveste pe primul reclamant;
    3. hotaraste ca art. 13 din Conventie a fost incalcat in ceea ce il priveste pe primul reclamant;
    4. hotaraste:
    a) ca statul parat trebuie sa acorde reclamantilor, in 3 luni de la ramanerea definitiva a hotararii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, sumele de mai jos:
    (i) 1.582,42 euro (o mie cinci sute optzeci si doi euro si patruzeci si doi centi) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul material;
    (ii) 5.000 euro (cinci mii euro) primului reclamant pentru prejudiciul moral;
    (iii) 1.000 euro (o mie euro) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul moral;
    (iv) 4.000 (patru mii euro) in solidar celor doi reclamanti cu titlu de cheltuieli de judecata;
    b) ca aceste sume sunt convertibile in lei la rata de schimb aplicabila la data efectuarii platii;
    c) ca, de la data expirarii termenului mentionat si pana la efectuarea platii, la aceste sume se va aplica o dobanda simpla echivalenta cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pentru acea perioada, majorata cu trei puncte procentuale;
    5. respinge restul cererii de reparatie echitabila.
    Redactata in limba franceza si comunicata in scris la 28 septembrie 2004, conform art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

               J. P. COSTA,                        Sally Dolle,
               presedinte                          grefier