HOTARARE
Nr. 0 din 26 noiembrie 2002
din 26 noiembrie 2002,
definitiva la 24 septembrie 2003, in Cauza Canciovici si altii impotriva
Romaniei (Cererea nr. 32.926/1996)
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 210 din 8 martie 2006
In cauza Canciovici şi alţii
împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), întrunită în cadrul unei
camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, Gaukur
Jorundsson, L. Loukadies, C. Bîrsan, M. Ugrekahelidze, doamna A. Mularoni,
judecători, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în Camera de
consiliu, la data de 5 noiembrie 2002,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află Cererea nr. 32.926/1996 introdusă împotriva
României, prin care trei cetăţeni ai acestui stat, domnul Ilie Canciovici,
domnul Mihai Alexandru Canciovici şi doamna Eliza Maria Petrescu (reclamanţii)
au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia),
la data de 10 septembrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia). In urma decesului, la data de
4 martie 2002, al domnului Ilie Canciovici,
moştenitorul său, domnul Radu Marin Canciovici, şi-a exprimat, prin scrisoarea
din 17 martie 2002, dorinţa de a continua procesul.
2.
Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Monica Macovei, avocată la Bucureşti.
Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul guvernamental, doamna Cristina Tarcea, din cadrul
Ministerului Justiţiei.
3.
Reclamanţii invocă, în special, faptul că refuzul Curţii de Apel Bucureşti de a
judeca pe fond acţiunea lor în revendicare, precum şi respingerea acesteia, la
data de 11 martie 1996, pe motivul că aceştia ar fi putut cere restituirea
imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt contrare art. 6 alin. 1 din
Convenţie. In afară de aceasta, reclamanţii se plâng că hotărârea Curţii de
Apel Bucureşti a adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este
garantat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
4.
Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998,
data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. (2)
din Protocolul nr. 11].
5.
Cererea a fost transmisă primei secţii a Curţii Europene a Drepturilor Omului
[art. 52 alin. (1) din Regulamentul Curţii], In cadrul acesteia, camera
desemnată să examineze cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită
în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament.
6.
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor [art. 25 alin. (1)
din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a doua secţii
astfel reorganizate [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7.
Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la
admisibilitatea şi la fondul cauzei [art. 59 alin. (1)
din Regulament].
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
8.
Reclamanţii s-au născut în 1967, 1944 şi, respectiv, 1931 şi îşi au domiciliul
în Bucureşti.
9.
In anul 1933, tatăl reclamanţilor construieşte o casă situată în Bucureşti.
10.
In anul 1950, statul preia casa şi terenul de la tatăl reclamanţilor, invocând
Decretul de naţionalizare nr. 92/1950. Motivele privării de proprietate nu au
fost niciodată notificate tatălui reclamanţilor.
II. Conform informaţiilor
reclamanţilor, prin Ordonanţa Guvernului nr. 313 din 1 iunie 1992, imobilul
revendicat a devenit proprietatea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului
Protocolului de Stat" (RAAPPS).
A. Prima acţiune de
revendicare
12.
In 1994, în calitate de moştenitori, reclamanţii au
revendicat bunul mai sus menţionat printr-o acţiune civilă formulată în faţa
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Aceştia au arătat că, în temeiul
Decretului nr. 92/1950, bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi că
tatăl lor era salariat în momentul naţionalizării bunului.
13. Prin Sentinţa din 7 martie 1995, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti
a admis cererea reclamanţilor şi Ie-a confirmat dreptul de proprietate,
dispunând ca statul să nu le mai îngrădească acest drept. Judecătoria dispune
ca autorităţile administrative, şi anume RAAPPS, administrator al statului, să
restituie casa reclamanţilor.
14.
Apelul RAAPPS a fost respins ca nefondat prin Hotărârea din 20 septembrie 1995
a Tribunalului Bucureşti.
15.
Recursul RAAPPS împotriva Deciziei din 20 septembrie
1995 a fost admis prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 11 martie 1996, care
a respins acţiunea reclamanţilor, a desfiinţat hotărârile precedente şi a admis
apelul RAAPPS. Curtea a motivat hotărârea prin existenţa posibilităţii de a
revendica imobilul, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea
situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în
proprietatea statului, al cărei articol 24 reglementează restituirea în natură.
B. A doua acţiune în
revendicare întemeiată pe Legea nr. 112/1995
16.
La o dată neprecizată, reclamanţii depun o cerere de restituire la Comisia
pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (comisia administrativă) din cadrul
Primăriei Municipiului Bucureşti.
17.
Prin Decizia din 3 martie 1999, Primăria Municipiului
Bucureşti dispune restituirea către reclamanţi a imobilului revendicat.
18.
La 13 mai 1999, RAAPPS formulează contestaţie împotriva deciziei, pe motivul că
imobilul restituit de primărie făcea parte din patrimoniul public al statului,
fiind destinat ministerelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, şi că
astfel de bunuri nu puteau fi revendicate.
19.
Contestaţia RAAPPS este respinsă prin Sentinţa din 9 decembrie 1999 a
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe motivul lipsei calităţii procesuale
active a reclamantei.
20.
Prin Decizia din 31 mai 2000, Tribunalul Bucureşti admite apelul RAAPPS,
desfiinţează Sentinţa din 9 decembrie 1999 şi dispune retrimiterea cauzei.
21. După ce a analizat cauza, prin Sentinţa din 7 noiembrie 2000,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti respinge din nou contestaţia RAAPPS, pe
motivul că imobilul trebuia considerat „liber", în sensul Legii nr.
112/1995, şi că, în consecinţă, trebuia restituit foştilor proprietari.
22. Prin Decizia din 21 mai 2001, Tribunalul
Bucureşti admite apelul RAAPPS, desfiinţează Sentinţa din 7 noiembrie 2000,
admite contestaţia RAAPPS şi anulează Decizia din 3 martie 1999 a Primăriei
Municipiului Bucureşti.
23. Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti
respinge recursul reclamanţilor ca neîntemeiat. Instanţele respective se
pronunţă în sensul că bunul nu îndeplinea condiţiile cerute de Legea nr.
112/1995 (nefiind considerat „locuinţă"), pentru a fi restituit
reclamanţilor.
II. Dreptul
şi practica interne pertinente
24. Anumite dispoziţii pertinente sunt descrise în Cauza Brumărescu
împotriva României [GC] (Cererea nr. 28.342/1995, paragrafele 34, 35, 40-42 şi
44 CEDO 1999-VII).
25. Art. 24 din Legea nr.
112/1995 dispune următoarele: „Rezolvarea cererilor privind restituirea în
natură sau despăgubirea
pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului se
face numai în temeiul prevederilor prezentei legi.
Hotărârile judecătoreşti cu
privire la imobilele prevăzute la art. 1 din prezenta lege, rămase definitive
şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe
dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă."
26.
Dispoziţiile pertinente din Codul de procedură civilă dispun următoarele:
Articolul 299
„Hotărârile date fără drept de
apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile
altor organe cu activitate jurisdictională sunt supuse recursului."
Articolul 311
„Hotărârea casată nu are nici o
putere.
Actele de executare [...] făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de
drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel."
Articolul 312
„Curţile de apel şi tribunalele,
în caz de casare, vor judeca pricina în fond.
Cu toate acestea, în cazul în care
instanţa, a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în
cercetarea fondului ori judecată s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost
regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de
recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat
hotărârea casată sau altei
instanţe de acelaşi grad. In cazul casării pentru lipsă de competenţă, cauza
se trimite spre rejudecare instanţei competente sau organului cu activitate
jurisdicţională competent, potrivit legii.
Dacă instanţa de recurs constată
că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în
apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei
sale."
IN DREPT
I. Cu privire la admisibilitate
A. Excepţiile
preliminare
1. Excepţia
privind neepuizarea căilor de atac interne
27.
Conform Guvernului, căile interne de recurs nu au fost epuizate, reclamanţii
putând formula o altă acţiune în revendicare. El subliniază că, în urma
adoptării Legii nr. 10 din 8 februarie 2001, reclamanţii aveau posibilitatea să
formuleze o nouă acţiune în revendicare.
28.
Reclamanţii invită Curtea să continue examinarea cauzei. Ei consideră că
jurisprudenţa creată prin Cauza Brumarescu împotriva
României cu privire la epuizarea căilor interne de
atac este aplicabilă în cauză. Ei amintesc că au formulat o cerere de
restituire, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar că nu li s-a restabilit dreptul
de proprietate asupra bunului (vezi paragraful 23).
Reclamanţii consideră că Legea nr.
10/2001 nu este aplicabilă în speţă, întrucât nu se referă decât la imobilele
naţionalizate cu titlu, în timp ce bunul lor a fost naţionalizat fără titlu
valabil. Ei consideră că problema a fost recunoscută de Guvernul însuşi, cu
ocazia respingerii cererii lor de restituire pe calea administrativă în baza
Legii nr. 112/1995. In consecinţă, cer Curţii să le recunoască calitatea de
victime şi să respingă excepţia Guvernului.
29.
Curtea aminteşte că, în Cauza Brumarescu, a arătat că Guvernul, responsabil de anularea unei hotărâri
definitive pronunţate în urma unei acţiuni în revendicare, nu putea invoca
excepţia de neepuizare întemeiată pe faptul că reclamantul nu ar fi introdus o
nouă acţiune de revendicare (ibidem, paragrafele 54-55).
Chiar dacă reclamanţii nu au o
hotărâre definitivă favorabilă, care să fi fost anulată în urma unui recurs în
anulare, ei nu sunt obligaţi să epuizeze o altă cale de atac. In plus, au
formulat o altă cerere de restituire, de data aceasta întemeiată pe Legea nr.
112/1995, cale indicată prin Hotărârea din 11 martie 1996 a Curţii de Apel
Bucureşti (vezi paragraful 15).
30.
Prin urmare, excepţia Guvernului se respinge.
2. Excepţia
de incompatibilitate ratione materiae privind pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol la
Convenţie
31.
Guvernul apreciază că deoarece nici o instanţă naţională nu a recunoscut
vreodată, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, dreptul reclamanţilor
asupra imobilului revendicat semnifică faptul că reclamanţii nu au un „bun
actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. El subliniază
că „un astfel de demers iese din câmpul de aplicare a Convenţiei", In
plus, conform opiniei sale, Convenţia nu garantează dreptul la restituirea
proprietăţii. El aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a
Curţii, art. 1 din Primul Protocol la Convenţie nu garantează dreptul de a
obţine un bun şi invocă hotărârea Curţii în Cauza K.R.
împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 3.109/1996, Decizia din 15 ianuarie
1997).
El afirmă
că „ilegalitatea naţionalizării imobilului nu a fost stabilită juridic şi că
reclamanţii nu dispuneau de un bun în sensul Convenţiei, în momentul intrării
în vigoare a Convenţiei, dat fiind faptul că dreptul de proprietate al
reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost recunoscut printr-o
hotărâre definitivă şi irevocabilă".
32.
Guvernul susţine că hotărârile interne nu pot constitui un bun în sensul
Convenţiei, în măsura în care sunt supuse căilor de atac.
Din aceste motive, Guvernul român
roagă Curtea să se declare necompetentă ratione
materiae şi, în consecinţă, să respingă cererea, în
conformitate cu dispoziţiile art. 28 din Convenţie.
33.
Reclamanţii cer respingerea excepţiei. Ei consideră că Hotărârea din 7 martie
1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi cea din 20 septembrie 1995 a
Tribunalului Bucureşti au dispus restituirea bunului în favoarea lor şi au
stabilit astfel dreptul de proprietate asupra bunului menţionat. Ei subliniază
că, în temeiul art. 377 alin. 2 din Codul român de procedură civilă, deciziile
pronunţate în apel sunt definitive şi executorii.
In ceea ce priveşte Decizia din 11
martie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a desfiinţat cele două hotărâri
anterioare, ei consideră că drepturile lor astfel recunoscute prin deciziile
precedente nu au fost afectate, întrucât curtea de apel şi-a motivat hotărârea
prin existenţa unei alte posibilităţi de a revendica imobilul şi astfel nu s-a
pronunţat pe fondul litigiului.
34.
Ei precizează că deosebirea între prezenta cerere şi hotărârea în Cauza Brumarescu nu este decât
„formală" şi că ea se datorează schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme
de Justiţie care, după ce a admis recursul în anulare în acţiuni similare şi a
anulat hotărâri definitive, a influenţat celelalte instanţe, în special curţile
de apel.
Ei consideră că motivarea prin
care Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicare prin
posibilitatea de a cere restituirea pe calea administrativă prevăzută de Legea
nr. 112/1995 echivalează cu recunoaşterea existenţei unui bun, în sensul art.
1 din Primul Protocol la Convenţie.
35.
Curtea aminteşte, în primul rând, că nu poate examina o cerere decât în măsura
în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a
Convenţiei, cu privire la partea contractantă respectivă. In speţă, bunul
reclamanţilor a fost naţionalizat în 1950, adică mult înainte de 20 iunie 1994,
dată la care Convenţia a intrat în vigoare cu privire la România. Curtea nu
este aşadar competentă ratione temporis să examineze circumstanţele naţionalizării.
36.
Ea aminteşte şi îşi confirmă jurisprudenţa bine stabilită, conform căreia
privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în
principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de „privare de un drept" [vezi, de exemplu, Cauza Lupuleţ
împotriva României, Cererea nr. 25.497/1994, Decizia Comisiei din 17 mai 1996,
deciziile şi rapoartele (DR) 85-A, p. 126]. Plângerile reclamanţilor sunt
aşadar incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care acestea
critică măsurile adoptate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu privire la bunul
lor înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România.
37.
Reclamanţii nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Primul Protocol la
Convenţie decât în măsura în care procedurile pe care le incriminează se
raportau la „bunuri" ai căror titulari erau, în sensul acestei dispoziţii.
In speţă, reclamanţii au iniţiat o
procedură în faţa autorităţilor naţionale competente, pentru a obţine
restituirea imobilului tatălui lor. Astfel, ei căutau să li se recunoască un
drept de proprietate asupra imobilului care aparţinuse tatălui lor, dar care,
în perioada cererii introductive de instanţă, nu mai era proprietatea tatălui
şi nici a reclamanţilor. In consecinţă, procedura nu se raporta la un „bun
actual" al reclamanţilor (vezi decizia în Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [GC], Cererea nr. 33.071/1996, p.
17).
38. In ceea ce priveşte afirmaţia reclamanţilor
conform căreia decizia pronunţată în apel era „definitivă" şi astfel
dreptul lor de proprietate a fost restabilit definitiv, Curtea observă că, în
conformitate cu art. 299 din Codul român de procedură civilă, în vigoare în
momentul faptelor, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de o analiză
în recurs şi că, în conformitate cu art. 311 din Codul de procedură civilă,
deciziile anulate în recurs nu au nici un efect juridic, iar toate actele de
executare făcute în temeiul unei atare decizii sunt anulate conform legii, dacă
instanţa de recurs nu decide altfel. Curtea notează că reclamanţii nu aveau o
decizie „definitivă şi irevocabilă" şi că dreptul obţinut în baza
deciziilor pronunţate pe fond şi în apel era revocabil. In consecinţă, prezenta
cauză nu este similară cu Cauza Brumărescu cu privire
la acest punct.
39.
Curtea observă că, deşi judecătoria a recunoscut nelegalitatea naţionalizării,
Hotărârea definitivă şi „irevocabilă" din 11 martie 1996 a Curţii de Apel
Bucureşti a desfiinţat hotărârile anterioare.
In ceea ce priveşte procedura
administrativă ulterioară, Curtea notează că printr-o hotărâre definitivă şi
„irevocabilă" s-a respins, de asemenea, cererea de restituire, întrucât nu
erau îndeplinite condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995. Instanţa respectivă a
hotărât că Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât imobilelor „cu destinaţie de
locuinţă" şi că imobilul revendicat de reclamanţi nu făcea parte din
această categorie, In consecinţă, procedura nu se referea la un „bun
actual" al reclamanţilor.
40.
Curtea aminteşte că aprecierea situaţiei de fapt şi aplicarea dreptului intern
revin, în primul rând, instanţelor naţionale. Curtea neputând specula asupra
posibilelor soluţii în cadrul procedurii interne dacă instanţele interne s-ar
fi pronunţat, rezultă că reclamanţii nu au probat că aveau o „speranţă
legitimă" cu privire la proprietatea bunului revendicat.
41.
In aceste condiţii, Curtea admite excepţia invocată de Guvern şi decide că
plângerea formulată în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie este
incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. 3.
B. Referitor la caracterul vădit
nefondat al cererii
42.
Curtea constată că plângerea făcută în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie
privind lipsa de acces la instanţă nu este în mod vădit nefondată în sensul
art. 35 alin. 3 din Convenţie. Prin urmare, acest capăt de cerere este admisibil.
II. Cu
privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie referitor la
dreptul de acces la instanţă
43. Conform reclamanţilor, Hotărârea din 11 martie 1996 a Curţii de
Apel Bucureşti a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune:
„Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială [...] care va hotărî [...] asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
44.
In memoriul lor, reclamanţii subliniază că acţiunea lor a fost respinsă de
Curtea de Apel Bucureşti pe motivul că ei ar fi putut solicita imobilul pe
calea administrativă prevăzută de Legea nr. 112/1995, refuzând astfel să se
pronunţe asupra fondului litigiului, ceea ce este contrar dreptului de acces la
instanţă, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţia României şi de
art. 3 din Codul civil român, care reglementează denegarea de dreptate. In
afară de aceasta, ei subliniază că Legea nr. 112/1995 nu exclude posibilitatea
ca instanţele să se pronunţe asupra litigiilor privind legalitatea
naţionalizărilor. Ei consideră că instanţele judecătoreşti de fond au hotărât
că naţionalizarea nu era conformă cu Decretul nr. 92/1950 şi că instanţa de
recurs nu a anulat deciziile precedente din motive privind naţionalizarea,
ci pentru existenţa unei
alte căi procedurale şi că, în consecinţă, instanţa de recurs nu a statuat
asupra legalităţii naţionalizării.
45.
Ei consideră că deosebirea dintre cererea lor şi Cauza Brumărescu nu este decât
formală, întrucât, în perioada acţiunii de revendicare formulate de domnul
Brumărescu, Legea nr. 112/1995, precum şi Decizia nr. 1/1995 a Curţii Supreme
de Justiţie, care a condus la schimbarea jurisprudenţei, nu existau. Ei
precizează că în perioada revendicării formulate de domnul Brumărescu
jurisprudenţa recunoştea foştilor proprietari dreptul de proprietate asupra
imobilelor naţionalizate ilegal şi că, după un discurs al preşedintelui
României, Curtea Supremă de Justiţie, prin Hotărârea din 2 februarie 1995,
pronunţată în şedinţa Secţiilor Unite, a decis că instanţele nu mai erau
competente să analizeze legalitatea naţionalizării imobilelor naţionalizate.
După această hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie şi după adoptarea Legii nr.
112/1995, cea mai mare parte a curţilor de apel şi-a schimbat jurisprudenţa,
respingând acţiunile foştilor proprietari.
Ei consideră că cererea lor este
similară Cauzei Brumărescu, întrucât, în Cauza Brumărescu, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât că instanţele nu
erau competente să controleze legalitatea aplicării decretelor de naţionalizare
şi că alte legi în materia restituirii urmau să fie adoptate, precum şi că, în
speţă, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că, în urma a adoptării Legii nr.
112/1995, instanţele nu mai erau competente să se pronunţe asupra litigiilor
privind restituirea imobilelor naţionalizate.
46.
Guvernul roagă Curtea să constate că nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie. El consideră că dreptul de acces la instanţă nu a fost încălcat de
Curtea de Apel Bucureşti, ci aceasta a analizat pe fond acţiunea de revendicare
şi a hotărât că statul dispune de un titlu de
proprietate valabil, întemeiat pe actul de
naţionalizare.
47.
Curtea trebuie aşadar să analizeze dacă Hotărârea din 11 martie 1996 a Curţii
de Apel Bucureşti a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
48.
Curtea aminteşte că, în Cauza Brumărescu, citată
anterior (paragrafele 59, 63, 65), a concluzionat asupra încălcării art. 6
alin. 1, pe motivul că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte
instanţelor competenţa de a examina litigii privind, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 alin. 1
din Convenţie.
In acelaşi timp, în Cauza Vasilescu împotriva României, Curtea a
hotărât că faptul de a respinge o cerere de restituire, pe motivul că acţiunea
nu ar fi de competenţa instanţelor civile şi că numai un procuror ar fi putut
examina respectiva cerere, aduce atingere dreptului de acces la instanţă, în
sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de
hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1.075-1.076,
paragrafele 39-41).
49.
Curtea notează că Hotărârea din 7 martie 1995, prin care reclamanţilor li s-a
restituit bunul, a fost desfiinţată de Curtea de Apel Bucureşti, pe motivul că
trebuia să ceară restituirea bunului lor pe calea administrativă prevăzută de
Legea nr. 112/1995. Curtea constată, prin urmare, că procedura în faţa curţii
de apel nu a implicat o apreciere directă şi integrală a drepturilor cu
caracter civil ale reclamanţilor în procedura de restituire (a se vedea mutatis mutandis, Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 33.071/1996, 12 iulie 2001, paragraful 62). Or, ea
consideră că refuzul curţii de apel de a se pronunţa asupra temeiului cererii
reclamanţilor este contrar dreptului de acces la instanţă, astfel cum este
garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil
român, şi, în situaţia dată, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie, acesta are
aceleaşi consecinţe juridice ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie în Cauza
Brumărescu citată anterior.
50.
In aceste împrejurări, excluderea de către Curtea de Apel Bucureşti a acţiunii
în revendicare a reclamanţilor de sub competenţa sa este în sine contrară
dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
51.
Astfel, s-a încălcat art. 6 alin. 1 în acest punct.
III. Cu
privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
52. In conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc
o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
material şi moral
53.
Reclamanţii solicită o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, şi
anume, în conformitate cu raportul de expertiză supus Curţii, 455.960 dolari
americani (USD), respectiv
468.853 EUR, dintre care 240.551 USD, respectiv 257.635 EUR, reprezentând
valoarea casei, şi 215.409 USD, respectiv 221.500 EUR, valoarea terenului. Ei
cer, de asemenea, suma corespunzătoare lipsei de folosinţă, si anume 319.000
USD, respectiv 328.020 EUR.
54.
Guvernul nu împărtăşeşte concluziile rezultate din raportul de expertiză
prezentat de reclamanţi în faţa Curţii. Conform raportului de expertiză produs
de acesta în faţa Curţii, valoarea de piaţă a imobilului revendicat este de
257.300 USD, respectiv 264.575 EUR, dintre care 97.743 USD, respectiv 98.450
EUR, pentru casă, şi 161.557 USD, respectiv 166.125 EUR, pentru teren.
55.
Curtea aminteşte că, în conformitate cu art. 29 alin.
1 din Convenţie, a hotărât să admită excepţia ratione
materiae a Guvernului privind plângerea făcută în baza
art. 1 din Primul Protocol la Convenţie (vezi paragraful 41). Acest capăt de
cerere va fi aşadar respins.
56.
Reclamanţii solicită, de asemenea, 210.000 USD, respectiv 215.938 EUR, pentru
prejudiciul moral suferit ca urmare a stării de anxietate, frustrare şi suferinţă
gravă pe care le-au cauzat instanţele interne în timpul procedurii în
revendicare şi în timpul procedurii administrative. Ei afirmă că Guvernul nu a
făcut nici un demers pentru a le restitui proprietatea, ba mai mult, a
închiriat-o unor terţi.
57.
Guvernul contestă acest capăt de cerere, considerând că nu se poate reţine nici
un prejudiciu moral. In plus, Guvernul susţine că reclamanţii nu au dovedit o
eventuală legătură de cauzalitate între suferinţele fizice şi încălcările
constatate.
58.
Curtea subliniază că singura bază ce poate fi reţinută pentru acordarea unei
reparaţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat
de acces la instanţă în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Sigur, Curtea nu ar
putea specula asupra soluţiei care ar fi fost pronunţată în caz contrar, dar nu
consideră nerezonabil să creadă că interesaţii au suferit o pierdere de şansă
reală în procesul respectiv (Cauza Pelissier si Sassi împotriva Franţei [GC],
Cererea nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate,
astfel cum este prevăzut de art. 41, Curtea acordă reclamanţilor suma de 6.000
EUR convertibili în lei româneşti, la nivelul ratei de schimb aplicabile la
data plăţii.
B. Cheltuieli de judecată
59.
Reclamanţii solicită rambursarea a 7.760 USD, respectiv 7.979 EUR, pe care îi
repartizează după cum urmează:
a) 2.165 USD, respectiv 1.197
EUR, pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor interne vizând
restabilirea dreptului de proprietate;
b) 6.595 USD, respectiv 6.781
EUR, cu titlul de onorarii pentru activitatea îndeplinită de avocatul lor în
procedura în faţa Curţii, atât pe fond, cât şi în chestiunea satisfacţiei
echitabile, dintre care 210 USD, respectiv 215 EUR, cheltuieli pentru expert.
60.
Guvernul notează că reclamanţii au beneficiat de asistenţă judiciară în faţa
Curţii. El este de acord să ramburseze reclamanţilor sumele probate ca efectiv
achitate şi necesare şi lasă această chestiune la latitudinea Curţii.
61.
Referitor la cheltuielile ocazionate de procedura în faţa organelor Convenţiei,
Curtea notează că reclamanţii au beneficiat, la 29 ianuarie 2002, de asistenţă
juridică (725 EUR) pentru reprezentarea în cauză, prezentarea unui memoriu,
observaţii privind art. 41 din Convenţie şi cheltuieli de secretariat.
62.
Curtea observă că reclamanţii nu au depus nici un
document justificativ privind cheltuielile ocazionate
de procedurile interne şi de cele în faţa Curţii. In consecinţă, Curtea decide
să nu aloce reclamanţilor nici o sumă cu acest titlu (vezi Cauza Oprea împotriva României, Cererea nr.
33.358/1996, Hotărârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).
C. Majorări de întârziere
63.
Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii
pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană,
la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. respinge excepţia preliminară
privind neepuizarea căilor de atac interne, invocată de Guvern;
2. admite excepţia ratione materiae a Guvernului referitoare
la plângerea privind art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi declară
inadmisibil acest capăt de cerere;
3. declară admisibil capătul de
cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la lipsa de acces la
instanţă;
4. hotărăşte că s-a încălcat art.
6 alin. 1 din Convenţie, în temeiul refuzului accesului la instanţă;
5. hotărăşte că statul pârât
trebuie să plătească împreună reclamanţilor 6.000 EUR (şase mii euro) cu titlu
de prejudiciu moral, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a
hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie. Suma respectivă va
fi convertită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb
aplicabile la data plăţii;
6. hotărăşte că, de la data
expirării termenului respectiv până la momentul plăţii, suma indicată la pct. 5
va fi majorată cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii
pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană,
la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
7. respinge restul cererii de
acordare a unei satisfacţii echitabile.
Redactată în limba franceză, apoi
comunicată în scris la data de 26 noiembrie 2002, cu aplicarea art. 77 alin.
(2) şi (3) din Regulamentul Curţii.
J.-P.
Costa,
T.L. Early,
Preşedinte
grefier adjunct