HOTARARE    din 11 ianuarie 2000

in cauza Ignaccolo-Zenide impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 6 din  8 ianuarie 2001

    In cauza Ignaccolo-Zenide impotriva Romaniei,
    Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia I), constituita in Camera avand urmatoarea componenta:
    doamna E. Palm, presedinte;
    domnii J. Casadevall;
           Gaukur Jorundsson;
           R. Turmen;
    doamna W. Thomassen;
    domnul R. Maruste, judecatori;
    doamna A. Diculescu-Sova, judecator ad-hoc;
    si domnul M. O'Boyle, grefier sectie,
    dupa deliberarea care a avut loc in Camera de Consiliu la data de 14 septembrie 1999 si apoi la data de 11 ianuarie 2000,
    pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta ultima data:

     PROCEDURA

     1. Curtea a fost sesizata de catre Guvernul roman (Guvernul) la data de 27 ianuarie 1999, in termenul de 3 luni prevazut de fostele articole 32 alin. 1 si 47 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia). La origine se afla o plangere (nr. 31.679/96) indreptata impotriva Romaniei, prin care Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) fusese sesizata de un cetatean francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, in temeiul fostului articol 25.
    In sesizarea Guvernului se invoca fostele articole 44 si 48, precum si declaratia romana care recunoaste jurisdictia obligatorie a Curtii (fostul articol 46). Ea are ca obiect obtinerea unei decizii prin care sa se stabileasca daca, in functie de situatia de fapt, statul parat a incalcat art. 8 din conventie.
    2. In urma intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la noiembrie 1998 si conform art. 5 alin. 4 din protocolul mentionat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 si cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curtii (regulamentul)*1), Marea Camera a hotarat la 31 martie 1999 ca examinarea cauzei va avea loc in fata unei camere constituite in cadrul uneia dintre sectiile Curtii.
    3. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, presedintele Curtii, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza Sectiei I. Camera, constituita in cadrul sectiei respective, ii includea, cu drepturi depline, pe domnul C. Barsan, judecator ales ca reprezentant al Romaniei [art. 27 alin. 2 din Conventie si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], si pe doamna E. Palm, presedinta sectiei [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. In plus, au mai fost desemnati de catre doamna presedinta a sectiei, pentru completarea Camerei, domnul J. Casadevall, domnul Gaukur Jorundsson, doamna W. Thomassen si domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].
    4. Ulterior domnul C. Barsan, care participase la examinarea cauzei in Comisie, a formulat cerere de abtinere (art. 28 din regulament). In consecinta, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Sova in calitate de judecator ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Conventie si art. 29 alin. 1 din regulament).
    5. Reprezentantul reclamantei si-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. Dupa ce a beneficiat de o amanare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul sau memoriu la data de 5 iulie.
    6. La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, presedinta a autorizat asociatiile "AIRE Centre" si "Reunite" sa prezinte impreuna observatii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observatii au fost primite la data de 1 iulie 1999.
    7. La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observatii complementare. La data de 30 iulie 1999, in virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul si-a formulat propriile comentarii privind observatiile partilor interveniente.
    8. Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.
     S-au infatisat:
    - din partea Guvernului
      - domnul C.-L. Popescu, consilier in Ministerul Justitiei, agent;
      - domnul M. Selegean, Ministerul Justitiei,
      - domnul T. Corlatean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;
    - din partea reclamantei
      - domnul J. Lagrange, avocat in baroul Nancy, consilier.
    Curtea a audiat declaratiile domnului Lagrange si ale domnului Popescu.

    Nota grefei:
    *1) Intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998.

    IN FAPT

    I. Circumstantele cauzei
    9. La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a casatorit cu D.Z., cetatean roman. Sotii au avut doi copii, Maud si Adele, nascute in anul 1981 si, respectiv, in anul 1984.
    10. Printr-o hotarare din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronuntat divortul sotilor si a luat act de tranzactia incheiata intre cei doi cu privire la reglementarea consecintelor divortului. Conform tranzactiei, autoritatea parentala asupra minorilor era atribuita tatalui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare si gazduire.
    11. In cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit in Statele Unite ale Americii impreuna cu fiicele sale.
    12. La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plangere impotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzatoare a drepturilor minorilor. A sustinut ca, incepand cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a mai respectat dreptul la vizita, din moment ce, fara sa o instiinteze, a tinut copiii in Statele Unite mai mult de jumatate din timpul vacantei scolare.
    13. La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat in judecata pe D.Z., solicitand Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonanta presedintiala sa i se atribuie autoritatea parentala, sa se stabileasca domiciliul minorilor la mama si sa i se interzica lui D.Z. sa ii scoata de pe teritoriul francez fara consimtamantul sau.
    14. Prin hotararea pronuntata la data de 11 septembrie 1990 judecatorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.
    15. Sesizata de reclamanta, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotararea mentionata, a incredintat autoritatea parentala ambilor parinti, a stabilit domiciliul minorilor la mama si a acordat tatalui dreptul la vizita si gazduire.
    16. D.Z. nu s-a conformat dispozitiilor hotararii si nu a inapoiat copiii mamei lor.
    17. Sesizat de catre D.Z., care locuia de mai mult de un an in Texas, Tribunalul districtului Harris, prin hotararea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curtii de Apel din Metz si a incredintat minorele tatalui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri si nici nu a fost reprezentata, i s-a acordat doar dreptul la vizita. Avand in vedere avizul formulat de un psiholog, conform caruia copiii nu isi mai aminteau exact perioada de dinaintea divortului, petrecuta impreuna cu mama lor, si erau incantati sa locuiasca impreuna cu tatal si cu mama lor vitrega, instanta a considerat ca ei sunt fericiti si s-au integrat bine in Texas, unde beneficiau de o protectie si o atentie deosebite din partea autoritatilor.
    18. In decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit in California, impreuna cu cei doi copii.
    19. Printr-o ordonanta din 24 februarie 1992 judecatorul de instructie din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis in judecata pe D.Z. pentru savarsirea infractiunii de exercitare necorespunzatoare a drepturilor minorilor, infractiune prevazuta la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat ca se constituie parte civila.
    20. La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, in lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu inchisoare pe durata de un an pentru nerespectarea hotararilor judecatoresti privind minorii si a emis mandat de arestare.
    21. Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.
    22. La o data neprecizata D.Z. a declarat recurs impotriva deciziei pronuntate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991.
    23. Reamintind autoritatea suverana a instantelor pe fond in materie de apreciere a valorii si a influentei probelor, Curtea de Casatie, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul si l-a obligat pe recurent la plata unei amenzi civile in valoare de 10.000 de franci.
    24. Reclamanta, care initiase in Statele Unite o procedura pentru recunoasterea si executarea hotararii din 28 mai 1991, a obtinut, intre 1993 si 1994, cinci hotarari ale instantelor californiene, care il obligau pe D.Z. sa ii inapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioara a statului California a pronuntat o hotarare de exequatur si l-a obligat pe D.Z. sa inapoieze copiii mamei lor.
    25. Intr-un raport din 17 august 1993 L.S., expert in psihologia familiei, acreditat de instantele californiene, a aratat, in urma unei convorbiri cu fetele, ca acestea nu doreau sa locuiasca din nou impreuna cu mama lor, ci erau fericite alaturi de tatal lor si de noua sotie a acestuia. In timp ce Maud nu parea sa aiba resentimente fata de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. ca mama ei este "urata si rea" si ca nu le iubeste, ci vrea numai sa le arate celorlalti si sa le cumpere jucarii.
    26. Printr-o hotarare din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit ca Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competenta de a schimba hotararea pronuntata de Curtea de Apel din Metz. Prin decizia pronuntata la 29 aprilie 1994 Curtea Superioara a statului California a confirmat hotararea Curtii de Apel din Metz, stabilind ca fetele trebuiau sa locuiasca cu reclamanta, si a constatat ca parasirea teritoriului statului California a fost nelegala din moment ce nu a existat o autorizatie expresa a instantei.
    27. Hotararile statului California nu au fost executate de catre D.Z. care a parasit teritoriul american in martie 1994 si s-a intors in Romania impreuna cu fiicele sale.
    28. In iulie 1994, invocand Conventia de la Haga cu privire la aspectele civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la 25 octombrie 1980, denumita in continuare Conventia de la Haga, Autoritatea centrala franceza, reprezentata de Ministerul Justitiei, solicita inapoierea copiilor.
    29. In noiembrie 1994 Autoritatea centrala a Statelor Unite a cerut Ministerului Justitiei din Romania, Autoritatea centrala a Romaniei, inapoierea copiilor, conform art. 3 si 5 din Conventia de la Haga.
    30. In decembrie 1994 Autoritatea centrala franceza a solicitat Autoritatii centrale romane inapoierea copiilor conform art. 3 si 5 din Conventia de la Haga.
    31. Invocand art. 2 din Conventia de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti ca, pe cale de ordonanta presedintiala, D.Z. sa fie obligat la executarea hotararilor judecatoresti prin care i-au fost incredintate minorele, precum si a celor care au dispus inapoierea lor.
    32. Instanta s-a pronuntat la data de 14 decembrie 1994. In primul rand, a constatat ca decizia pronuntata de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamanta si ca hotararile pronuntate in California ordonau inapoierea lor. A constatat apoi ca D.Z., luand copiii, incalcase hotararile citate mai sus si ca a fost condamnat la o pedeapsa de un an inchisoare pentru nerespectarea hotararilor judecatoresti privind incredintarea minorilor. Instanta a constatat ca erau indeplinite conditiile legale privind urgenta cererii, intrucat dreptul reclamantei putea fi afectat in mod ireparabil in caz de intarziere. In plus, masura solicitata avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca fondul, urmarind doar sa asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice intarziere l-ar fi pus in pericol. De asemenea, era evidenta aparenta dreptului, conditie necesara pentru ca o cerere de ordonanta presedintiala sa poata fi admisa. Prin urmare, instanta a hotarat ca in cauza erau aplicabile dispozitiile Conventiei de la Haga, care facea parte din dreptul intern ca urmare a ratificarii conventiei de catre Romania prin Legea nr. 100/1992, si ca erau aplicabile mai cu seama dispozitiile art. 14, care ii permitea sa se pronunte cu privire la executarea unei hotarari pronuntate in strainatate, fara a se cere procedura exequatur-ului. Prin ordonanta presedintiala executorie fara somatie instanta a dispus inapoierea minorelor reclamantei.
    33. Ordonanta nu a putut fi executata, deoarece D.Z. a ascuns copiii.
    34. In decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la scoala si i-a dus intr-un loc necunoscut.
    35. Impotriva ordonantei din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului Bucuresti a amanat cauza pentru 30 iunie 1995 si a dispus audierea minorelor.
    36. La data de 30 iunie 1995, in absenta reprezentantului Ministerului Justitiei care introdusese cerere de interventie accesorie si a Autoritatii tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucuresti, instanta a amanat judecarea cauzei. La acelasi termen a admis cererea de suspendare a executarii ordonantei. Decizia nu a fost motivata.
    37. La data de 23 august 1995 Ministerul Justitiei a solicitat Autoritatii tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.Z.
    38. La o data neprecizata primarul municipiului Bucuresti a informat Ministerul Justitiei ca o ancheta sociala fusese efectuata in septembrie 1995 de catre Primaria Sectorului 2 Bucuresti. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primariei si de un inspector si aveau urmatorul continut:
    "Minorele (...) Maud si (...) Adele (...) locuiesc impreuna cu tatal si cu sotia acestuia intr-o vila compusa din 8 camere, fetitele avand camerele lor.
    Sunt foarte bine ingrijite, tatal preocupandu-se material si moral in asigurarea celor mai bune conditii de crestere si educare a acestora.
    Din discutiile purtate cu minorele, in limba romana, pe care o stapanesc foarte bine, s-a constatat ca acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viata normala, citesc, scriu, asculta muzica, se joaca cu copiii vecinilor si cu cei de la scoala, invata.
    S-a constatat ca intre minore, tata si sotia acestuia exista un climat de buna intelegere si prietenie, fiind deosebit de atasati unul de celalalt.
    Nu doresc sa locuiasca in Franta cu mama lor, pe care si-o amintesc ca fiind rece si dezinteresata de ele. Spun ca la tata au gasit intotdeauna intelegere, caldura si afectiune.
    Sunt impresionate placut de Romania si de romani, printre care si-au facut multi prieteni. In vacanta au fost plecate din Bucuresti in provincie unde s-au simtit minunat.
    Intrebate fiind daca doresc sa-si vada mama sau sa locuiasca la aceasta, raspunsul lor este categoric nu si insista sa se tina seama de dorintele lor in orice fel de aprecieri.
    Ca o concluzie generala, apreciem ca minorelor Maud si Adele le sunt asigurate in Romania cele mai prielnice conditii pentru cresterea si educarea lor."
    39. Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins apelul declarat de D.Z. impotriva hotararii din 14 decembrie 1994.
    40. D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel Bucuresti care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat recursul, constatand nemotivarea acestuia.

    A. Contestatie la executare

    41. La o data neprecizata D.Z. a introdus o contestatie la executare impotriva hotararii din 14 decembrie 1994. Dupa ce a audiat minorele, care si-au reafirmat dorinta de a ramane cu tatal lor, Judecatoria Municipiului Bucuresti a respins contestatia la 7 aprilie 1995.
    42. D.Z. a declarat din nou recurs impotriva hotararii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului Bucuresti a mentinut hotararea atacata.

    B. Cererea de reincredintare a minorilor

    43. La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti reincredintarea celor doua minore. A aratat ca incepand din 1994 locuieste la Bucuresti intr-o vila spatioasa, oferind conditii exceptionale copiilor, care nu doresc sa locuiasca cu mama lor si pentru motivul ca aceasta face parte dintr-o secta.
    Instanta, in fata careia D.Z. declarase ca reclamanta si-a ales domiciliul la Stefan Constantin, a dispus citarea acestuia din urma. Din documentele de care dispune Curtea reiese ca reclamanta nu a fost informata nici in aceasta etapa a procedurii si nici mai tarziu despre chemarea sa in judecata.
    44. La 26 ianuarie 1996, la cererea judecatoriei, Primaria Sectorului 2 Bucuresti a efectuat o ancheta sociala. In urma acesteia, primarul municipiului Bucuresti a informat instanta ca fetele sunt bine dezvoltate atat fizic, cat si psihic, ca duc o viata normala, au prieteni la scoala si printre vecini si sunt foarte atasate de tatal lor si de sotia acestuia, care se ocupa foarte bine de ele si alaturi de care ele doresc sa ramana.
    45. Dupa doua termene, la 8 si la 29 ianuarie 1996, in absenta reclamantei, si dupa ce a audiat minorii in Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, instanta a pronuntat hotararea din 5 februarie 1996, tot in absenta reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor si avand in vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la invatatura, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte, conform careia secta din care ar fi facut parte reclamanta nu este recunoscuta in Romania, precum si ancheta sociala efectuata de Primaria Sectorului 2 Bucuresti, instanta a solutionat cererea lui D.Z., considerand ca acesta asigura cele mai bune conditii de viata si educatie copiilor, pe care, de altfel, i-a crescut singur dupa divort.
    46. La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis apelul declarat, a desfiintat hotararea atacata si a trimis cauza spre rejudecare, constatand lipsa de procedura cu reclamanta. Instanta a retinut ca reclamanta domiciliaza in Franta, ca Stefan Constantin avea procura speciala pentru a o reprezenta intr-un alt litigiu si deci, in absenta unei procuri speciale pentru aceasta cauza, citarea ar fi trebuit sa se faca la domiciliul din Franta al reclamantei.
    47. D.Z. a atacat hotararea, motivand ca Stefan Constantin avea o procura generala si, in consecinta, citarea si comunicarea actelor de procedura la domiciliul mandatarului erau legale.
    48. Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronuntata in absenta reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul, constatand ca Stefan Constantin era mandatarul general al reclamantei. Pe cale de consecinta, a casat decizia din 16 octombrie 1996 si a trimis cauza Tribunalului Municipiului Bucuresti pentru rejudecarea apelului.
    49. Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform incheierii de la acea data, la apelul nominal au raspuns D.Z., personal si asistat de avocat, precum si asistentul domnului Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instantei, o reprezenta pe reclamanta. Curtea nu poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, daca instanta a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau pe Stefan Constantin.
    Aratand ca Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amanarea dezbaterilor. Instanta a respins aceasta cerere dupa ce a acordat cuvantul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, in absenta reclamantei si a reprezentantului acesteia, a avut loc pronuntarea. Fara a aduce in discutie problema reprezentarii reclamantei, instanta a respins apelul si a confirmat astfel hotararea din 5 februarie 1996, aratand ca fetele doreau sa ramana cu tatal lor, care le asigura cele mai bune conditii de viata.
    50. Se pare ca impotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs in numele reclamantei. Documentele prezentate Curtii nu permit sa se stabileasca daca recursul a fost introdus de insasi reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotararea din 28 mai 1998 Curtea de Apel Bucuresti a anulat recursul ca nemotivat. Asa cum reiese din aceasta decizie, care nu a fost transmisa grefei de catre Guvernul parat decat la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z.

    C. Cererea de transfer a autoritatii parentale, adresata Tribunalului de Inalta Instanta din Metz

    51. Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecatorului competent in cauze familiale din cadrul Tribunalului de Inalta Instanta din Metz stabilirea domiciliului minorelor si acordarea autoritatii parentale.
    52. Dupa numeroase amanari instanta a pronuntat o hotarare la data de 22 februarie 1996. A considerat in primul rand ca nu trebuia sa se tina seama de hotararea pronuntata la 5 februarie 1996 de catre judecatoria din Bucuresti, deoarece aceasta din urma nu era competenta sa se pronunte pe fond in privinta dreptului de incredintare a copiilor, din moment ce instantele romanesti nu puteau fi sesizate decat cu o cerere in aplicarea Conventiei de la Haga. Instanta a refuzat ulterior audierea celor doua minore. Ea a constatat ca incepand cu anul 1991 D.Z. le impiedicase sa isi vada mama si le insuflase un sentiment de ura fata de aceasta. Intr-adevar, in scrisorile lor datate 1 si 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele folosisera termeni precum "idioata", "fosta mea mama", dorind ca "imobilul sau apartamentul ei sa ia foc, iar ea sa fie inauntru in acel moment", termeni pe care instanta i-a considerat deosebit de socanti, fiind vorba de copii in varsta de 10 si, respectiv, 14 ani. Instanta a concluzionat ca intoleranta, intransigenta si ura exprimate in aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul ca educatia primita de copii si mediul in care traiau le afectau discernamantul.
    53. Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Inalta Instanta din Metz a respins-o in urmatorii termeni:
    "Avand in vedere ca instanta competenta in cauzele familiale pronunta stabilirea domiciliului minorilor, analizand interesul acestora,
    fata de aprecierea din 28 mai 1991 a Curtii de Apel din Metz, in sensul ca interesul copiilor era sa locuiasca cu mama lor, in Franta, deoarece ambii parinti optasera pentru nationalitatea franceza, in mediul lor de origine din Lorena,
    avand in vedere ca incepand cu aceasta data mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatalui,
    avand in vedere ca doamna Ignaccolo prezinta la dezbateri diferitele procese-verbale incheiate in Romania cu ocazia tentativelor de executare a hotararii de reincredintare, scrisorile adresate de Ministerul roman al Justitiei catre Biroul de Intrajutorare Judiciara Internationala, din care reiese ca domnul Zenide ascunde copiii, a achizitionat un caine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoana care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la scoala in decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora,
    dat fiind ca el insusi justifica atitudinea prin faptul ca doamna Ignaccolo face parte dintr-o secta si nu s-a ocupat de copii in timpul vietii lor in comun, ca totusi nu isi demonstreaza in nici un fel capetele de acuzare, multumindu-se cu sustineri si cu marturii ale unor persoane din Statele Unite sau din Romania, care nu o cunosc personal pe mama copiilor,
    avand in vedere ca abilitatile educative ale unui tata care neaga total imaginea mamei, care mentine copiii intr-un climat de ura fata de mama lor si nu le permite nici macar sa-si formeze o parere, oferindu-le ocazia de a o intalni, care nu a ezitat, pentru a scapa de executarea hotararilor judecatoresti, sa dezradacineze pentru a doua oara si in mod complet copiii ca sa se stabileasca intr-o tara a carei limba nu o cunosteau, sunt extrem de discutabile,
    avand in vedere ca interesul copiilor intr-o astfel de situatie este intangibil si greu de definit, tinand seama, pe de o parte, de presiunea si de conditionarile pe care le suporta in casa tatalui lor, iar pe de alta parte, de indepartarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc,
    avand in vedere ca interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorintei copiilor de a ramane sa locuiasca impreuna cu tatal lor, dorinta exprimata atat in scrisorile lor, cat si cu ocazia audierii de catre instantele romanesti, deoarece aceasta ar insemna ca niste copii de 10 si 14 ani sa aiba responsabilitatea stabilirii propriei lor resedinte,
    tinand seama de faptul ca domnul Zenide nu mai poate justifica o situatie de fapt provenita dintr-o masura de forta, luata numai pentru a castiga timp, instanta va respinge pur si simplu cererea (...)."

    D. Incercari de executare a hotararii din 14 decembrie 1994

    54. Incepand din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori in Romania, in speranta de a-si vedea copiii.
    55. S-a incercat de mai multe ori, dar fara succes, executarea hotararii din 14 decembrie 1994.
    56. La 22 decembrie 1994 un executor judecatoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., insotit de reclamanta, de avocatul acesteia, un lacatus si 2 politisti. Acasa se aflau numai O.Z., sotia lui D.Z., si un caine de paza. O.Z., cetatean francez, a facut cunoscut ca nu ii va permite executorului sa patrunda in casa decat in prezenta unui reprezentant al Ambasadei Frantei. Reclamanta si avocatul sau s-au deplasat deci la Ambasada Frantei, unde au obtinut sa fie insotiti la domiciliul lui D.Z. de catre T., consul al Frantei, si de un translator.
    57. Intre timp, in absenta reclamantei si in conditiile in care politistii si executorul judecatoresc ramasesera la fata locului, D.Z. si unchiul sau, S.G., au patruns in casa. Cand reclamanta s-a intors, insotita de T. si de translator, O.Z. a permis persoanelor prezente, cu exceptia reclamantei, sa procedeze la o cercetare a casei. Din cauza agresivitatii cainelui, cercetarea s-a desfasurat in graba; fetele nu au fost gasite. In timpul acestor verificari D.Z. nu a putut fi vazut.
    58. La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului roman al justitiei pentru a se plange de modul in care se desfasurasera lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru sa formuleze plangere penala impotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotararii judecatoresti. Afirmand ca nu are vesti de la fiicele sale, i-a mai cerut sa formuleze plangere impotriva lui D.Z., O.Z. si S.G. pentru rele tratamente aplicate minorilor, sechestrare si, daca va fi cazul, omor.
    59. La 27 decembrie 1994 executorul judecatoresc, reclamanta, avocatul sau si 2 agenti de politie s-au deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negasind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus ca la 22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegatia s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui D.Z., la care locuia uneori D.Z. impreuna cu fiicele sale. Acolo l-au gasit pe G.A., insotit de acelasi caine de paza. G.A. le-a relatat ca din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai vazuse nici pe D.Z., nici pe copii. Cat priveste cainele, el i-a explicat executorului ca D.Z. il cumparase pentru a-si proteja fiicele.
    60. Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justitiei din Franta a informat reclamanta ca Ministerul Justitiei din Romania a sesizat Parchetul competent cu o plangere penala indreptata impotriva lui D.Z.
    61. Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justitiei din Romania a informat Ministerul Justitiei din Franta ca fusesera facute numeroase demersuri pe langa Politie pentru localizarea copiilor, dar ca acestea ramasesera fara nici un rezultat, deoarece D.Z. retrasese fetele de la scoala. Scrisoarea mai preciza ca autoritatile romanesti au depus impotriva lui D.Z. o plangere penala pentru rele tratamente aplicate minorilor. In sfarsit, Ministerul Justitiei din Romania declara ca recunoaste reaua-credinta evidenta a lui D.Z., dand asigurari ca va continua sa o sprijine pe reclamanta in demersurile sale.
    62. La 10 mai 1995 o echipa formata din reclamanta, avocatul sau, un reprezentant al Ministerului Justitiei din Romania, 2 executori, 3 politisti si un agent al Ambasadei Frantei la Bucuresti s-a deplasat la domiciliul lui D.Z. Delegatia a putut inspecta casa, fara insa a gasi copiii. In timpul discutiilor care au urmat si care au durat 4 ore D.Z. a afirmat ca fetitele se aflau in Romania, dar a refuzat sa spuna mai mult. El a promis totusi sa le prezinte Ministerului Justitiei la data de 11 mai 1995.
    63. Un raport intocmit de Ambasada Frantei la Bucuresti in privinta vizitei de la 10 mai 1995 arata urmatoarele:
    "Contrar celor anuntate de doamna F. [de la Ministerul Justitiei din Romania] inaintea acestei perchezitii, D.Z. nu a fost arestat de politie pentru refuzul de a inapoia copiii. In timpul acestei interventii Parchetul, cu care doamna F. tinea legatura telefonic, si-a reconsiderat pozitia, refuzand arestarea lui D.Z. Se pare ca aceasta schimbare de atitudine se datoreaza interventiei avocatului G., persoana foarte influenta, prevenit de clientul sau, D.Z. [...]".
    64. Nici D.Z. si nici copiii nu s-au prezentat la intalnirea din 11 mai 1995.
    65. In consecinta, D.Z. a fost instiintat oficial sa se prezinte impreuna cu minorele la Ministerul Justitiei la data de 15 mai 1995, in vederea unei audieri a copiilor in prezenta mamei lor. La 15 mai 1995, la Ministerul Justitiei s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului sau de a aduce copiii.
    66. La 4 decembrie 1995 s-a incercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia si un executor judecatoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului si avocatului reclamantei li s-a permis accesul de catre cei 2 politisti ai sectorului 6 care erau deja prezenti, in timp ce reclamanta a fost invitata sa ramana afara. Conform spuselor lui D.Z. si ale politistilor, fetele nu erau in casa. Executorului i s-a refuzat totusi permisiunea de a verifica el insusi acest lucru. Un capitan de politie, pe care nici cei 2 politisti si nici executorul nu-l cunosteau, a sosit la scurt timp, cerandu-i lui D.Z. sa-i prezinte copiii a doua zi. D.Z. a sfarsit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta il invita sa prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecatorie, la biroul executorilor judecatoresti.
    67. La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta si avocatul acesteia l-au asteptat pe D.Z. in zadar. Cu aceasta ocazie a fost intocmit un proces-verbal.
    68. Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justitiei i-a comunicat omologului sau roman temerile reclamantei conform carora politistii romani ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci sa intervina pe langa fortele romane de politie pentru ca acestea sa se mobilizeze in scopul obtinerii revenirii copiilor langa mama lor.
    69. La 29 ianuarie 1997 reclamanta si-a vazut fiicele pentru prima oara dupa 7 ani. Intalnirea a durat 10 minute si s-a desfasurat la Bucuresti, in cancelaria scolii la care insusi D.Z. functiona in calitate de cadru didactic.
    70. La intalnire au asistat un executor judecatoresc, 2 inalti functionari ai Ministerului Justitiei din Romania, consulul general al Frantei la Bucuresti, 2 ofiteri de la Directia Generala a Politiei, directorul si directorul adjunct ai scolii, precum si cei 2 diriginti ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, intalnirea avea drept scop sa convinga persoanele prezente de faptul ca fetele refuzau sa revina langa mama lor.
    71. Cand a vazut-o pe reclamanta, Maud a incercat sa fuga si a amenintat ca se arunca pe fereastra daca va fi obligata sa aiba vreo legatura cu mama ei. A urmat, in prezenta reclamantei, o discutie in cursul careia Maud a afirmat ca mama ei le mintise si le facuse mult rau. Ea si-a reafirmat dorinta de a ramane cu tatal ei si de a nu o mai revedea niciodata pe mama.
    72. Cat despre Adele, ea a inceput sa planga si i-a strigat reclamantei sa plece, afirmand ca nu voia sa o mai vada niciodata. Dirigintele sau a luat initiativa de a pune capat intrevederii de teama ca minora sa nu sufere vreun soc. Dupa ce fetele au fost luate de catre cei doi diriginti, reclamanta a afirmat ca nu va mai insista pentru a obtine executarea ordonantei din 14 decembrie 1994 si i-a cerut directorului scolii sa o tina la curent in mod regulat cu rezultatele scolare ale fetelor.
    73. Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justitiei din Romania, Autoritatea centrala romana, a informat Ministerul francez al Justitiei, Autoritatea centrala franceza, in legatura cu decizia sa de a dispune ca fetele sa nu fie inapoiate mamei. Decizia era motivata de refuzul incapatanat al copiilor de a-si revedea mama, asa cum se dovedise cu ocazia intalnirii din 29 ianuarie 1997.
    74. Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justitiei din Romania a comunicat reclamantei mediile obtinute de fete in timpul anului scolar 1996 - 1997.
    75. Intr-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresata Ministerului Justitiei din Romania, reclamanta s-a plans ca directorul scolii nu isi respectase promisiunea de a o tine in mod constant la curent cu rezultatele scolare ale fiicelor sale si si-a exprimat dezamagirea fata de saracia informatiilor furnizate la 17 iunie 1997. In final, ea a declarat ca nu poate accepta o asemenea "farsa".

    II. Dreptul si practica interna aplicabile

    A. Constitutia

    76. Dispozitiile aplicabile ale Constitutiei din 1991 prevad urmatoarele:
    Art. 11 ALINEATUL (2)
    " Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
    Art. 20
    "(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
    (2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale."

    B. Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii

    77. Dispozitiile aplicabile ale Conventiei de la Haga sunt urmatoarele:
    Art. 7
    "Autoritatile centrale urmeaza sa coopereze intre ele si sa promoveze o colaborare intre autoritatile competente in statele lor respective, pentru a asigura imediata inapoiere a copiilor si a realiza celelalte obiective ale prezentei conventii.
    In special, ele urmeaza fie direct, fie cu sprijinul oricarui intermediar, sa ia toate masurile potrivite:
    a) pentru localizarea unui copil deplasat sau retinut ilicit;
    b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru partile interesate, luand sau procedand astfel incat sa fie luate masuri provizorii;
    c) pentru a asigura inapoierea de bunavoie a copilului sau a inlesni o solutionare amiabila;
    d) pentru schimb de informatii, daca se dovedeste util, privitoare la situatia sociala a copilului;
    e) pentru a furniza informatii generale privind dreptul statului lor in legatura cu aplicarea conventiei;
    f) pentru a introduce sau a inlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite sa obtina inapoierea copilului si, daca este cazul, sa ingaduie organizarea sau exercitarea efectiva a dreptului de vizitare;
    g) pentru a acorda sau a inlesni, daca este cazul, obtinerea de asistenta judiciara si juridica, inclusiv participarea unui avocat;
    h) pentru a asigura, pe plan administrativ, daca va fi necesar si oportun, inapoierea fara pericole a copilului;
    i) pentru a se tine reciproc la curent asupra aplicarii conventiei si, pe cat posibil, a inlatura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicarii sale."
    Art. 11
    "Autoritatile judiciare sau administrative ale oricarui stat contractant urmeaza sa procedeze de urgenta in vederea inapoierii copilului.
    Cand autoritatea judiciara sau administrativa sesizata nu a statuat, intr-un termen de 6 saptamani din momentul sesizarii sale, reclamantul sau autoritatea centrala a statului solicitat, din proprie initiativa sau la cererea autoritatii centrale a statului solicitant, poate cere o declaratie legata de motivele acestei intarzieri (...)."

    C. Codul familiei

    78. Articolul 108 din Codul familiei prevede:
    "Autoritatea tutelara este obligata sa exercite un control efectiv si continuu asupra felului in care parintii isi indeplinesc indatoririle privitoare la persoana si bunurile copilului.
    Delegatii autoritatii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinta lor si sa se informeze pe orice cale despre felul cum acestia sunt ingrijiti in ceea ce priveste sanatatea si dezvoltarea lor fizica, educarea (...); la nevoie, ei vor da indrumarile necesare."

    D. Codul penal

    79. Articolul 307 din Codul penal prevede:
    "Retinerea de catre un parinte a copilului sau minor, fara consimtamantul celuilalt parinte (...) caruia i-a fost incredintat minorul potrivit legii, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda.
    Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta persoanei careia i s-a incredintat minorul prin hotarare judecatoreasca spre crestere si educare, de a impiedica in mod repetat pe oricare dintre parinti sa aiba legaturi personale cu minorul, in conditiile stabilite de parti sau de catre organul competent.
    Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
    Impacarea partilor inlatura raspunderea penala."

    E. Codul de procedura penala

    80. Dispozitiile aplicabile ale Codului de procedura penala sunt urmatoarele:
    Art. 279
    "Punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate, in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara astfel de plangere.
    Plangerea prealabila se adreseaza:
    (...)
    b) organului de cercetare penala sau procurorului, in cazul altor infractiuni decat cele aratate la lit. a);"
    Art. 284
    "In cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o plangere prealabila, aceasta trebuie sa fie introdusa in termen de doua luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul (...)."
    Art. 285
    "Plangerea prealabila gresit indreptata la organul de urmarire penala sau la instanta de judecata se trimite organului competent. In aceste cazuri plangerea se considera valabila, daca a fost introdusa in termen la organul necompetent."

    F. Codul de procedura civila

    81. Dispozitiile aplicabile ale Codului de procedura civila sunt urmatoarele:
    Art. 67
    "Partile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
    Mandatarul cu procura generala poate sa reprezinte in judecata pe mandant, numai daca acest drept i-a fost dat anume.
    Daca cel care a dat procura generala nu are domiciliul si nici resedinta in tara (...), dreptul de reprezentare in judecata se presupune dat."
    Art. 87
    "(...) 8. in cazul in care prin tratate sau conventii internationale (...) sau prin acte normative speciale nu se prevede o alta procedura, cei care se afla in strainatate, avand domiciliul sau resedinta cunoscuta, printr-o citatie trimisa cu scrisoare recomandata (...).
    In toate cazurile, daca cei aflati in strainatate au mandatar cunoscut in tara, va fi citat si acesta;"
    Art. 107
    "Presedintele va amana judecarea pricinii ori de cate ori constata ca partea care lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de lege sub pedeapsa nulitatii."

    G. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca

    82. Dispozitiile aplicabile ale Legii nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca sunt:
    Art. 30
    "Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete pe langa fiecare instanta judecatoreasca, sub autoritatea ministrului justitiei.
    Activitatea Ministerului Public este organizata potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si al controlului ierarhic. (...)."
    Art. 31 ALINEATUL 1, LITERA i)
    "Atributiile Ministerului Public sunt urmatoarele:
    (...)
    i) apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie;"
    Art. 38
    "Ministrul justitiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie si din parchetele de pe langa curtile de apel sau alti procurori delegati, exercita controlul asupra tuturor procurorilor.
    Cand considera necesar, ministrul justitiei, din proprie initiativa sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectueaza controlul prin inspectori generali sau prin procurori detasati (...)
    Ministrul justitiei poate sa ceara procurorului general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie informari asupra activitatii parchetelor si sa dea indrumari cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infractional.
    Ministrul justitiei are dreptul sa dea dispozitie scrisa, in mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent sa inceapa, in conditiile legii, procedura de urmarire penala pentru infractiunile despre care are cunostinta si sa promoveze in fata instantelor judecatoresti actiuni si cai de atac necesare apararii interesului public. (...)."

    H. Jurisprudenta privind citarea

    83. In Decizia nr. 87, pronuntata in 1993, Curtea Suprema de Justitie si-a confirmat jurisprudenta constanta privind citarea persoanelor care domiciliaza in strainatate, dar si, daca este cazul, la domiciliul din Romania al mandatarului.
    Si in doctrina s-a aratat ca este obligatoriu ca persoana domiciliata in strainatate sa fie citata la domiciliul acesteia din strainatate, chiar daca aceasta are un mandatar in Romania (Viorel Mihai Ciobanu - Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, pag. 94, Bucuresti, 1997).
    84. Conform unei jurisprudente constante, instantele considera ca dispozitiile legale cu privire la actionarea in justitie sunt imperative, intrucat ele urmaresc respectarea principiului contradictorialitatii si a dreptului la aparare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotararii pronuntate, casarea si trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului Bucuresti, Sectia a III-a civila, Hotararea nr. 226/1990, in Culegere de practica judiciara a Tribunalului Municipiului Bucuresti, nr. 155, pag. 123, Bucuresti, 1992; Curtea Suprema de Justitie, Sectia civila, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, in Buletin de jurisprudenta al Curtii Supreme de Justitie pentru 1993, pag. 126, Bucuresti, 1994).

    PROCEDURA IN FATA COMISIEI

    85. Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996. Ea sustinea ca, ignorand art. 8 din conventie, care ii garanteaza dreptul la respectarea vietii de familie, autoritatile romane nu au luat masurile potrivite pentru executarea hotararilor judecatoresti care solutionasera chestiunea incredintarii minorilor si care stabilisera domiciliul copiilor la ea.
    86. Comisia a retinut plangerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. In raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din conventie) a constatat incalcarea art. 8 (unanimitate)*1).
------------
    Nota grefei:
    *1) Din ratiuni practice, acesta nu va figura decat in editia tiparita (culegerea oficiala cuprinzand o selectie de hotarari si decizii ale Curtii), dar doritorii il pot procura de la grefa.

    CONCLUZIILE PREZENTATE CURTII

    87. In memoriul sau Guvernul invita Curtea sa constate ca el s-a conformat obligatiilor pozitive care ii revin in virtutea art. 8 din Conventie si ca, in consecinta, nu a existat o incalcare a acestei dispozitii.
    88. La randul sau, reclamanta roaga Curtea sa constate ca a existat o incalcare a art. 8 din conventie si sa ii acorde o despagubire echitabila in temeiul art. 41.

    IN DREPT

    I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 8 din conventie
    89. Reclamanta sustine ca autoritatile romane nu au luat masurile adecvate pentru asigurarea executarii rapide a hotararilor judecatoresti pronuntate si pentru a favoriza intoarcerea fiicelor langa ea. Autoritatile mentionate mai sus ar fi incalcat astfel art. 8 din conventie, care prevede urmatoarele:
    1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
    2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor celorlalti."
    90. Reclamanta denunta indeosebi lipsa de seriozitate a incercarilor facute pentru executarea ordonantei din 14 decembrie 1994, pe care le califica drept "simulacre", subliniind ca nu a fost intreprins nici un demers pentru gasirea fiicelor sale, ascunse de tatal lor de fiecare data inainte de sosirea executorului judecatoresc. In ceea ce priveste intalnirea organizata de autoritati la 29 ianuarie 1997, ea apreciaza ca, tinand seama de circumstante, nu a fost vorba decat de inca un simulacru. Ea reproseaza, de asemenea, autoritatilor romane totala inactivitate intre decembrie 1995 si ianuarie 1997.
    91. Guvernul sustine ca autoritatile in discutie au intreprins demersurile adecvate si suficiente pentru executarea ordonantei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunand asistarea executorului judecatoresc de catre politisti sau convocandu-l pe tatal minorelor la Ministerul Justitiei. Acesta subliniaza ca, daca hotararea mentionata mai sus nu a fost executata, aceasta se datoreaza, pe de o parte, atitudinii tatalui, de care nu poate fi facut raspunzator Guvernul, iar pe de alta parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarasi nu poate fi reprosat Guvernului.
    92. Opinia Comisiei a fost in sensul ca autoritatile nationale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, incalcand astfel dreptul la respectarea vietii de familie garantat de art. 8 din conventie.
    93. In primul rand, Curtea a constatat ca in prezenta cauza nimeni nu a negat faptul ca trebuie analizat dreptul la viata de familie, in sensul textului mai sus citat.
    94. Prin urmare, trebuie stabilit daca a existat sau nu o incalcare a dreptului la respectarea vietii de familie a reclamantei. Curtea reaminteste ca, daca art. 8 din conventie incearca in principal sa apere individul impotriva ingerintelor arbitrare din partea autoritatilor publice, el implica, de asemenea, si unele obligatii pozitive inerente "respectarii" efective a vietii de familie. Si intr-un caz si in celalalt trebuie avut in vedere raportul de proportionalitate care trebuie sa existe intre interesul persoanei si cel al societatii, in ansamblul ei; de asemenea, in ambele ipoteze statul se bucura de o anume marja de apreciere (Hotararea Keegan impotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).
    Fiind vorba de obligatia statului de a dispune masuri pozitive, Curtea a afirmat in permanenta ca art. 8 implica dreptul parintelui de a beneficia de masuri adecvate din partea statului pentru a fi alaturi de copilul sau, precum si obligatia autoritatilor nationale de a dispune aceste masuri (a se vedea, de exemplu, hotararile Eriksson impotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26 - 27, alin. 71, Margareta si Roger Andersson impotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson impotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35 - 36, alin. 90, si Hokkanen impotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).
    Cu toate acestea, obligatia autoritatilor nationale de a lua masuri in acest scop nu este absoluta, deoarece este posibil ca reluarea convietuirii cu minorii care au locuit un timp cu celalalt parinte sa nu se realizeze atat de usor, sa nu se poata face imediat si sa necesite unele masuri pregatitoare. Natura si anvergura acestora depind de circumstantele fiecarei cauze, dar intelegerea si cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie intotdeauna un factor important. Daca autoritatile nationale trebuie sa se straduiasca sa faciliteze o astfel de colaborare in acest domeniu, obligatia lor de a recurge la coercitie nu poate fi decat limitata: acestea trebuie sa tina seama de interesele si de drepturile si libertatile acelor persoane si in special de interesele superioare ale copilului si de drepturile sale, stipulate in art. 8 din conventie. In ipoteza in care contactele cu parintii risca sa ameninte aceste interese sau sa incalce drepturile respective, autoritatile nationale trebuie sa vegheze la stabilirea unui raport de proportionalitate intre ele (Hotararea Hokkanen mai sus citata, pag. 22, alin. 58).
    95. In sfarsit, Curtea apreciaza ca obligatiile pozitive impuse de art. 8 din conventie statelor contractante, in materie de reunire a unui parinte cu minorii, trebuie interpretate in lumina Conventiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii (Conventia de la Haga). Aceasta este cu atat mai valabil in cauza de fata, deoarece statul parat este si el parte la acest instrument, al carui articol 7 contine o lista de masuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reincredintarii imediate a copiilor.
    96. Esential in analiza din prezenta cauza este daca autoritatile nationale au dispus masuri rezonabile pentru punerea in executare a ordonantei din 14 decembrie 1994 (Hotararea Hokkanen, ibidem).

    1. Perioada ce urmeaza a fi analizata
    97. Guvernul sustine ca obligatia de a lua masuri pentru facilitarea intalnirii reclamantei cu fiicele sale a inceput la 14 decembrie 1994, data la care Judecatoria Sectorului II Bucuresti a pronuntat ordonanta, si a luat sfarsit o data cu hotararea irevocabila din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucuresti a dispus reincredintarea minorilor lui D.Z.
    98. Reclamanta contesta sustinerile Guvernului si argumenteaza ca hotararea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodata comunicata si ca nu cunoaste implicatiile acesteia. In plus, a negat faptul ca ar fi mandatat pe cineva sa o reprezinte in respectiva procedura si a apreciat ca, din moment ce nu a fost citata in instanta, hotararea a fost pronuntata cu incalcarea principiului contradictorialitatii si nu ii este opozabila. In cele din urma reclamanta contesta competenta instantelor de a lua o hotarare pe fond cu privire la autoritatea parinteasca si argumenteaza ca, fata de dispozitiile art. 16 din Conventia de la Haga, competenta exclusiva in materie apartine instantelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat ca instantele romane au fost sesizate de catre D.Z. cu o actiune pentru modificarea modului de exercitare a autoritatii parintesti, in timp ce o actiune identica se afla deja pe rol in fata instantelor franceze, tot la initiativa lui D.Z.
    99. Prin urmare, Curtea trebuie sa stabileasca daca obligatia autoritatilor de a dispune masurile necesare in vederea executarii ordonantei din 14 decembrie 1994 a incetat in urma hotararii de reincredintare din 28 mai 1998.
    Curtea reaminteste ca in Hotararea McMichael impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat ca, desi art. 8 nu face referire la o anumita procedura, este necesar totusi "ca procesul de decizie privind luarea masurilor sa fie echitabil si sa respecte corespunzator drepturile ocrotite de art. 8":
    "Rezulta (...) ca trebuie stabilit, in functie de circumstantele fiecarei cauze si in special de gravitatea masurilor ce urmeaza a fi luate, daca parintii au putut sa aiba in procesul de decizie, considerat ca un intreg, un rol atat de important pentru a li se acorda protectia ceruta de interesele lor. In caz contrar, a existat o incalcare a dreptului la respectarea vietii de familie, iar incalcarea rezultata nu poate fi considerata <<necesara>> in sensul art. 8 (Hotararea W. impotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 si 29, alin. 62 si 64)."
    Ca un prim element, Curtea retine ca nici reclamanta si nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenti in momentul pronuntarii deciziei din 28 mai 1998 a Curtii de Apel Bucuresti, care nici macar nu a fost comunicata reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, data la care Guvernul parat a transmis-o Curtii, reclamanta a luat cunostinta de hotararea in discutie. Pe de alta parte, reclamanta nu a fost prezenta la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronuntarea hotararii in cauza. Din documentele prezentate de Guvern reiese ca, in ciuda dispozitiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedura civila roman, reclamanta nu a fost citata la domiciliul sau din Franta, desi acesta era cunoscut.
    In ceea ce priveste citarea lui Stefan Constantin, Curtea retine ca ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 in fine din Codul de procedura civila si jurisprudentei instantelor interne (alin. 83 de mai sus).
    100. Avand in vedere aceste circumstante, Curtea apreciaza ca procedura care s-a finalizat prin decizia Curtii de Apel Bucuresti nu indeplinea cerintele de procedura stipulate in art. 8 din conventie. In consecinta, nu se poate considera ca decizia mentionata mai sus a exonerat Guvernul de obligatiile pozitive care ii incumba potrivit art. 8.

    2. Cu privire la punerea in executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea parinteasca si de a-i fi inapoiate minorele

    101. Curtea trebuie deci sa stabileasca daca autoritatile nationale au luat masurile necesare si adecvate pentru punerea in executare a ordonantei din 14 decembrie 1994.
    102. Intr-o cauza de acest gen o masura este apreciata ca fiind adecvata in functie de celeritatea cu care este pusa in aplicare. Intr-adevar, procedurile legate de exercitarea autoritatii parintesti, inclusiv executarea hotararilor pronuntate, necesita urgenta, deoarece trecerea timpului poate avea consecinte ireparabile asupra relatiilor dintre copii si parintele care nu locuieste cu ei. In speta, acest fapt este cu atat mai adevarat cu cat procedura initiata de reclamanta s-a finalizat printr-o ordonanta presedintiala. Or, esenta unei asemenea actiuni este de a apara individul impotriva oricarui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului.
    Curtea arata ca in Conventia de la Haga se stipuleaza, in art. 11, ca autoritatile judecatoresti sau administrative sesizate trebuie sa procedeze de urgenta in vederea reincredintarii minorului, orice lipsa de actiune care dureaza mai mult de 6 saptamani indreptatind statul solicitant sa ceara explicatii cu privire la motivele intarzierii.
    103. In speta, executorii judecatoresti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. in perioada decembrie 1994 - decembrie 1995. Daca primele tentative de executare au avut loc imediat dupa ordonanta din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 si 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelasi lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decat 4 luni mai tarziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.
    Curtea retine ca nu s-a dat nici o explicatie satisfacatoare pentru justificarea acestor intarzieri. De asemenea, ii este greu sa inteleaga motivarea Tribunalului Municipiului Bucuresti atunci cand a hotarat suspendarea executarii ordonantei pe perioada 30 iunie - 1 septembrie 1995.
    104. In plus, Curtea constata lipsa totala de actiune a autoritatilor romane timp de mai mult de un an, adica incepand cu decembrie 1995 si pana la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura intalnire intre reclamanta si copiii sai. In aceasta privinta Guvernul parat nu a dat nici o explicatie.
    105. In rest, Curtea observa ca autoritatile nu au luat nici o alta masura pentru a crea conditiile necesare in vederea executarii ordonantei in discutie, fie ca este vorba de masuri coercitive impotriva lui D.Z. sau de masuri pregatitoare in vederea reincredintarii minorelor.
    106. Daca in acest domeniu delicat nu sunt de dorit masuri coercitive in privinta copiilor, nu trebuie exclusa recurgerea la sanctiuni atunci cand parintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.
    107. Guvernul sustine ca astfel de masuri nu ar fi putut fi adoptate decat la initiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi intreprins nici un demers in acest sens. Ea ar fi putut mai ales sa ceara conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de intarziere in executarea ordonantei din 14 decembrie 1994 sau sa depuna la organele competente o plangere penala pentru nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului.
    108. Curtea nu are sarcina de a examina daca sistemul de drept intern permite adoptarea unor sanctiuni eficiente impotriva lui D.Z. Intr-adevar, ii revine fiecarui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate si suficiente pentru a asigura respectarea obligatiilor pozitive care ii incumba in temeiul art. 8 din Conventie. Curtea are doar sarcina de a examina daca in speta masurile adoptate de autoritatile romane au fost adecvate si suficiente.
    109. Ea observa in aceasta privinta faptul ca neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justitiei la 11 si la 15 mai 1995, asa cum fusese invitat sa o faca, nu i-a atras nici un fel de consecinta. De asemenea, autoritatile romane nu au aplicat nici o sanctiune in urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecatoresti. Mai mult, nu s-a luat nici o initiativa pentru aflarea locului in care se adaposteau minorele.
    110. In legatura cu lipsa unei plangeri penale, necesara pentru declansarea urmaririi penale impotriva lui D.Z., Curtea arata ca intr-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justitiei ca dorea sa depuna o plangere penala impotriva lui D.Z. si, dupa ce a precizat motivele plangerii respective, i-a cerut sa intreprinda cele necesare. Or, aceasta scrisoare nu a fost solutionata in nici un fel.
    Curtea observa ca art. 30 si 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecatoreasca prevad ca Parchetul isi exercita activitatea sub autoritatea ministrului justitiei, care are atributia de a da instructiuni procurorilor. In aceste conditii, va considera ca neintemeiat argumentul Guvernului parat, conform caruia reclamanta nu a depus o plangere penala la organul competent.
    111. De altfel, in masura in care Guvernul ii reproseaza reclamantei ca nu a introdus o actiune pentru stabilirea unor penalitati pentru fiecare zi de intarziere, Curtea apreciaza ca o astfel de actiune nu poate trece drept suficienta, intrucat este vorba de o cale indirecta si exceptionala de executare. In plus, lipsa de actiune a reclamantei nu putea exonera autoritatile de obligatiile ce le reveneau ca detinatoare ale autoritatii publice in materie de executare.
    112. Mai mult, autoritatile nu au organizat nici un contact pregatitor intre serviciile de autoritate tutelara, reclamanta si minore si nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea, mutatis mutandis, Hotararea Olsson citata mai sus, pag. 35 - 36, alin. 89 - 91). Astfel, serviciile de autoritate tutelara carora art. 108 din Codul familiei le conferea totusi suficiente competente in materie nu s-au intalnit cu minorele decat cu ocazia procedurii de reincredintare a minorelor (alin. 44 de mai sus) si s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.
    Cu exceptia intalnirii din 29 ianuarie 1997, nici o intalnire intre reclamanta si minore nu a fost organizata de catre autoritati, desi ea s-a deplasat in Romania de 8 ori in speranta de a le vedea. Cat despre intalnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniaza Curtea, a avut loc la un an dupa introducerea prezentei plangeri in fata Comisiei si la 2 ani dupa ordonanta din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizata, in opinia Curtii, in conditii adecvate favorizarii unei dezvoltari pozitive a relatiilor dintre reclamanta si fiicele sale. Intalnirea s-a desfasurat in incinta scolii fetelor, la care tatal lor era cadru didactic, si in prezenta unei delegatii numeroase formate din profesori, functionari, diplomati, politisti, plus reclamanta si avocatul sau (alin. 70 de mai sus). La pregatirea acestei intalniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Intrevederea nu a durat decat cateva minute, luand sfarsit atunci cand fetele, in mod evident deloc pregatite, s-au prefacut ca fug (alin. 71 - 72).
    La 31 ianuarie 1997, imediat dupa esecul acestei unice intalniri, Ministerul roman al Justitiei, in calitatea sa de autoritate centrala, a dispus ca minorele sa nu fie reincredintate, pe motiv ca ele refuzau sa locuiasca impreuna cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Incepand cu aceasta data nu a mai fost intreprins nici un demers pentru a incerca o apropiere intre reclamanta si fiicele sale.
    113. Curtea observa in sfarsit ca autoritatile nu au adoptat masurile adecvate pentru asigurarea inapoierii minorelor reclamantei, prevazute la art. 7 din Conventia de la Haga.
    Avand in vedere cele de mai sus, cu toate ca statul parat beneficiaza de o anumita marja de apreciere in materie, Curtea concluzioneaza ca autoritatile romane nu au depus eforturi adecvate si suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi inapoiate minorele, ignorand astfel dreptul la respectarea vietii de familie, garantat de art. 8.
    Prin urmare, a existat o incalcare a art. 8.

    II. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie

    114. Conform art. 41 din conventie,
    "Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

    A. Prejudiciu moral

    115. Doamna Ignaccolo-Zenide solicita 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei si suferintei pe care le-ar fi incercat pentru ca nu s-a putut bucura de drepturile ei parintesti.
    116. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.
    117. Curtea apreciaza ca reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Tinand seama de circumstantele cauzei si pronuntandu-se in echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu.

    B. Cheltuieli de judecata

    118. Reclamanta mai solicita si restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentand:
    a) 46.000 FRF cheltuieli de judecata in procedura interna, din care 6.000 FRF pentru onorariile avocatului sau din Romania si 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare si de cazare pe care le-a facut cu ocazia celor 8 deplasari in Romania;
    b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform conventiei incheiate la 15 iulie 1998.
    119. Reclamanta roaga membrii Curtii sa adauge la aceasta suma "orice eventuala taxa pe valoarea adaugata".
    120. Guvernul nu a formulat un punct de vedere.
    121. Curtea apreciaza ca acele cheltuieli legate de demersurile facute atat in Romania, cat si la Strasbourg pentru a impiedica sau pentru a redresa situatia pe care a considerat-o ca incalca art. 8 din conventie sau pentru a ameliora aceasta situatie erau necesare; acestea trebuie deci restituite, in masura in care nu depasesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, Hotararea Olsson impotriva Suediei (nr. 1) din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104].
    Curtea ii acorda reclamantei, cu titlu de taxe si cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmeaza sa fie majorata cu orice suma provenita din taxa pe valoarea adaugata.

    C. Dobanzi

    122. Conform informatiilor de care dispune Curtea, nivelul dobanzilor legale aplicabile in Franta la data adoptarii prezentei hotarari era de 3,47% pe an.

    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA

    1. hotaraste, cu 6 voturi pentru si un vot impotriva, ca a existat o incalcare a art. 8 din conventie;
    2. hotaraste, cu 6 voturi pentru si un vot impotriva, ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de 3 luni, urmatoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adaugata:
    a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale;
    b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe si cheltuieli;
    3. hotaraste ca aceste sume vor fi majorate cu o dobanda simpla de 3,47% pe an, cu incepere de la data expirarii termenului mentionat mai sus si pana la momentul platii;
    4. respinge, in unanimitate, cererea pentru acordarea altor despagubiri.
    Redactata in limba franceza, apoi pronuntata in sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 ianuarie 2000.

                          Elisabeth Palm,
                            presedinte

                          Michael O'Boyle,
                             grefier

    La prezenta hotarare se afla anexate, conform art. 45 alin 2 din conventie si art. 74 alin. 2 din regulamentul Curtii, urmatoarele opinii separate:
    - opinia partial separata a domnului Maruste;
    - opinia partial separata a doamnei Diculescu-Sova.

                                  *

                        OPINIA PARTIAL SEPARATA
                      a domnului judecator Maruste

    Inteleg si admit abordarea formala adoptata de majoritate, dar am votat totusi impotriva constatarii unei incalcari a art. 8, si aceasta din urmatoarele motive:
    Mi se pare ca solutia pronuntata in speta contravine obiectului si insusi continutului unei asemenea cauze. Este adevarat ca, din punctul de vedere al relatiilor intre copii si parintii lor divortati sau despartiti, cerintele unei vieti de familie sunt complicate si delicate. Este, de asemenea, adevarat ca in practica organele de la Strasbourg s-au aratat intotdeauna foarte prudente in misiunea lor de control al deciziilor pronuntate de autoritatile nationale. Totusi consider ca de art. 8 trebuie sa beneficieze nu doar parintii, ci si copiii. As merge chiar mai departe: copiii sunt si trebuie sa fie primii beneficiari atunci cand interesele parintilor lor sunt in conflict si daca sunt ei insisi suficient de maturi pentru a-si exprima in mod clar propriile preferinte.
    Avand in vedere Conventia Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, si mai ales art. 4 din aceasta, care obliga statele parti sa ia toate masurile necesare pentru punerea in practica a drepturilor recunoscute de acest instrument, drepturile si interesele superioare ale copilului trebuie sa fie promovate. In acest scop se impune sa se dea copiilor posibilitatea exercitarii drepturilor lor, in special in procedurile care ii vizeaza, si sa se tina seama cum se cuvine de parerea lor (a se vedea Conventia europeana cu privire la exercitarea drepturilor minorilor, STE nr. 160). In consecinta, atunci cand interesele parintilor sunt in conflict, opinia si preferintele minorilor trebuie sa fie cu adevarat ascultate si luate in considerare in cadrul procedurilor, precum si cu ocazia adoptarii hotararilor care ii vizeaza.
    Din dosarul cauzei reiese clar ca minorele locuiesc de mult timp impreuna cu tatal lor. Din punctul de vedere al intereselor lor superioare, circumstantele care au dus la aceasta situatie si rolul pe care l-au avut in aceasta privinta fiecare dintre parinti, precum si autoritatile publice nu au o importanta decisiva. Este stabilit, de asemenea, ca in speta copiii au declarat in mod categoric ca prefera sa locuiasca cu tatal lor; aceasta preferinta trebuie sa fie si ea luata in considerare. Regret mult ca acest element a fost neglijat atat in procedurile interne, cat si in cele externe. Din punctul meu de vedere, punerea in executare a unei vechi hotarari judecatoresti, impotriva vointei celor care faceau obiectul hotararii, nu se justifica.
    De altfel, apreciez ca lipsurile si intarzierile care au ingreunat procedura trebuie analizate mai degraba din punctul de vedere al art. 6 din conventie, si nu al art. 8.

                       OPINIA PARTIAL SEPARATA
                  a doamnei judecator Diculescu-Sova

    Tinand seama de circumstantele cauzei, imi exprim dezacordul cu privire la modul in care Curtea a aplicat art. 41 din conventie.
    Reclamanta a solicitat o despagubire pentru prejudiciul moral rezultat din imposibilitatea de a-si exercita drepturile parintesti, imposibilitate in care s-ar fi gasit timp de 9 ani.
    Nu poate fi totusi contestat de reclamanta faptul ca in anul 1989 ea a renuntat la drepturile sale parintesti (alin. 10 din hotarare) din ratiuni financiare si fiscale.
    De asemenea, este sigur ca din anul 1989 si pana la sfarsitul anului 1994 nu a existat o viata de familie impreuna cu fiicele sale datorita faptului ca intre ele nu a existat nici un fel de raporturi.
    Deoarece neacceptarea si respingerea manifestate de adolescente fata de mama lor s-au accentuat o data cu trecerea timpului, a devenit foarte dificil pentru autoritatile romane sa respecte ad litteram art. 8 din conventie.
    Curtea a apreciat ca obligatiile pozitive prevazute la articolul mentionat in materie de reincredintare a minorilor catre un parinte trebuie interpretate in lumina conventiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale rapirii internationale de copii.
    Or, statul parat a respectat Conventia de la Haga si, prin urmare, interesul minorelor, evitand astfel traumatizarea acestora.
    In aceste conditii si tinand seama, in primul rand, de faptul ca originea conflictului si a pretinsului prejudiciu moral se afla in atitudinea adoptata de mama incepand cu anul 1989, in al doilea rand, ca timp de 5 ani fetele s au aflat in afara teritoriului si a jurisdictiei statului parat, iar suma reclamata cu titlu de prejudiciu moral acopera si aceasta perioada, si, in al treilea rand, de situatia statului parat in acest stadiu si in acest conflict, consider ca, in speta, o despagubire suficienta a prejudiciului moral suferit o constituie constatarea incalcarii art. 8 din conventie.
    In ceea ce priveste cheltuielile, consider ca suma de 40.000 FRF acordata de Curte pentru onorariile cerute de avocatul francez care a aparat o pe reclamanta la Strasbourg este mult prea ridicata in raport cu munca efectuata (memoriu si pledoarie), cu atat mai mult cu cat la Curte nu s a facut dovada achitarii acestei sume.