Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

Hotărârea Nr. din 03.10.2018

n Cauza D.M.D. împotriva României
ACT EMIS DE: Curtea Europeana a Drepturilor Omului
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 431 din 31 mai 2019



SmartCity1

SECŢIA A PATRA(Cererea nr. 23.022/13)StrasbourgDefinitivă3 ianuarie 2018Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44§2 din Convenţie. Poate fi supusă unei revizuiri redacţionale.În Cauza D.M.D. împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Ganna Yudkivska, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Paulo Pinto de Albuquerque, Iulia Motoc, Carlo Ranzoni, Marko Bošnjak, Péter Paczolay, judecători, şi Marialena Tsirli, grefierul secţiei,după ce a deliberat în camera de consiliu la 11 iulie 2017,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23.022/13) împotriva României, formulată la Curte în temeiul art. 34 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia") de către un resortisant român, domnul D.M.D. („reclamantul"), la 22 martie 2013. Curtea a încuviinţat cererea reclamantului de a nu-i fi dezvăluită identitatea (art. 47§4 din Regulamentul Curţii).2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistenţă judiciară, a fost reprezentat de dna N.T. Popescu, avocat practicant în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe.3. Reclamantul a susţinut că urmărirea penală privind acuzaţiile sale referitoare la actele de violenţă în familie săvârşite de tatăl său au fost ineficiente şi că procedurile judiciare ulterioare au fost inechitabile.4. La 25 martie 2014 cererea a fost comunicată Guvernului.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei 5. Reclamantul s-a născut în 2001 şi locuieşte în Bucureşti. Părinţii săi, C.I. şi D.D., s-au despărţit în aprilie 2004 şi au divorţat în septembrie 2004, în principal din cauza comportamentului abuziv al lui D.D. faţă de soţia sa şi de fiul lor. Reclamantul a fost încredinţat mamei lui. La 27 februarie 2004, C.I. a apelat linia telefonică de urgenţă a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a Municipiului Bucureşti pentru a anunţa despre abuzurile domestice la care erau supuşi ea şi reclamantul de către D.D. Din acel moment, cazul a fost monitorizat de către direcţie. La 7 octombrie 2008, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a confirmat că, începând din 2004, aceasta a inclus reclamantul într-un program de consiliere psihologică.Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a făcut următoarea afirmaţie privind monitorizarea cazului reclamantului (la 29 august 2005, în cadrul procedurii judiciare):Doamna [C.I.] a păstrat constant legătura cu instituţia noastră, cazul fiind în evidenţa Serviciului juridic (consiliere juridică privind evacuarea din locuinţă...), precum şi în evidenţa Serviciului de plasament în regim de urgenţă şi a Centrului de consiliere psihologică părinţi. 6. La 5 martie, 16 aprilie, 7 mai şi 30 iunie 2004, C.I. a depus plângeri la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti cu privire la pretinsele acte de violenţă comise de către soţul acesteia asupra reclamantului. Nu s-a luat nicio măsură ca urmare a acestor plângeri. La 1 iulie 2004, C.I. a depus o nouă plângere la poliţie privind pretinsul abuz. Poliţia a audiat martorii propuşi de reclamant şi a obţinut informaţii legate de situaţia reclamantului de la centrul unde acesta şi mama lui fuseseră plasaţi. Pe baza probelor administrate, poliţia a trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti („procurorul").7. La 1 noiembrie 2005, procurorul a început urmărirea penală împotriva lui D.D. Acesta i-a audiat pe C.I., D.D. şi şase martori şi a administrat rapoartele de expertiză cu privire la evaluarea psihologică a reclamantului şi a lui D.D. Aceasta a concluzionat că reclamantul a suferit traume în perioada copilăriei timpurii, din cauza tatălui său, care a făcut tot posibilul să îl chinuie şi să îl facă să sufere.8. La 27 decembrie 2007, procurorul l-a inculpat pe D.D., pentru rele tratamente aplicate fiului său.9. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti i-a audiat pe un psiholog, care l-a evaluat pe reclamant în timpul şedinţelor de terapie, pe C.I. şi pe alţi martori, precum şi pe D.D., acesta din urmă negând că şi-ar fi rănit fiul. C.I. nu a solicitat daune în numele reclamantului. Printr-o sentinţă din 9 iunie 2008 instanţa l-a achitat pe D.D., pe motiv că respectivul comportament neadecvat ocazional al acestuia faţă de reclamant nu a fost suficient de grav pentru a constitui infracţiune. Această sentinţă a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti la 19 februarie 2009, dar, la 19 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a casat această ultimă decizie şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, deoarece a reţinut că instanţele inferioare ar fi trebuit să procedeze la audierea reclamantului şi să se pronunţe în baza rapoartelor de evaluare psihologică.10. La 14 decembrie 2009, tribunalul a ţinut o şedinţă în camera de consiliu, în cadrul căreia l-a audiat pe reclamant. El le-a declarat judecătorilor despre cum D.D. obişnuia să îl lovească, să îl încuie într-o încăpere mică fără lumină, să arunce apă peste el în timp ce dormea şi să îi adreseze cuvinte jignitoare. El a declarat că D.D. se certa des cu mama sa şi că, uneori, le-a dat afară din apartamentul lor pe bunica şi mătuşa materne ale reclamantului – care îi aduceau mâncare acestuia. Reclamantul i-a declarat instanţei că nu dorea să locuiască cu D.D., nici măcar să îl întâlnească pe stradă. Era convins că D.D. ar fi vrut să îl rănească. A declarat că dorea ca D.D. să fie pedepsit pentru ceea ce i-a făcut.11. Într-o decizie pronunţată la 22 decembrie 2009, tribunalul l-a condamnat pe D.D. pentru rele tratamente aplicate minorului şi l-a condamnat la o pedeapsă de patru ani de închisoare cu suspendare. A reţinut că probele din dosarul de urmărire penală, în special rapoartele de evaluare psihologică şi declaraţiile unui psiholog, au confirmat faptul că minorul a suferit traume ca o consecinţă a comportamentului abuziv al tatălui său.Instanţa a reţinut, de asemenea, că C.I. nu a cerut daune în numele reclamantului (a se vedea supra, pct. 9). În temeiul prevederilor art. 17 din Codul de procedură penală („C. proc. pen.", a se vedea infra, pct. 24), instanţa i-a acordat reclamantului, din oficiu, 20.000 de lei româneşti (RON) cu titlu de daune morale.12. În urma recursului declarat de D.D., la 7 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a retrimis cauza tribunalului şi a dispus ca acesta să dispună efectuarea unei expertize asupra reclamantului de către Institutul Naţional de Medicină Legală.13. La 26 aprilie 2012, tribunalul a pronunţat o nouă decizie. Pe baza probelor administrate, în special expertizele, declaraţiile unui psiholog, declaraţiile martorilor, precum şi cele ale părinţilor şi ale reclamantului, tribunalul a reţinut că a fost probat faptul că D.D. şi-a abuzat fizic şi verbal copilul în perioada 2002-2004. Acesta a afirmat:Tribunalul constată că actele inculpatului [D.D.] nu pot fi încadrate în noţiunea de corecţii izolate, întâmplătoare, pe care părinţii le pot realiza în raporturile cu copiii lor uneori, ci au îmbrăcat o formă gravă ce a generat diagnosticul de tulburare reactivă de ataşament în copilărie. 14. D.D. a fost condamnat pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului. Acesta a primit o pedeapsă de un an închisoare cu suspendare; suplimentar, dreptul de a fi ales, precum şi drepturile părinteşti ale acestuia au fost interzise pe durata pedepsei şi pe o perioadă de încă doi ani după executarea pedepsei.15. Cu ocazia stabilirii pedepsei pentru D.D., instanţa a reţinut durata excesivă a procesului penal şi faptul că au existat perioade semnificative de inactivitate a autorităţilor implicate, în special a organelor de urmărire penală şi a Institutului Naţional de Medicină Legală.16. Nu au fost acordate daune. Instanţa nu a oferit nicio motivare în hotărârea sa cu privire la decizia de a nu acorda reclamantului daune.17. Toate părţile au declarat recurs. În temeiul art. 17 din C. proc. pen. (a se vedea infra, pct. 24), reclamantul şi procurorul au criticat în special faptul că tribunalul nu i-a acordat reclamantului despăgubiri.18. Curtea de Apel Bucureşti a examinat argumentele părţilor pe baza probelor de la dosar. A reiterat faptul că D.D. îşi abuzase fizic şi verbal fiul; pedeapsa acestuia a fost recalculată pe baza aceloraşi criterii, inclusiv reducerea pedepsei ca măsură reparatorie pentru durata procesului. În consecinţă, instanţa a majorat pedeapsa la trei ani de închisoare cu suspendare. A fost menţinută pedeapsa complementară de interzicere a exercitării drepturilor lui D.D. de a fi ales, precum şi a celor părinteşti.19. Instanţa a reţinut de asemenea că, în măsura în care atât procurorul, cât şi reclamantul şi-au limitat apelurile exclusiv la latura penală a Hotărârii din 9 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, această instanţă a procedat corect neacordându-i reclamantului despăgubiri din oficiu. Partea relevantă din decizie are următorul cuprins:Cu privire la critica Parchetului şi a părţii vătămate prin care se arată că ar fi trebuit ca instanţa de apel să soluţioneze din oficiu latura civilă, partea vătămată fiind minoră, se observă din conţinutul deciziei recurate că atât Parchetul, cât şi partea vătămată au învederat în mod expres că apelurile lor au vizat doar latura penală a cauzei. În această situaţie, instanţa de apel a procedat în mod just, limitându-se să soluţioneze cauza în raport de limitele în care a fost învestită. 20. Curtea de apel a pronunţat o decizie definitivă la 1 noiembrie 2012 şi dispozitivul deciziei a fost îndreptat la 22 noiembrie 2012.II. Dreptul intern relevant 21. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor interzice pedepsele fizice, după cum urmează:Art. 33
(1) Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
(2) Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.
Art. 89
(1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migraţiei ilegale, răpirii, violenţei, pornografiei prin internet, precum şi a oricăror forme de violenţă, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituţii de învăţământ, medicale [...] Art. 94
(1) Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care sunt periclitate viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, şi se clasifică drept abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic. Art. 95Sunt interzise săvârşirea oricărui act de violenţă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie [...] 22. Art. 98-103 din lege prevăd că direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a verifica orice informaţii privind sesizările de abuz şi că organele de poliţie au obligaţia să sprijine reprezentanţii direcţiei în vederea efectuării acestor verificări. Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului poate sesiza instanţa judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale privind măsuri provizorii menite să asigure că minorul nu (mai) este supus unor abuzuri.23. În temeiul prevederilor art. 14 din C. proc. pen., în vigoare la momentul respectiv, victima unei infracţiuni avea dreptul să obţină despăgubiri pentru repararea daunelor morale sau materiale de la persoana responsabilă, în cadrul procesului penal.24. În temeiul prevederilor art. 17 din C. proc. pen., în vigoare la momentul respectiv, în cazul în care victima unei infracţiuni nu avea capacitate juridică deplină (precum, de exemplu, minorul), instanţa avea obligaţia să se pronunţe din oficiu cu privire la acordarea de despăgubiri pentru repararea pagubei. Art. 17 avea următorul conţinut:
(1) Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(2) În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, .... să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.
(3) Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.
III. Standardele internaţionale relevante în ceea ce priveşte abuzurile în familie împotriva copiilor A. Consiliul Europei 25. Consiliul Europei luptă împotriva violenţei în familie care afectează copiii, prin diferite convenţii şi mecanisme de punere în aplicare, precum şi prin desfăşurarea de campanii pe scară largă. În special, drepturile copilului sunt abordate în mod expres în mai multe articole din Carta socială europeană, îndeosebi art. 7 (dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie) şi art. 17 (dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică). Comitetul european pentru drepturile sociale, care monitorizează respectarea Cartei sociale europene, a luat notă de existenţa unui larg consens, atât la nivel european, cât şi internaţional, cu privire la faptul că aplicarea de pedepse corporale copiilor ar trebui să fie interzisă de lege în mod expres şi exhaustiv [decizie pe fond: Asociaţia pentru protecţia tuturor copiilor (APPROACH) SRL împotriva Franţei, Plângerea nr. 92/2013, 12 septembrie 2014].România a ratificat Carta socială europeană la 7 mai 1999.26. În documentul tematic din 2008 cu privire la „Copiii şi pedepsele fizice: dreptul de a nu fi lovit tot ca drept al copiilor", comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei a efectuat o analiză amănunţită a situaţiei abuzurilor domestice împotriva copiilor şi a progreselor realizate în ceea ce priveşte încetarea pedepselor corporale:Progresele către încetarea pedepselor corporale aplicate copiilor la nivel global Există un context global favorabil înregistrării unor progrese rapide: mesajul-cheie al studiului secretarului general al ONU privind violenţa împotriva copiilor, transmis Adunării Generale în octombrie 2006, este că niciun fel de violenţă împotriva copiilor nu este justificabilă; toate formele de violenţă împotriva copiilor pot fi prevenite. Studiul îndeamnă toate statele să acţioneze rapid pentru a interzice toate formele de violenţă împotriva copiilor - inclusiv toate pedepsele corporale - stabilind ca ţintă 2009. Studiul ar trebui să marcheze un punct de cotitură – să pună capăt justificării violenţei împotriva copiilor, fie acceptată ca „tradiţie" sau deghizată ca „disciplinare". Nu poate exista niciun compromis în ceea ce priveşte contestarea violenţei împotriva copiilor. Unicitatea copiilor – potenţialul şi vulnerabilitatea lor, dependenţa lor de adulţi – face imperativ ca aceştia să beneficieze de mai multă, nu de mai puţină, protecţie împotriva violenţei. În prezent, la nivel global, aproximativ 23 de state au interzis orice tip de pedeapsă corporală, inclusiv în familie. Progresele către încetarea pedepselor corporale aplicate copiilor în Europa Deşi s-au înregistrat unele progrese în eforturile împotriva pedepselor corporale, este clar că această formă de abuz are o frecvenţă alarmantă şi o prevalenţă peste tot în lume. Statisticile arată că este un fenomen mondial care afectează copiii indiferent de originea lor socială sau de ţară. Prevalenţa pedepselor corporale a fost dovedită de studiile desfăşurate întro serie de ţări pe bază de interviu cu părinţi, alţi ocrotitori ai copiilor şi tot mai des cu copii, pentru a stabili mai multe despre motive şi cât de des sunt aplicate pedepse corporale. În Recomandarea sa nr. 1.666 (2004), care solicită o interdicţie la nivel european a pedepselor corporale aplicate copiilor, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a reţinut că orice pedeapsă corporală aplicată copiilor reprezintă o încălcare a dreptului lor fundamental la demnitate umană şi integritate fizică. Faptul că astfel de pedepse corporale sunt în continuare legale în anumite state membre încalcă dreptul fundamental, cel de a beneficia de aceeaşi protecţie juridică la fel ca şi adulţii. Trebuie să înceteze acceptarea socială şi legală a pedepselor corporale aplicate copiilor. Prin urmare, recomandarea a cerut o campanie coordonată şi concertată pentru abolirea totală a pedepselor corporale aplicate copiilor. Văzând succesul Consiliului Europei în abolirea pedepsei cu moartea, aceasta a cerut ca Europa să devină, cât mai curând posibil, o «zonă liberă de orice pedeapsă corporală aplicată copiilor». Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a încurajat de peste 20 de ani statele membre să interzică pedepsele corporale. A început în 1985 cu o recomandare al cărei preambul menţionează că «apărarea familiei implică protejarea tuturor membrilor săi împotriva oricărei forme de violenţă, care se manifestă mult prea des între aceştia». Memorandumul explicativ descrie pedepsele corporale ca «un rău care trebuie, cel puţin, să fie descurajat, ca un prim pas în direcţia interzicerii categorice. Însăşi presupunerea că pedepsirea corporală a copiilor este legitimă deschide calea pentru toate tipurile de excese şi face ca urmele şi simptomele unor astfel de pedepse să fie acceptabile de către terţi». Această condamnare a fost reluată în recomandări ulterioare din 1990 şi 1993. Comitetul de Miniştri a insistat asupra nevoii de a începe, în toate statele membre, o campanie coordonată şi concertată pentru abolirea tuturor formelor de violenţă împotriva copiilor. Prin urmare, în scopul atingerii acelui obiectiv, a anunţat iniţierea unui amplu program de acţiune pe trei ani «Copiii şi violenţa», cu următoarele obiective: asistarea statelor membre în implementarea standardelor internaţionale la nivel naţional şi local, în special a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, a Cartei sociale europene şi a Convenţiei europene privind exercitarea drepturilor copiilor;

până în 2008, propunerea unui set coerent şi cuprinzător de instrumente şi orientări metodologice care să acopere toate aspectele problemei în cauză;

îmbunătăţirea vizibilităţii şi a impactului activităţii Consiliului Europei în acest domeniu.Concluzii Imperativul abolirii drepturilor presupuse ale adulţilor de a-i lovi pe copii ţine de principiile drepturilor omului. Prin urmare, nu ar trebui să fie necesar să se demonstreze că metodele alternative şi pozitive de socializare a copiilor sunt mai eficace. Cu toate acestea, cercetările privind efectele fizice şi psihologice dăunătoare ale pedepselor corporale din copilărie şi de mai târziu în viaţă şi privind legăturile cu alte forme de violenţă întradevăr aduc noi argumente convingătoare pentru interzicerea acestor practici şi pentru a întrerupe, astfel, ciclul violenţei. 27. Mai mult, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (Convenţia de la Istanbul) cere statelor părţi să prevină violenţa împotriva femeilor, să protejeze victimele şi să îi urmărească penal pe autori. Aceasta introduce o serie de infracţiuni privind violenţa fizică, sexuală şi psihologică, pentru care sunt cerute pedepse mai severe atunci când infracţiunea este săvârşită împotriva sau în prezenţa unui copil.La 27 iunie 2014, România a semnat această convenţie cu rezerve, iar la 1 septembrie 2016 Convenţia de la Istanbul a intrat în vigoare în privinţa statului pârât.28. Recomandarea CM/Rec(2009)10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind strategiile naţionale integrate pentru protecţia copiilor împotriva violenţei, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 18 noiembrie 2009, subliniază faptul că „fragilitatea şi vulnerabilitatea copiilor, precum şi dependenţa acestora de adulţi pentru creşterea şi dezvoltarea lor cer investiţii mai mari din partea familiei, societăţii şi statului în prevenirea violenţei şi protecţia copiilor".29. La 17 noiembrie 2010, în cadrul celei de-a 1.098-a reuniuni a delegaţilor miniştrilor, Comitetul de Miniştri a adoptat Orientările privind justiţia în interesul copilului [CM/Del/Dec(2010)1098/10.2]. A reiterat faptul că interesul superior al copilului trebuie să constituie considerentul primar în privinţa tuturor aspectelor care îl privesc sau îl afectează şi că justiţia trebuie să fie adaptată la şi axată pe nevoile şi drepturile copilului, inclusiv dreptul său la respectarea integrităţii fizice şi a demnităţii. Orientările recunosc dreptul copiilor la consiliere juridică şi la proceduri rapide.B. Naţiunile Unite30. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, adoptată şi deschisă spre semnare, ratificare şi aderare prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 44/25 din 20 noiembrie 1989, recunoaşte, de asemenea, dreptul copiilor de a fi protejaţi împotriva abuzurilor domestice şi îndeamnă statele să instituie procedurile şi mecanismele adecvate pentru a aborda acest aspect (art. 19):Art. 19.1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educaţionale adecvate în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de neglijare sau de tratament neglijant, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a tutorelui ori tutorilor sau a oricărei persoane căreia ia fost încredinţat. 2. Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi celor cărora le-a fost încredinţat, precum şi alte forme de prevenire şi de identificare, sesizare, declinare, anchetare, abordare şi urmărire a cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, şi, dacă este necesar, a procedurilor de implicare judiciară. 31. Partea relevantă din Observaţiile generale nr. 8 (2006) privind dreptul copilului la protecţie împotriva pedepselor corporale şi a altor forme de pedepse aplicate crude sau degradante (art. 19, art. 28 alin. 2 şi art. 37, printre altele), adoptate de Comitetul pentru Drepturile Copilului în cadrul celei de-a 42-a sesiuni, desfăşurată în perioada 15 mai-2 iunie 2006, are următorul conţinut:40. Principiul protecţiei egale a copiilor şi a adulţilor împotriva agresiunii, inclusiv în cadrul familiei, nu înseamnă că toate cazurile de pedepse corporale, aplicate de părinţi copiilor, care ies la lumină ar trebui să conducă la urmărirea penală a părinţilor. Principiul de minimis - conform căruia legea nu reglementează aspecte triviale - asigură faptul că actele minore de agresiune, care au loc între adulţi, ajung în instanţă doar în circumstanţe cu totul excepţionale; acelaşi lucru este valabil şi în cazul actelor de agresiune săvârşite asupra copiilor. Statele trebuie să dezvolte mecanisme eficiente de sesizare şi declinare. Deşi toate sesizările privind acte de violenţă săvârşite împotriva copiilor ar trebui să fie investigate în mod corespunzător şi ar trebui să fie garantată protecţia acestora împotriva unor prejudicii semnificative, ar trebui ca scopul principal să fie împiedicarea părinţilor să recurgă la pedepse violente sau la pedepse crude ori degradante, prin intervenţii de sprijinire şi educare a acestora, iar nu cu scop punitiv. 41. Statutul de dependenţă al copiilor şi intimitatea unică a relaţiilor de familie impune adoptarea cu deosebită grijă a deciziilor de urmărire penală a părinţilor sau de a interveni oficial în familie în alt mod. În majoritatea cazurilor, este puţin probabil ca urmărirea penală a părinţilor să fie în interesul superior al copiilor. În opinia Comitetului, ar trebui să se recurgă la urmărirea penală şi alte intervenţii oficiale (de exemplu, îndepărtarea copilului sau a autorului faptei) numai atunci când acestea sunt considerate atât necesare pentru protejarea copilului de prejudicii semnificative, cât şi în interesul superior al copilului afectat. Punctelor de vedere ale copiilor afectaţi ar trebui să li se acorde importanţa cuvenită, în funcţie de vârsta şi maturitatea acestora. 42. Consilierea şi formarea tuturor celor implicaţi în sistemele de protecţie a copilului, inclusiv poliţia, procurorii şi instanţele judecătoreşti, ar trebui să evidenţieze această abordare a aplicării legii. Orientările ar trebui, de asemenea, să evidenţieze că articolul 9 din Convenţie prevede că orice separare a copilului de părinţii săi trebuie să fie considerată necesară în interesul superior al copilului şi să facă obiectul unui control judecătoresc, în conformitate cu legislaţia şi procedurile aplicabile, asigurânduse reprezentarea tuturor părţilor interesate, inclusiv a copilului. În cazul în care se apreciază că separarea este justificată, ar trebui să fie luate în considerare soluţiile alternative plasării copilului în afara familiei, inclusiv îndepărtarea autorului faptei, aplicarea suspendării pedepselor şi aşa mai departe. 32. La 18 aprilie 2011, Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a emis o observaţie generală privind dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricărei forme de violenţă, care oferă o imagine de ansamblu a cazurilor de violenţă din viaţa copiilor şi o analiză juridică exhaustivă a art. 19 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului [Observaţia generală nr. 13 (2011)]. Acesta a afirmat că nu poate fi tolerată nicio formă de violenţă împotriva copiilor, oricât ar fi de uşoară, inclusiv în sfera familială, şi a reiterat obligaţia statelor de a preveni actele de violenţă şi de a proteja copiii care sunt victime ale acestora. Comitetul a reiterat, de asemenea, că sunt interzise şi pedepsele fizice, astfel cum sunt definite în observaţia generală nr. 8. Părţile sale relevante au următorul conţinut:17. Nicio excepţie. Comitetul a susţinut în mod consecvent poziţia conform căreia nu este acceptabilă nicio formă de violenţă împotriva copiilor, oricât de uşoară ar fi. «Nicio formă de violenţă fizică sau psihică» nu lasă loc pentru vreun grad de violenţă legalizată împotriva copiilor. Frecvenţa, gravitatea vătămării, precum şi intenţia de a vătăma nu sunt precondiţii pentru definirea violenţei. Statele părţi pot face referire la aceşti factori în strategiile de intervenţie, pentru a permite răspunsuri proporţionale, în interesul superior al copilului, însă definiţiile nu trebuie în niciun caz să erodeze dreptul absolut al copilului la demnitate umană şi integritate fizică şi psihică, descriind anumite forme de violenţă ca fiind acceptabile din punct de vedere legal şi/sau social. [...] 24. Pedepsele corporale. În observaţia generală nr. 8 (punctul 11), Comitetul a definit pedeapsa «corporală» sau «fizică» drept orice pedeapsă prin care este folosită forţa fizică şi care este menită să cauzeze un anumit grad de durere sau disconfort, oricât de mic(ă). Majoritatea implică lovirea copiilor (pălmuirea, palmele la fund, plesnirea), cu mâna sau un obiect - un bici, un băţ, o curea, un pantof, o lingură de lemn etc. Dar acestea pot implica şi lovirea cu picioarele, zgâlţâirea sau împingerea copiilor, zgârierea, ciupirea, muşcarea, trasul de păr sau lovirea peste urechi, lovirea cu un băţ, forţarea copiilor să stea în poziţii incomode, arderea, opărirea sau ingestia forţată. În opinia Comitetului, pedeapsa fizică este invariabil degradantă. Alte forme specifice de pedepse fizice sunt enumerate în raportul întocmit de expertul independent pentru studiul Organizaţiei Naţiunilor Unite privind violenţa împotriva copiilor (A/61/299, punctele 56, 60 şi 62). ... 41. Statele părţi care nu au adoptat încă astfel de măsuri trebuie: [...] (d) să revizuiască şi să modifice legislaţia naţională în conformitate cu articolul 19 şi cu punerea sa în aplicare în cadrul global al Convenţiei, prin instituirea unei politici cuprinzătoare privind drepturile copilului şi prin asigurarea interzicerii absolute a tuturor formelor de violenţă împotriva copiilor, în toate mediile, şi a aplicării unor sancţiuni adecvate şi eficiente împotriva făptuitorilor; [...] 61. Articolul 3 (interesul superior al copilului). Comitetul subliniază că interpretarea noţiunii de interes superior al copilului trebuie să fie în concordanţă cu întreaga Convenţie, inclusiv cu obligaţia protejării copiilor împotriva tuturor formelor de violenţă. Aceasta nu poate fi utilizată pentru a justifica anumite practici, inclusiv pedepsele corporale şi alte forme de pedepse crude sau degradante, care contravin demnităţii umane a copilului şi dreptului acestuia la integritate fizică. Judecata unui adult cu privire la interesul superior al copilului nu poate prevala asupra obligaţiei de a respecta toate drepturile copilului prevăzute de Convenţie. În special, Comitetul susţine că interesul superior al copilului este servit cel mai bine prin: (a) prevenirea tuturor formelor de violenţă şi promovarea metodelor pozitive de creştere a copiilor, subliniind necesitatea de a se pune accent pe prevenţia primară în cadrele naţionale de coordonare; (b) investiţii adecvate în resurse umane, financiare şi tehnice dedicate punerii în aplicare a unui sistem integrat de protecţie şi sprijinire a copilului, bazat pe drepturile copilului. 33. Reprezentantul special al secretarului general al ONU pentru violenţa împotriva copiilor participă activ la programe şi activităţi care au ca scop abordarea problemei violenţei domestice împotriva copiilor, printre care cele mai recente sunt: susţinerea Declaraţiei de la Panama privind încetarea violenţei împotriva copiilor, adoptată de peste cinci sute de lideri religioşi din 70 de ţări, în cadrul celui de-al 5-lea Forum al Global Network of Religions for Children (Reţeaua Mondială a Religiilor pentru Copii), în mai 2017; participarea în 2015 la realizarea studiului şi raportului „Numărând bănuţii", în care a fost analizată alocarea de asistenţă oficială pentru dezvoltare (AOD) cu scopul de a pune capăt violenţei împotriva copiilor; sondajul mondial efectuat cu scopul de a cartografia şi evalua progresele înregistrate în ceea ce priveşte punerea în aplicare a recomandărilor din Studiul ONU din 2006, referitoare la stoparea actelor de violenţă împotriva copiilor, şi de a stabili priorităţile viitoare.34. UNICEF a lansat, în decembrie 2013, iniţiativa #ENDviolence, care se bazează pe consensul public tot mai larg, potrivit căruia violenţa împotriva copiilor nu mai poate fi tolerată şi că aceasta poate fi oprită numai prin eforturi colective din partea cetăţenilor obişnuiţi, a factorilor de decizie politică, a guvernelor şi a actorilor internaţionali. În acest context, în septembrie 2014, UNICEF a lansat raportul „Ascunşi în văzul lumii", care conţine date statistice privind violenţa împotriva copiilor şi care are ca scop să ilustreze gradul abuzurilor fizice, sexuale şi emoţionale la care sunt expuşi copiii din întreaga lume. Conform UNICEF, datele statistice colectate pe parcursul unei perioade de peste două decenii au furnizat dovezi ale faptului că ţările au nevoie să dezvolte politici, legi şi programe eficiente de abordare a problemei violenţei. În cadrul acestei campanii este relevant şi raportul UNICEF intitulat „Încetarea violenţei împotriva copiilor: şase strategii de acţiune", publicat tot în septembrie 2014, în care UNICEF a propus instrumente de bază care să permită societăţii, în ansamblul său, de la familii până la guverne, să prevină şi să reducă violenţa împotriva copiilor. Strategiile dezvoltate includ sprijinirea părinţilor şi dezvoltarea competenţelor necesare copiilor în viaţă, schimbarea atitudinilor, consolidarea sistemelor şi serviciilor judiciare, penale şi sociale, precum şi generarea de dovezi şi sporirea gradului de conştientizare cu privire la actele de violenţă şi la costurile umane şi socioeconomice ale acestora, pentru a schimba atitudini şi norme.C. Uniunea Europeană35. Directiva Uniunii Europene privind victimele criminalităţii (2012/29/UE) reiterează faptul că interesul superior al copilului trebuie să fie o chestiune de importanţă primordială şi îndeamnă statele să pună în aplicare o abordare orientată spre copii, luând în considerare în mod corespunzător vârsta, nivelul de maturitate, opiniile, nevoile şi preocupările acestora. Aceasta reglementează dreptul la despăgubiri după cum urmează: Articolul 4Dreptul de a primi informaţii încă de la primul contact cu o autoritate competentă
(1) Statele membre se vor asigura că victimele primesc următoarele informaţii, de îndată, încă de la primul contact cu o autoritate competentă, pentru a permite acestora să îşi exercite drepturile prevăzute de prezenta directivă:[...] (e) modul şi condiţiile în care pot primi despăgubiri; [...]
Articolul 16Dreptul la o decizie în cadrul procedurilor penale privind despăgubirile din partea autorului infracţiunii
(1) Statele membre se vor asigura că, în cursul procedurilor penale, victimele au dreptul de a obţine o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracţiunii, într-un termen rezonabil, cu excepţia cazului în care în dreptul intern se prevede că o astfel de decizie se adoptă în cadrul altor proceduri judiciare.
(2) Statele membre vor promova măsurile necesare pentru a-i încuraja pe autorii infracţiunilor să despăgubească în mod corespunzător victimele.
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie 36. Reclamantul s-a plâns că autorităţile (poliţia, parchetul şi instanţele) nu şi-au îndeplinit obligaţia de a investiga prompt şi efectiv acuzaţiile de rele tratamente la care a fost supus, în ciuda probelor furnizate acestora. El a invocat art. 3 din Convenţie, care prevede: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. A. Cu privire la admisibilitate 37. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Constată, de asemenea, că nu este inadmisibil din alte motive. Prin urmare, va fi declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 38. Reclamantul a susţinut că procesul a fost excesiv de lung şi că autorităţile au amânat ancheta şi nu au luat în considerare faptul că acesta era o persoană vulnerabilă, un minor supus unor abuzuri în familie. 39. Guvernul a susţinut că, în lumina obiectului grav şi sensibil al cauzei, în speţă acuzaţiile de rele tratamente aplicate reclamantului de către tatăl său, D.D., eficacitatea anchetei a necesitat o analiză aprofundată a probelor, pentru a evita o eroare judiciară, în special având în vedere că părţile au prezentat expuneri divergente şi subiective ale situaţiei, ceea ce a făcut mai dificilă stabilirea faptelor. În opinia sa, nu au existat perioade de inactivitate imputabile autorităţilor, în condiţiile în care reprezentanta reclamantului a contribuit la durata generală a procesului, prin utilizarea tuturor căilor de atac pe care le-a avut la dispoziţie. 2. Motivarea Curţii a)Principii generale40. Principiile relevante privind obligaţia pozitivă a statului inerentă art. 3 din Convenţie, de a cerceta cazurile de rele tratamente, iar în special pe cele care privesc acte de violenţă în familie săvârşite de persoane fizice, sunt expuse în hotărârea în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României (nr. 12.060/12, 12 aprilie 2016), ale cărei puncte 107-112 au următorul conţinut: 107. Curtea reaminteşte de la bun început că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui minim este relativă: ea depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura şi contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [de exemplu, Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23.380/09, pct. 86, CEDO 2015; M. şi M. împotriva Croaţiei, nr. 10.161/13, pct. 131, 3 septembrie 2015; A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 20, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI; Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A nr. 247-C]. 108. Tratamentul a fost considerat de Curte ca fiind «degradant» - şi, prin urmare, ca intrând în domeniul de aplicare al interdicţiei prevăzute la art. 3 din Convenţie - în cazul în care produce victimelor sentimente de frică, angoasă şi inferioritate [de exemplu, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A, nr. 25, şi Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 203, CEDO 2012], în cazul în care umileşte sau înjoseşte un individ [umilinţă în propriii ochi ai victimei, a se vedea Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 32, Culegere 1997-VIII, şi/sau în ochii altor oameni, a se vedea Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 136, CEDO 2013 (extrase)], indiferent dacă acesta a fost sau nu scopul [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV], în cazul în care distruge rezistenţa fizică sau morală a persoanei sau o face să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale [a se vedea Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 68, CEDO 2006-IX] sau în cazul în care demonstrează lipsă de respect faţă de sau diminuează demnitatea umană [a se vedea Svinarenko şi Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32.541/08 şi 43.441/08, pct. 118 şi 138, 17 iulie 2014). 109. Obligaţia înaltelor părţi contractante, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII, confirmată mai recent în O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), nr. 35.810/09, pct. 144, CEDO 2014 (extrase)]. 110. Mai mult, absenţa unei răspunderi directe a statului pentru acte de violenţă atât de grave încât să angajeze art. 3 din Convenţie nu scuteşte statul de obligaţiile care îi revin în temeiul acestei prevederi. În astfel de cazuri, art. 3 impune ca autorităţile să efectueze o urmărire penală oficială efectivă a pretinselor rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151, C.A.S. şi C.S. împotriva României, nr. 26.692/05, pct. 69, 20 martie 2012; şi Denis Vasiliev împotriva Rusiei, nr. 32.704/04, pct. 98-99, 17 decembrie 2009). 111. Chiar dacă domeniul obligaţiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenţilor statului şi cazurile în care violenţa este aplicată de persoane fizice, cerinţele unei urmăriri penale oficiale sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată «efectivă» trebuie, în principiu, să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu reprezintă o obligaţie în ceea ce priveşte rezultatele care trebuie obţinute, ci în ceea ce priveşte mijloacele care urmează să fie folosite. Autorităţile ar fi trebuit să ia măsurile rezonabile disponibile pentru a asigura strângerea probelor cu privire la incident, inclusiv, printre altele, depoziţiile martorilor oculari, probele medico-legale şi altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor răspunzătoare riscă să contravină acestei norme, iar cerinţa privind promptitudinea şi termenul rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 şi art. 3 din Convenţie, în care eficacitatea urmăririi penale oficiale a fost în discuţie, Curtea a luat adesea în considerare dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile de la momentul respectiv. S-a acordat atenţie momentului începerii cercetărilor, întârzierilor în luarea declaraţiilor şi duratei necesare anchetei iniţiale (a se vedea Bouyid, citată anterior, pct. 119-123, Mocanu şi alţii, citată anterior, pct. 322, Identoba şi alţii, citată anterior, pct. 66; Begheluri şi alţii, citată anterior, pct. 99, Denis Vasiliev, citată anterior, pct. 100, cu referinţe ulterioare şi Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 67, 4 martie 2008). Un răspuns prompt din partea autorităţilor, constând în anchetarea acuzaţiilor de rele tratamente, poate fi considerat în general ca fiind esenţial pentru a menţine încrederea publicului în respectarea statului de drept şi pentru a preveni orice aparentă complicitate la acte contrare legii sau orice aparentă toleranţă faţă de acestea. Tolerarea de către autorităţi a unor astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalităţii şi în menţinerea de către stat a preeminenţei dreptului (a se vedea Membrii Congregaţiei din Gldani a Martorilor lui Iehova şi alţii împotriva Georgiei, nr. 71.156/01, pct. 97, 3 mai 2007). 112. În plus, în cazul în care ancheta oficială a condus la instituirea unor proceduri în faţa instanţelor naţionale, procedura în ansamblu, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerinţele art. 3 din Convenţie. În această privinţă, Curtea a hotărât deja că mecanismele de protecţie disponibile în temeiul dreptului intern ar trebui să funcţioneze în practică într-un mod care să permită examinarea fondului unei anumite cauze întrun termen rezonabil de timp (a se vedea, de exemplu, W. împotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 65, 23 ianuarie 2014). 41. În ceea ce priveşte copiii şi alte persoane vulnerabile, Curtea a hotărât următoarele, în Cauza M. şi M. împotriva Croaţiei [nr. 10.161/13, pct. 136, CEDO 2015 (extrase); a se vedea şi, mutatis mutandis, C.A.S. şi C.S. împotriva României, nr. 26.692/05, pct. 68-70 şi 82, 20 martie 2012, şi Z şi alţii împotriva Regatului Unit, (MC), nr. 29.392/95, pct. 73, CEDO 2001-V]: 136. Curtea reiterează în continuare că art. 1 din Convenţie, coroborat cu art. 3, impune statelor obligaţiile pozitive de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicţia lor sunt protejate împotriva oricăror forme de rele tratamente interzise în temeiul art. 3, inclusiv în cazul în care un astfel de tratament este administrat de către persoane fizice. În special copiii şi alte persoane vulnerabile au dreptul la protecţie din partea statului, sub forma descurajării eficiente a unor astfel de încălcări grave ale integrităţii persoanei (a se vedea, de exemplu, A. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 22, şi Opuz împotriva Turciei, nr. 33.401/02, pct. 159, CEDO 2009, precum şi recomandarea Consiliului Europei referitoare la strategiile naţionale integrate pentru protecţia copiilor împotriva violenţei, citată la punctul 103 de mai sus). Curtea a recunoscut, de asemenea, vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei în familie şi necesitatea implicării active a statului în protecţia acestora (a se vedea Bevacqua şi S. împotriva Bulgariei, nr. 71.127/01, pct. 65, 12 iunie 2008, şi Opuz, citată anterior, pct. 132). Aceste obligaţii pozitive, care adesea se suprapun, constau în: a) obligaţia de a preveni relele tratamente despre care autorităţile aveau cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă (a se vedea, de exemplu, Đorđević împotriva Croaţiei, nr. 41.526/10, pct. 138-139, CEDO 2012) şi b) obligaţia (procedurală) de a efectua o anchetă oficială eficace în cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată de rele tratamente (a se vedea, de exemplu, Dimitar Shopov împotriva Bulgariei, nr. 17.253/07, pct. 47, 16 aprilie 2013). b)Aplicarea acestor principii în prezenta cauză42. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea constată că autorităţile au luat cunoştinţă de situaţia reclamantului la 27 februarie 2004, atunci când mama reclamantului (C.I.) a apelat linia telefonică de urgenţă a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului pentru a sesiza abuzurile (a se vedea supra, pct. 5). Cu toate acestea, nu există nimic care să indice că s-ar fi luat măsuri concrete pentru a verifica informaţiile sau pentru a le transmite poliţiei în vederea cercetării lor ori pentru a proteja în vreun fel victimele de pretinsele abuzuri, în ciuda obligaţiei legale în acest sens (a se vedea supra, pct. 22). În plus, autorităţile nu au luat nicio măsură în ceea ce priveşte primele patru plângeri penale formulate de C.I. împotriva lui D.D., în perioada martie-iunie 2004 (a se vedea supra, pct. 6). 43. În ceea ce priveşte procesul penal, Curtea subliniază că acesta a început la 1 iulie 2004 (a se vedea supra, pct. 6) şi sa încheiat la 1 noiembrie 2012 (a se vedea supra, pct. 20). Astfel, acesta a durat opt ani şi patru luni, pentru trei grade de jurisdicţie. În plus, urmărirea penală a durat până la 27 decembrie 2007, adică aproape trei ani şi şase luni, perioadă în care aparent nu s-au luat prea multe măsuri, în afară de audierea a şase martori şi evaluarea unor rapoarte (a se vedea supra, pct. 6-8). Guvernul nu a fost în măsură să precizeze vreun act de cercetare care să fi fost efectuat, în afara celor menţionate anterior, şi nici eventuale dificultăţi speciale întâmpinate de poliţie şi de procuror în cursul urmăririi penale (a se vedea supra, pct. 39). Cu atât mai mult, chiar instanţele naţionale au recunoscut că au existat perioade semnificative de inactivitate cauzate de organele de urmărire penală şi de Institutul Naţional de Medicină Legală (a se vedea supra, pct. 15). În aceste condiţii, este dificil de justificat durata semnificativă a acestei etape a procesului penal. Suplimentar, procedura în faţa instanţelor a fost dominată de casări repetate ale hotărârilor, cauzate de omisiuni ale instanţelor inferioare (a se vedea supra, pct. 9 in fine şi 12). Reclamantului nu i se poate imputa amânarea excesivă a procedurilor şi nu se poate considera că acesta a abuzat de drepturile sale procesuale. 44. Curtea consideră că, în sine, durata urmăririi penale şi a procesului în faţa instanţelor a fost excesivă, în conformitate cu standardele Curţii prevăzute de art. 6. Cu toate acestea, scopul analizei sale în temeiul art. 3 este diferit. Astfel cum s-a subliniat în jurisprudenţa sa, chiar dacă din perspectiva art. 2 cerinţa promptitudinii nu ar trebui să fie analizată în mod izolat şi independent de alţi parametri, a căror coroborare este cea care conferă unei anchete caracter eficient (a se vedea, mutatis mutandis, Sarbyanova Pashaliyska şi Pashaliyska împotriva Bulgariei, nr. 3.524/14, pct. 41, 12 ianuarie 2017). 45. Suplimentar, Curtea observă că, la finalul procesului din prezenta cauză, se poate considera că autorităţile au îndeplinit obiectivul esenţial urmărit în cadrul anchetei, în măsura în care D.D., persoana responsabilă de abuzuri, a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 18). 46. Cu toate acestea, Curtea consideră că o serie de deficienţe au fost evidente în cadrul procesului şi au subminat eficienţa de ansamblu a anchetei. 47. În primul rând, Curtea reţine că, deşi instanţele naţionale au luat în calcul durata excesivă a procesului, acordându-i lui D.D. o reparaţie, prin reducerea pedepsei sale cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 18), acestea nu i-au acordat însuşi reclamantului nicio reparaţie comparabilă. Cu toate acestea, şi acesta a suferit consecinţele duratei excesive a procesului la care era parte şi a fost victima abuzurilor în familie care au făcut obiectul anchetei. 48. Mai mult, Curtea subliniază că reclamantul nu a primit nicio despăgubire pentru abuzurile suferite (a se face comparaţia şi deosebirea faţă de Sarbyanova Pashaliyska şi Pashaliyska, citată anterior, pct. 42). 49. Curtea remarcă, de asemenea, că judecătoria l-a achitat pe D.D. în primă instanţă, considerând că nu constituie infracţiune „comportamentul nepotrivit, ocazional al acestuia faţă de reclamant" (a se vedea supra, pct. 9). În acelaşi spirit, tribunalul ulterior se pare că a considerat că actele de violenţă „izolate, întâmplătoare" pot fi tolerate în sfera familiei (a se vedea supra, pct. 13). Curtea nu înţelege cum se încadrează această afirmaţie în dispoziţiile relevante ale dreptului intern, care interzic în termeni absoluţi pedepsele corporale aplicate în familie (a se vedea supra, pct. 21). Mai mult, Curtea constată că însuşi Consiliul Europei recunoaşte că interesul superior al copiilor, care include, fără îndoială, respectarea drepturilor şi demnităţii acestora, reprezintă piatra de temelie a protecţiei acordate copiilor împotriva pedepselor corporale (a se vedea supra, pct. 25-29). 50. De asemenea, trebuie remarcat faptul că demnitatea constituie preocuparea esenţială a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului (a se vedea supra, pct. 30). Această valoare este în concordanţă atât cu evoluţia legislaţiei internaţionale privind drepturile omului, cât şi cu dezvoltarea perspectivei psihologice din jurisprudenţă. Respectarea demnităţii copiilor este consonantă cu asigurarea elementelor importante pentru creşterea acestora ca membri cu drepturi depline ai comunităţii. Asigurarea unei demnităţi de bază copiilor înseamnă că nu poate exista niciun compromis în ceea ce priveşte condamnarea violenţei împotriva lor, indiferent dacă aceasta este acceptată ca „tradiţie" sau deghizată ca „disciplinare". Unicitatea copiilor - potenţialul şi vulnerabilitatea lor, dependenţa lor de adulţi - face imperativ ca aceştia să beneficieze de mai multă, nu de mai puţină, protecţie împotriva violenţei, aceasta din urmă fiind în mod invariabil degradantă [a se vedea Observaţia generală nr. 13 (2011), citată la pct. 32 de mai sus]. 51. Astfel, este clar că respectarea demnităţii copilului nu poate fi asigurată dacă instanţele naţionale ar accepta orice formă de justificare a actelor de rele tratamente, inclusiv a pedepselor corporale, interzise în temeiul art. 3. În acest context, Curtea consideră că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres şi exhaustiv demnitatea copiilor, care, la rândul său, cere în practică un cadru juridic adecvat care să asigure protejarea copiilor împotriva violenţei în familie, care intră sub incidenţa art. 3 şi care să includă: a) o descurajare eficientă a unor astfel de încălcări grave ale integrităţii personale; b) măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente de care autorităţile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă; şi c) anchete oficiale eficiente în cazurile în care o persoană formulează o plângere întemeiată de rele tratamente [a se vedea M. şi M. împotriva Croaţiei, citată anterior, pct. 136, şi Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5.786/08, pct. 80 şi 81, CEDO 2013]. 52. Pentru aceste motive, ţinând seama de ceea ce era în joc pentru reclamant în cadrul procesului, de durata şi de ritmul procesului, de diferenţa de tratament între reclamant şi autorul infracţiunii în raport cu această durată, precum şi de modul în care instanţele naţionale au abordat problema abuzului în familie, Curtea concluzionează că ancheta privind acuzaţiile de rele tratamente a fost ineficace, deoarece a durat prea mult şi a fost viciată de o serie de deficienţe grave. Rezultă că autorităţile interne nu şi-au îndeplinit obligaţiile procedurale care le reveneau în temeiul art. 3 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, W. împotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 66-70, 23 ianuarie 2014; P.M. împotriva Bulgariei, nr. 49.669/07, pct. 65-66, 24 ianuarie 2012; şi M.C. şi A.C., citată anterior, pct. 120-125). 53. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie, sub aspect procedural. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie 54. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, cu privire la durata procesului penal împotriva lui D.D., precum şi cu privire la faptul că instanţele nu i-au acordat despăgubiri. El a invocat art. 6 din Convenţie, care prevede că: Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]. 55. Curtea subliniază că acest capăt de cerere are două componente. În primul rând, reclamantul s-a plâns de pretinsul caracter inechitabil al procesului şi, implicit, de lipsa accesului la o instanţă. În al doilea rând, reclamantul s-a plâns de durata procesului penal împotriva tatălui său. Curtea va examina separat aceste aspecte. A. Cu privire la echitatea procesului 1. Cu privire la admisibilitate 56. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Pe de o parte, acesta nu a solicitat despăgubiri în cursul procesului penal, rămânând pasiv, în esenţă, în acest sens. Pe de altă parte, acesta nu a introdus o acţiune civilă separată în faţa instanţelor naţionale, pe baza dispoziţiilor relevante din Codul civil, aplicabile la momentul respectiv. 57. Reclamantul a contestat acest argument şi a subliniat că autorităţile statului, în special direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, procurorul şi judecătorii aveau obligaţia legală de a-i proteja interesele, având în vedere că era o victimă minoră a unor abuzuri în familie la momentul procesului penal relevant. 58. Curtea constată că excepţia ridicată este strâns legată de fondul capătului de cerere. Prin urmare, uneşte această excepţie preliminară cu fondul. În continuare, constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Constată, de asemenea, că nu prezintă nicio altă cauză de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 2. Cu privire la fond a)Argumentele părţilor59. Reclamantul a reiterat faptul că instanţa naţională avea obligaţia de a acorda despăgubiri din oficiu, deoarece era minor la momentul respectiv. De asemenea, a subliniat că atât el, cât şi procurorul au criticat în recursurile lor neacordarea de despăgubiri de către tribunal. 60. Guvernul a subliniat pasivitatea reclamantului pe tot parcursul procesului în primă instanţă în ceea ce priveşte dreptul de a primi despăgubiri şi a considerat că instanţele au furnizat motivări rezonabile pentru neacordarea unor despăgubiri. Acesta a susţinut că, în măsura în care „poziţia constantă a reprezentantei reclamantului a fost că «nu solicită acordarea de despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral» de la inculpat" şi făcând abstracţie de pretinsa neaplicare a art. 17 din C. proc. pen, nu ar fi fost rezonabil să se acorde despăgubiri împotriva voinţei reclamantului. b)Motivarea Curţii

(i) Principii generale

61. Curtea face referire la principiile generale exprimate în jurisprudenţa sa, în special în hotărârea în Cauza Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) [(MC), nr. 22.251/08, CEDO 2015], în care a explicat în ce condiţii aprecierea faptelor unei anumite cauze de către o instanţă naţională poate fi considerată „arbitrară". Punctul 62 din această hotărâre are următorul conţinut: 62. Astfel, în Cauza Dulaurans, Curtea a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât singurul motiv pentru care Curtea de Casaţie franceză a ajuns la pronunţarea deciziei atacate, de a respinge ca inadmisibil recursul formulat de reclamant, a fost rezultatul unei «erreur manifeste d’appréciation» (eroare evidentă de apreciere) (a se vedea Dulaurans, citată anterior). Raţionamentul de la baza noţiunii de erreur manifeste d’appréciation (un concept din dreptul administrativ francez), astfel cum este utilizată în contextul art. 6 § 1 din Convenţie, este fără îndoială că, în cazul în care eroarea de drept sau de fapt săvârşită de instanţa naţională este atât de evidentă încât se poate caracteriza ca fiind o «eroare manifestă» - cu alte cuvinte, este o eroare pe care nicio instanţă rezonabilă nu ar fi putut să o facă vreodată -, aceasta ar putea fi de natură să aducă atingere caracterului echitabil al procesului. În Khamidov, caracterul nerezonabil al concluziei instanţelor naţionale cu privire la fapte era «atât de frapant şi palpabil de la prima vedere", încât Curtea a hotărât că procesul în legătură cu plângerea trebui să fie privit ca «vădit arbitrar» (a se vedea Khamidov, citată anterior, pct. 174). În Anđelković, Curtea a constatat că arbitrarul deciziei instanţei naţionale, care, în esenţă, nu a avut niciun temei juridic în dreptul intern şi nu includea nicio legătură a faptelor stabilite cu legislaţia aplicabilă şi rezultatul procesului, a constituit o «denegare de justiţie» (a se vedea Anđelković, citată anterior, pct. 27).

(ii) Aplicarea la cauza de faţă

62. Curtea constată de la început că prezenta cauză are ca obiect un litigiu (contestation în textul în limba franceză) privind un „drept" despre care se poate considera, cel puţin din motive care ar putea fi întemeiate, că este recunoscut în dreptul intern (a se vedea Bochan, pct. 42; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Anđelković împotriva Serbiei, nr. 1.401/08, pct. 25, 9 aprilie 2013). Legislaţia naţională prevedea dreptul de a primi despăgubiri (a se vedea supra, pct. 23), iar plângerea formulată de reclamant în faţa curţii de apel constituia un litigiu real şi serios (a se vedea supra, pct. 17). Procesul a fost în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză şi decizia pronunţată de curtea de apel a reprezentat soluţia definitivă pe acest subiect (a se vedea, supra, pct. 19 şi, respectiv, 20). 63. În plus, Curtea observă că, în conformitate cu dreptul aplicabil, instanţele aveau obligaţia să se pronunţe cu privire la problema acordării unor despăgubiri chiar şi fără o cerere formalizată în acest sens din partea reclamantului, care era minor şi, prin urmare, o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu la momentul respectiv. Mai mult, atât instanţele, cât şi procurorul aveau obligaţia să ceară victimei în mod activ informaţii cu privire la întinderea daunelor suferite (a se vedea supra, pct. 24). Legea asigura astfel o protecţie sporită persoanelor vulnerabile, precum reclamantul, plasând în sarcina autorităţilor responsabilitatea extinsă de a juca un rol activ în această privinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Lamarche împotriva României, nr. 21.472/03, pct. 34, 16 septembrie 2008). Din acest motiv şi în lumina obiectului anchetei, procesul a depăşit stadiul de un simplu litigiu între persoane fizice şi a angajat răspunderea statului din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie. 64. În acest sens, Curtea consideră că prezenta cauză trebuie să fie examinată din perspectiva obligaţiei instanţelor de a asigura drepturile reclamantului în circumstanţele concrete şi excepţionale ale cauzei. Măsura în care reclamantul a solicitat sau nu în mod expres acordarea de despăgubiri este irelevantă, deoarece instanţele aveau obligaţia de a examina din oficiu subiectul daunelor. 65. În special, în pofida prevederilor exprese ale art. 17 din C. proc. pen. (a se vedea supra, pct. 24), numai prima instanţă naţională care l-a condamnat pe D.D. a examinat problema despăgubirilor (a se vedea supra, pct. 11). În decizia sa din 26 aprilie 2012, pronunţată în ultimul ciclu procesual, tribunalul nu a acordat despăgubiri reclamantului şi nu şi-a motivat nicicum această soluţie (a se vedea supra, pct. 13 şi 16). 66. În schimb, curtea de apel nu a examinat fondul criticii adresate de reclamant în ceea ce priveşte omisiunea instanţei inferioare de a acorda despăgubiri (a se vedea supra, pct. 19). Aceasta s-a limitat la a observa că nici reclamantul, nici procurorul nu au cerut despăgubiri instanţei inferioare, împiedicând astfel instanţa să examineze acest aspect. Procedând astfel, curtea de apel s-a abţinut de la examinarea întinderii rolului pe care l-au jucat instanţele naţionale sau procurorul în a securiza interesul superior al reclamantului, în special din perspectiva prevederilor art. 17 din C. proc. pen. 67. Mai mult, motivarea curţii de apel nu a avut niciun temei juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Anđelković, citată anterior, pct. 27, cu trimiterile suplimentare). În lumina redactării neechivoce a obligaţiei consacrate la art. 17 din C. proc. pen., curtea de apel ar fi trebuit să examineze pe fond dreptul la daune, pentru a decide dacă reclamantul avea sau nu dreptul să primească despăgubiri. 68. În concluzie, Curtea consideră că omisiunea instanţelor naţionale de a aplica art. 17 din C. proc. pen. în favoarea reclamantului şi, astfel, de a examina dacă ar fi fost necesar să i se acorde despăgubiri a constituit o denegare de justiţie [a se vedea, mutatis mutandis, Anđelković, citată anterior, pct. 27, şi Bochan (nr. 2), citată anterior, pct. 64]. 69. A fost încălcat, în consecinţă, art. 6 § 1 din Convenţie. Prin urmare, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern în ceea ce priveşte pretinsa neepuizare a căilor de recurs interne. B. Cu privire la durata procedurii 70. Având în vedere constatarea încălcării art. 3 sub aspect procedural, în special din cauza duratei procesului penal (a se vedea supra, pct. 52), Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe separat cu privire la admisibilitatea şi fondul plângerii privind pretinsa încălcare a cerinţei „termenului rezonabil", consacrată la art. 6 § 1 din Convenţie [a se vedea, printre alte hotărâri, Dimitrov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 77.938/11, pct. 171, 1 iulie 2014, şi, mutatis mutandis, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47.848/08, pct. 156, CEDO 2014]. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 71. Art. 41 din Convenţie prevede: În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. A. Prejudiciu 72. Reclamantul a pretins 25.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale. 73. Guvernul a contestat suma solicitată. 74. Având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea admite că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 10.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli de judecată 75. Reclamantul a pretins 1.326,69 EUR pentru cheltuielile de judecată în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, a pretins suma de 3.497,50 EUR pentru cheltuielile de judecată în faţa Curţii, onorariile avocatului şi cheltuielile de secretariat; reclamantul a cerut ca sumele în cauză să fie plătite direct avocatului său (3.197,50 EUR) şi Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România - Comitetul Helsinki („APADOR-CH") (300 EUR). 76. Guvernul a contestat sumele solicitate. 77. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă (a se vedea, în special, Şerban Marinescu împotriva României, nr. 68.842/13, pct. 78-80, 15 decembrie 2015, şi Drăgan împotriva României, nr. 65.158/09, pct. 99-102, 2 februarie 2016), Curtea respinge cererea formulată de APADOR-CH, având în vedere că această asociaţie nu a reprezentat reclamantul în prezenta procedură. Având în vedere documentele aflate în posesia sa, Curtea consideră echitabil să acorde suma solicitată pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale, şi anume 1.326,69 EUR. De asemenea, aceasta consideră că este rezonabil să acorde suma solicitată pentru reprezentarea reclamantului în faţa sa, şi anume 3.197,50 EUR, mai puţin suma deja primită cu acest titlu sub formă de asistenţă judiciară (850 EUR), reprezentând suma totală de 2.347,50 EUR, care va fi plătită direct în contul bancar al reprezentantei reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21.722/11, pct. 219, CEDO 2013). C. Dobânzi moratorii 78. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, 1. uneşte, în unanimitate, fondul cu excepţia preliminară ridicată de Guvern cu privire la neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte capătul de cerere privind pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil şi o respinge; 2. declară, în unanimitate, admisibil capătul de cerere formulat în temeiul art. 3 din Convenţie; 3. declară, cu majoritate, admisibil capătul de cerere privind pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 din Convenţie; 4. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural; 5. hotărăşte, cu patru voturi la trei, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, în sensul că reclamantului i-a fost refuzat dreptul la un proces echitabil; 6. hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să examineze admisibilitatea şi fondul capătului de cerere formulat în temeiul art. 6 din Convenţie cu privire la durata procedurii; 7. hotărăşte, cu patru voturi la trei: a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 10.000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(ii) 1.326,69 EUR (o mie trei sute douăzeci şi şase euro şi şaizeci şi nouă de cenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată în procedurile interne;
(iii) 2.347,50 EUR (două mii trei sute patruzeci şi şapte de euro şi cincizeci de cenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii în faţa Curţii, care trebuie plătită în contul bancar al reprezentantei reclamantului;

b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;8. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris, la 3 octombrie 2017, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii. Preşedinte, Ganna Yudkivska Grefier, Marialena Tsirli În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre: a)opinia concurentă comună a judecătorilor De Gaetano, Pinto de Albuquerque şi Motoc; b)opinia parţial concurentă a judecătorului Bošnjak; c)opinia comună parţial separată a judecătorilor Yudkivska, Ranzoni şi Bošnjak.G.Y. M.T. OPINIA CONCURENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR DE GAETANO, PINTO DE ALBUQUERQUE ŞI MOTOC 1. Suntem de acord cu toate cele opt puncte ale dispozitivului hotărârii. Cu toate acestea, suntem de părere că, având în vedere caracteristicile speciale ale cauzei, îndeosebi vulnerabilitatea reclamantului şi faptul că a fost vorba despre acte de violenţă în familie, este necesar să se evidenţieze alte câteva aspecte legate de principiile generale aplicabile. Suntem deosebit de preocupaţi de lipsa de claritate a hotărârii Camerei în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a interdicţiei aplicării de rele tratamente copiilor şi natura denegării de dreptate în speţă. 2. „Calvarul" trăit de reclamant în faţa instanţelor din România - nu există alte cuvinte pentru a descrie prin ce a trecut acesta - a durat din iulie 2004 până în noiembrie 2012. Avea trei ani atunci când a început şi aproximativ unsprezece atunci când s-a încheiat. Întreaga sa copilărie a fost dominată de procesul penal. În opinia noastră, orice procedură, civilă sau penală, care implică în mod direct minori atrage în mod automat nu atât cerinţa unei diligenţe speciale, cât cerinţa „unei diligenţe excepţionale" (a se vedea H. împotriva Regatului Unit, nr. 9.580/81, pct. 85), care ar trebui să caracterizeze astfel de proceduri. În acest caz, suntem de acord că nu este necesar să se examineze capătul de cerere formulat în temeiul art. 6, referitor la durata procedurii, doar pentru că acelaşi fapt este, să spunem aşa, absorbit în încălcarea mai gravă a art. 3, astfel cum este descrisă la pct. 43-53. Aici există, într-un fel, o concurenţă formală sau ideală între încălcări ale Convenţiei, iar acest lucru este reflectat în mod adecvat de valoarea despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral. 3. Conform Curţii de Apel Bucureşti, deoarece nici procurorul, nici reclamantul nu şi-au întemeiat recursurile pe aspectele civile ale cauzei, tribunalul a procedat corect limitându-şi examinarea cauzei la aspectele penale cu care fusese sesizat. Argumentul invocat de această instanţă se bazează, de fapt, pe principiul quantum apellatum, tantum devolutum, conform căruia instanţa de recurs este obligată să se limiteze la a se pronunţa asupra recursului în limitele motivelor de recurs. Utilizând acest argument, curtea de apel a ales să nu ţină seama de art. 17 din Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, ignorând, astfel, un principiu fundamental al administrării justiţiei: in omnibus quidem, maxime tamen in jure, aequitas spectanda sit. 4. Potrivit legii, art. 17 impunea instanţelor, inclusiv instanţelor de apel, obligaţia legală de a examina din oficiu posibilitatea de acordare de despăgubiri, atunci când partea vătămată era o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În fapt, acesta a creat o excepţie de la principiul potrivit căruia victima are obligaţia de a solicita despăgubiri, plasând această obligaţie în sarcina organelor de urmărire penală şi a instanţei însăşi. Natura ex officio a acestui tip de cercetare judecătorească primează în faţa principiului quantum apellatum, tantum devolutum. În acest caz, ar fi de aşteptat ca numai o renunţare explicită a victimei la dreptul său la despăgubiri să elibereze instanţele de obligaţia lor legală ex officio de a lua în considerare problema daunelor. Nicio astfel de renunţare explicită nu a fost formulată vreodată de reclamant sau de reprezentantul acestuia. Faptul că mama reclamantului nu s-a constituit ca parte civilă în cadrul procesului penal (pct. 9) şi nu, astfel cum a afirmat în mod tendenţios Guvernul (pct. 60), că aceasta „nu [a solicitat] acordarea de despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral" - nu poate fi interpretat ca o renunţare la acest drept în numele fiului său minor. În fapt, cerinţele impuse instanţelor de art. 17 erau independente de orice cerere formală de constituire ca parte civilă, precum şi de orice cerere specifică de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral, formulate de reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Astfel, argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul a renunţat la dreptul său la despăgubiri, prin intermediul reprezentantului său, prin limitarea recursului la aspectele penale ale cauzei, este greşit. În fapt, tribunalul însuşi i-a acordat despăgubiri reclamantului din oficiu în decizia sa din 22 decembrie 2009. Şi mai important, a existat constant o practică de confirmare a naturii ex officio a cercetării judecătoreşti. Astfel, în Decizia nr. 1.776/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeindu-se tocmai pe art. 17 menţionat anterior, a casat o decizie, deoarece curtea de apel, deşi l-a condamnat pe soţ pentru uciderea soţiei sale, a omis să examineze problema acordării unor despăgubiri copiilor minori ai victimei. În acelaşi sens, în Dosarul nr. 254/1990, Tribunalul Bucureşti a respins ca fiind contrară intereselor copiilor minori renunţarea la dreptul de a primi despăgubiri, formulată de mamă în numele lor. Prin urmare, este destul de surprinzător că, în prezenta cauză, aceeaşi instanţă a decis să nu acorde astfel de despăgubiri, fără să ofere vreo justificare, în decizia sa din 26 aprilie 2012. Acest comportament arbitrar al tribunalului a fost imputat chiar de către procuror, care s-a plâns de faptul că tribunalul nu a acordat despăgubiri (a se vedea pct. 17). Având în vedere faptul că, deşi Curţii de Apel Bucureşti i s-a solicitat să remedieze acest comportament al instanţei inferioare, nu a făcut acest lucru, reclamantul a fost victima unei grave denegări de justiţie şi, prin urmare, a unei încălcări a art. 6 din Convenţie, care nu este absorbită sau consumată de o încălcare distinctă a art. 3. 5. În lumina elementelor de drept internaţional citate la pct. 25-34 din hotărâre considerăm că, astfel, Camera ar fi trebuit să afirme, în termeni mai principiali şi mai clari, că statelor membre ale Consiliului Europei le revine obligaţia pozitivă, în temeiul Convenţiei europene a drepturilor omului, de a interzice toate formele de violenţă împotriva copiilor, în toate mediile, şi de a cerceta, urmări penal şi pedepsi persoanele responsabile de astfel de acte de violenţă; expresia „ar trebui să depună eforturi", astfel cum este utilizată la pct. 51, nu reflectă în mod adecvat această obligaţie, astfel cum există în prezent. Această pedeapsă ar trebui să fie suficient de severă pentru a avea un efect disuasiv, astfel cum impune Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (a se vedea pct. 27) şi Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (pct. 32). Art. 45 din Convenţia Consiliului Europei, menţionată anterior, impune părţilor să adopte măsuri proporţionale cu gravitatea infracţiunilor; părţilor li se cere, de fapt, „să ia măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că infracţiunile stabilite în conformitate cu [Convenţia] sunt pasibile de sancţiuni eficiente, proporţionale şi disuasive, luând în considerare gravitatea acestora". Observăm că D.D. a fost condamnat pentru abuzuri fizice şi verbale săvârşite împotriva reclamantului pe parcursul unei perioade de doi ani (2002-2004), însă acesta a fost condamnat la o simplă pedeapsă cu închisoarea cu suspendare. În mod clar, o astfel de pedeapsă nu ar fi în concordanţă cu standardele internaţionale menţionate anterior. OPINIA PARŢIAL CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI BOŠNJAK Deşi împărtăşesc opinia majorităţii, potrivit căreia în speţă a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspectul procedural, nu pot subscrie la unele dintre motivările expuse în hotărâre. În opinia mea, circumstanţele descrise la pct. 42-44 din hotărâre sunt, în sine, suficiente pentru a constata încălcarea menţionată. Autorităţile competente nu au luat nicio măsură în ceea ce priveşte primele patru plângeri penale depuse de către mama reclamantului. După ce s-au decis să reacţioneze, autorităţilor le-a luat aproape trei ani şi jumătate să finalizeze ancheta întrun caz care priveşte comiterea de abuzuri împotriva unui copil, iar procesul în ansamblul său a durat mai mult de opt ani pentru trei grade de jurisdicţie, cu intervenţia unei perioade semnificative de inactivitate. Faptul că, în cele din urmă, autorul a fost condamnat şi a primit o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare nu poate în niciun caz să compenseze lipsa gravă de diligenţă în instrumentarea cauzei sau să conducă la concluzia că ancheta privind acuzaţiile de rele tratamente aplicate unui copil vulnerabil a fost eficientă. Cu toate acestea, majoritatea a decis să evidenţieze motivele suplimentare pe care s-a bazat constatarea unei încălcări a art. 3 sub aspect procedural. Aceste motive sunt dezvoltate la pct. 47-51 din hotărâre. Potrivit primului argument al majorităţii, autorităţile nu i-au acordat reclamantului nicio despăgubire pentru durata excesivă a procedurii, în timp ce autorul infracţiunii a beneficiat de o reducere a pedepsei pentru acelaşi motiv. Şi totuşi este dificil de imaginat vreo formă de despăgubire a victimei, în cadrul procedurii penale, pentru durata excesivă a aceleiaşi proceduri. O astfel de despăgubire poate fi solicitată şi acordată în cadrul unei proceduri separate, însă reclamantul nu a iniţiat niciodată o astfel de procedură. Nu cred că aspectul procedural al art. 3 din Convenţie impune înaltelor părţi contractante să acorde despăgubiri pentru durata posibil excesivă a procedurii penale, în cadrul procedurii respective. În plus, majoritatea este de părere că reclamantul ar fi trebuit să primească despăgubiri pentru abuzurile suferite, pentru a contrabalansa durata excesivă a procedurii şi pentru a fi respectate standardele unei anchete eficiente (a se vedea pct. 48 din hotărâre). Faptul că reclamantul nu a primit despăgubiri pentru abuzurile suferite este abordat separat, în cadrul examinării capătului de cerere formulat în temeiul art. 6, şi este posibil să nu fie considerată pe deplin adecvată sancţionarea statului pârât de două ori pentru aceeaşi omisiune, în temeiul a două prevederi diferite ale Convenţiei. În orice caz, împreună cu judecătorii Yudkivska şi Ranzoni, mi-am exprimat dezacordul cu privire la opinia majorităţii conform căreia, în speţă, instanţele naţionale aveau obligaţia, în temeiul Convenţiei, să acorde reclamantului despăgubiri în această privinţă. Consider că acele argumente (în special faptul că mama reclamantului, acţionând în numele acestuia, a renunţat în mod expres la orice cerere de despăgubire) sunt, de asemenea, relevante pentru problema încălcării art. 3. În cele din urmă, după citarea documentelor internaţionale de la pct. 50, majoritatea subliniază, la pct. 51, că respectarea demnităţii copilului nu poate fi asigurată dacă instanţele naţionale ar accepta orice formă de justificare a actelor de rele tratamente şi că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres şi exhaustiv demnitatea copiilor, prin adoptarea unui cadru juridic adecvat. Deşi nu pot decât să fiu de acord cu aceste lucruri, este greu de înţeles de ce aceste principii susţin constatarea unei încălcări în speţă. În special, instanţele naţionale într-adevăr l-au condamnat pe autorul faptelor, deci aparent nu au găsit nicio justificare pentru actele sale. La nivel legislativ, statul pârât a adoptat Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor, ale cărei prevederi relevante garantează dreptul la respectarea personalităţii copilului şi interzic în mod expres pedepsirea fizică sau tratamentele umilitoare ori inumane (a se vedea pct. 21 din hotărâre). Ar putea fi corect să afirmăm că, la nivel abstract, statul pârât a respectat aceste cerinţe. Întârzierile inexplicabile şi excesive care au avut loc în speţă nu par a fi rezultatul unor posibile deficienţe ale cadrului juridic. Atunci când constată încălcarea oricărui articol din Convenţie, Curtea are obligaţia de a transmite un mesaj clar autorităţilor naţionale cu privire la acţiuni sau omisiuni ale acestora care au fost incompatibile cu cerinţele Convenţiei. Cred că argumentelor, aşa cum au fost evidenţiate la pct. 47-51, le lipsesc claritatea, forţa şi puterea de convingere care sunt necesare pentru a preveni repetarea unor viitoare încălcări. OPINIA COMUNĂ PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORILOR YUDKIVSKA, RANZONI ŞI BOŠNJAK Spre regretul nostru, nu putem fi de acord cu motivarea şi concluzia majorităţii referitoare la art. 6, în ceea ce priveşte echitatea procedurii în cauza reclamantului. În primul rând, considerăm că majoritatea nu a abordat în mod corespunzător excepţia ridicată de Guvern privind neepuizarea căilor de recurs interne. La pct. 69, după ce a constatat încălcarea art. 6, ei afirmă pur şi simplu că excepţia de neepuizare a căilor de atac este, „prin urmare", respinsă. Cu toate acestea, o excepţie de inadmisibilitate nu poate fi respinsă pentru că a fost constatată o încălcare pe fond; în caz contrar, principiul subsidiarităţii ar fi ignorat şi întreaga logică a art. 35 ar fi subminată. Curtea poate aborda această chestiune numai după epuizarea tuturor căilor de recurs interne. Câteva explicaţii privind această abordare pot fi găsite la pct. 63. Potrivit majorităţii, procesul în cauză depăşeşte un simplu litigiu între persoane fizice şi, prin urmare, angajează răspunderea statului din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie; aşadar, este de presupus că statul ar trebui să acţioneze proprio motu şi reclamantul nu trebuia să solicite despăgubiri în cursul procesului penal sau să iniţieze o acţiune civilă separată, astfel cum a susţinut Guvernul. Din păcate, nu suntem de acord cu această interpretare a obligaţiilor pozitive care le revin statelor membre în temeiul art. 6. Este adevărat că părţile contractante ar trebui să asigure o protecţie eficientă a copiilor şi a altor persoane vulnerabile împotriva relelor tratamente [a se vedea O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), nr. 35.810/09, pct. 144, CEDO2014 (extrase)]. Cu toate acestea, această obligaţie pozitivă prevăzută de art. 3 din Convenţie nu poate, în opinia noastră, să fie extinsă la art. 6, care prevede garanţii procedurale minime în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a unei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. De exemplu, un stat membru are obligaţia de a furniza asistenţă juridică gratuită unei victime vulnerabile la acte de tortură, astfel încât să asigure participarea efectivă a acesteia în procedurile interne relevante, dar aceasta este o obligaţie care îi revine în temeiul art. 3 din Convenţie şi nu în temeiul art. 6 (a se vedea Savitskyy împotriva Ucrainei, nr. 38.773/05, pct. 119, 26 iulie 2012). Trebuie să se sublinieze de la bun început că aplicabilitatea art. 6 în speţă este îndoielnică, având în vedere faptul că reclamantul nu a iniţiat nicio acţiune civilă în cadrul procedurii în cauză (a se compara cu Hamer împotriva Franţei, 7 august 1996, pct. 68-79, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III). În plus, obligaţiile pozitive ale statului de a proteja un minor, inclusiv obligaţia de a oferi despăgubiri pentru abuzuri, au fost abordate suficient în constatările Curţii în temeiul art. 3 din Convenţie (a se vedea în special pct. 47 din hotărâre). Art. 6 şi cerinţele privind un proces echitabil au o natură diferită. Domeniul de aplicare al noţiunii de caracter echitabil al procedurii nu ar trebui să fie extins pentru a include cerinţa de a acorda despăgubiri proprio motu nici măcar celor mai vulnerabile părţi la procedură. Majoritatea a continuat atunci şi a concluzionat că „raţionamentul curţii de apel nu a avut niciun temei juridic", deoarece „[a]vând în vedere exprimarea neechivocă a obligaţiei consacrate la art. 17 din C. proc. pen., curtea de apel ar fi trebuit să examineze pe fond dreptul la despăgubiri, pentru a decide dacă reclamantul avea sau nu dreptul să primească despăgubiri". Hotărând astfel, majoritatea a depăşit limitele stabilite în Convenţie în vederea examinării dreptului procesual naţional, acţionând în calitate de „instanţă de gradul patru" într-o situaţie în care nu se poate considera că instanţele naţionale au acţionat în mod arbitrar. Art. 17 din C. proc. pen. prevede obligaţia instanţei de a cere persoanei în cauză, prin reprezentantul legal al acesteia, „să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale". De asemenea, prevedea că instanţa trebuia „să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă" (a se vedea pct. 24 din hotărâre). Potrivit Guvernului, mama reclamantului, în calitate de reprezentant legal al acestuia, a precizat clar în cursul procedurii că „nu solicită [...] despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral" din partea pârâtului (a se vedea pct. 60 din hotărâre). Acest lucru nu a fost infirmat de reclamant. Prin urmare, nu se poate considera că autorităţile judiciare naţionale au ignorat cerinţa prevăzută la art. 17, menţionată anterior, de a cere persoanei în cauză să precizeze poziţia sa cu privire la prejudiciul suferit. De asemenea, această dispoziţie impunea instanţei să se pronunţe asupra chestiunii despăgubirilor, însă nu afirma că aceasta trebuie să acorde despăgubiri. Având în vedere poziţia reprezentantei reclamantului, menţionată anterior, nu se poate afirma că decizia curţii de apel de a nu acorda despăgubiri nu a avut niciun temei juridic, iar decizia în cauză nu pare să fie arbitrară. Prin urmare, prezenta cauză nu poate fi comparată cu cele două cauze la care se face referire în prezenta hotărâre, şi anume Anđelković împotriva Serbiei (nr. 1.401/08, 9 aprilie 2013), în care raţionamentul explicit al instanţei cu privire la obiectul cauzei „sa bazat pe ceea ce pare a fi o afirmaţie abstractă, care a depăşit orice marjă de apreciere rezonabilă de care dispune o instanţă", sau Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) [(MC), nr. 22.251/08, CEDO 2015], în care în mod deliberat Curtea Supremă a Ucrainei a interpretat eronat această hotărâre a Curţii. În timp ce curtea de apel nu s-a pronunţat cu privire la problema despăgubirilor, această omisiune nu constituie, în opinia noastră, o denegare de justiţie, aşa cum a concluzionat majoritatea.



SmartCity5

COMENTARII la Hotărârea /2018

Momentan nu exista niciun comentariu la Hotărârea din 2018
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat OUG 53 2004
    Acesta este un creditor profesionist de împrumut privat, care este înregistrat să ofere împrumuturi cu dobândă redusă de 3%. Lucrează cu o echipă de experți în calitate de personal și acordă împrumuturi de aceeași zi. Toate tipurile de împrumuturi, cum ar fi împrumuturi de urgență, împrumuturi de împrumuturi grele, împrumut de consolidare a datoriilor, împrumuturi auto, vehicule, camioane, împrumuturi de afaceri, finanțare / finanțare, împrumuturi ipotecare, credite pentru studenți, împrumuturi pentru agricultură un proiect și multe altele. Intrați în contact (rodfinancing@gmail.com) WhatsApp: +14693515949 Site web: https://rodfinancing3.wixsite.com/rodfinancing
ANONIM a comentat Legea 87 1992
    Acesta este un creditor profesionist de împrumut privat, care este înregistrat să ofere împrumuturi cu dobândă redusă de 3%. Lucrează cu o echipă de experți în calitate de personal și acordă împrumuturi de aceeași zi. Toate tipurile de împrumuturi, cum ar fi împrumuturi de urgență, împrumuturi de împrumuturi grele, împrumut de consolidare a datoriilor, împrumuturi auto, vehicule, camioane, împrumuturi de afaceri, finanțare / finanțare, împrumuturi ipotecare, credite pentru studenți, împrumuturi pentru agricultură un proiect și multe altele. Intrați în contact (rodfinancing@gmail.com) WhatsApp: +14693515949 Site web: https://rodfinancing3.wixsite.com/rodfinancing
ANONIM a comentat Hotărârea 3 2018
    O zi buna, Consultantul Nortion Loan este aici pentru a vă asigura că obțineți cel mai bun împrumut pentru afacerea dvs. sau plătiți facturile. Răspundeți doar la câteva întrebări simple și îndepliniți termenii. Contactați-ne acum pentru un împrumut de 2,5% din toate împrumuturile, este ușor, rapid și securizat. Informatii de contact EMAIL: nortionloanconsultant@gmail.com TELEFON: +17815611941 (TEXT NUMAI) WHATSAPP: +15183806243 FACEBOOK: Consultant Nortion Loan TWITTER: @ nortionloanC INSTAGRAM: @ nortionloanconsultant O tranzacție de împrumut în care poți avea încredere.
ANONIM a comentat Hotărârea 3 2018
    O zi buna, Consultantul Nortion Loan este aici pentru a vă asigura că obțineți cel mai bun împrumut pentru afacerea dvs. sau plătiți facturile. Răspundeți doar la câteva întrebări simple și îndepliniți termenii. Contactați-ne acum pentru un împrumut de 2,5% din toate împrumuturile, este ușor, rapid și securizat. Informatii de contact EMAIL: nortionloanconsultant@gmail.com TELEFON: +17815611941 (TEXT NUMAI) WHATSAPP: +15183806243 FACEBOOK: Consultant Nortion Loan TWITTER: @ nortionloanC INSTAGRAM: @ nortionloanconsultant O tranzacție de împrumut în care poți avea încredere.
ANONIM a comentat Decizia 94 2018
     ARE YOU LOOKING FOR A REAL PROVIDER FOR BANK INSTRUMENT TO FUND PROJECTS ? Dear Sir/Ma I am direct to a provider who has recently issued banking instruments for a couple of my clients the provider is 100% check-able you can do your due diligence on them. I personally know the provider. Our instruments are only from triple 'a' rated banks and we issue from $1M to $5B . The provider is 100% verifiable. If you are genuinely seeking bank instruments. Contact me and i will furnish you with details. And again our bank instruments can serves as collateral as the case may be, which will enable you get loans from your bank so as to embark on any projects such as Aviation, Agriculture, Petroleum, Mining, Telecommunication, Construction of Dams, Real estate, Bridges, Trading, Importing and exporting and Other Turnkey Project (s) etc. Also these instruments can be put in PPP, etc. Please do let me know of your willingness to proceed and I will email you our terms and condition upon request. Contact :Robert Glen Email: robertg.finance@gmail.com / robertglen.finance230@yahoo.com Skype: robertg.finance@gmail.com Whats-sap number: +1{864 }774-2551 BROKERS ARE WELCOME & 100% PROTECTED!!! Regards, Robert Glen.
ANONIM a comentat Decizia 94 2018
     ARE YOU LOOKING FOR A REAL PROVIDER FOR BANK INSTRUMENT TO FUND PROJECTS ? Dear Sir/Ma I am direct to a provider who has recently issued banking instruments for a couple of my clients the provider is 100% check-able you can do your due diligence on them. I personally know the provider. Our instruments are only from triple 'a' rated banks and we issue from $1M to $5B . The provider is 100% verifiable. If you are genuinely seeking bank instruments. Contact me and i will furnish you with details. And again our bank instruments can serves as collateral as the case may be, which will enable you get loans from your bank so as to embark on any projects such as Aviation, Agriculture, Petroleum, Mining, Telecommunication, Construction of Dams, Real estate, Bridges, Trading, Importing and exporting and Other Turnkey Project (s) etc. Also these instruments can be put in PPP, etc. Please do let me know of your willingness to proceed and I will email you our terms and condition upon request. Contact :Robert Glen Email: robertg.finance@gmail.com / robertglen.finance230@yahoo.com Skype: robertg.finance@gmail.com Whats-sap number: +1{864 }774-2551 BROKERS ARE WELCOME & 100% PROTECTED!!! Regards, Robert Glen.
ANONIM a comentat Decretul 770 1966
    O zi buna, Consultantul Nortion Loan este aici pentru a vă asigura că obțineți cel mai bun împrumut pentru afacerea dvs. sau plătiți facturile. Răspundeți doar la câteva întrebări simple și îndepliniți termenii. Contactați-ne acum pentru un împrumut de 2,5% din toate împrumuturile, este ușor, rapid și securizat. Informatii de contact EMAIL: nortionloanconsultant@gmail.com TELEFON: +17815611941 (TEXT NUMAI) WHATSAPP: +15183806243 FACEBOOK: Consultant Nortion Loan TWITTER: @ nortionloanC INSTAGRAM: @ nortionloanconsultant O tranzacție de împrumut în care poți avea încredere.
ANONIM a comentat Decretul 78 1995
    Obținerea unui împrumut legitim a fost întotdeauna o problemă uriașă Pentru atât de mulți clienți care au nevoi financiare. Problema creditelor necorespunzătoare și a garanțiilor sunt ceva la care clienții sunt întotdeauna îngrijorați atunci când solicită un împrumut de la un creditor legal. Dar compania MIDLAND CREDIT FIRM a făcut această diferență în industria împrumuturilor. Compania MIDLAND CREDIT FIRM a fost acreditată de consiliul de împrumuturi pentru a acorda împrumuturi clienților locali și internaționali la rata dobânzii de 3%. Ne-a fost acordat privilegiul de a vă satisface nevoile financiare. Problema creditului nu trebuie să vă împiedice să obțineți împrumutul de care aveți nevoie. Serviciile noastre includ urmatoarele: - * Credite pentru investitori *Consolidarea datoriilor * Al doilea ipotecar * Credite de afaceri *Imprumuturi personale * Împrumuturi internaționale Nici o asigurare socială și niciun cec de credit, 100% garanție. Tot ce trebuie să faceți este să ne spuneți exact ce vreți și vă vom face cu adevărat visul vostru real. Compania MIDLAND CREDIT spune că DA atunci când băncile dvs. spun NU. În cele din urmă, finanțăm o firmă de împrumut la scară mică, intermediari, instituții financiare la scară mică pentru că avem capital nelimitat. Pentru mai multe detalii, mergeți la achiziționarea unui împrumut de la noi: Răspundeți prompt la acest e-mail: midland.credit2@gmail.com Numele companiei: MIDLAND CREDIT HOME Compania Email midland.credit2@gmail.com Compania NMLS ID: 315276. Site-ul companiei: midlandcreditonline.com
ANONIM a comentat Decretul 78 1995
    Obținerea unui împrumut legitim a fost întotdeauna o problemă uriașă Pentru atât de mulți clienți care au nevoi financiare. Problema creditelor necorespunzătoare și a garanțiilor sunt ceva la care clienții sunt întotdeauna îngrijorați atunci când solicită un împrumut de la un creditor legal. Dar compania MIDLAND CREDIT FIRM a făcut această diferență în industria împrumuturilor. Compania MIDLAND CREDIT FIRM a fost acreditată de consiliul de împrumuturi pentru a acorda împrumuturi clienților locali și internaționali la rata dobânzii de 3%. Ne-a fost acordat privilegiul de a vă satisface nevoile financiare. Problema creditului nu trebuie să vă împiedice să obțineți împrumutul de care aveți nevoie. Serviciile noastre includ urmatoarele: - * Credite pentru investitori *Consolidarea datoriilor * Al doilea ipotecar * Credite de afaceri *Imprumuturi personale * Împrumuturi internaționale Nici o asigurare socială și niciun cec de credit, 100% garanție. Tot ce trebuie să faceți este să ne spuneți exact ce vreți și vă vom face cu adevărat visul vostru real. Compania MIDLAND CREDIT spune că DA atunci când băncile dvs. spun NU. În cele din urmă, finanțăm o firmă de împrumut la scară mică, intermediari, instituții financiare la scară mică pentru că avem capital nelimitat. Pentru mai multe detalii, mergeți la achiziționarea unui împrumut de la noi: Răspundeți prompt la acest e-mail: midland.credit2@gmail.com Numele companiei: MIDLAND CREDIT HOME Compania Email midland.credit2@gmail.com Compania NMLS ID: 315276. Site-ul companiei: midlandcreditonline.com
ANONIM a comentat Decretul 78 1995
    Obținerea unui împrumut legitim a fost întotdeauna o problemă uriașă Pentru atât de mulți clienți care au nevoi financiare. Problema creditelor necorespunzătoare și a garanțiilor sunt ceva la care clienții sunt întotdeauna îngrijorați atunci când solicită un împrumut de la un creditor legal. Dar compania MIDLAND CREDIT FIRM a făcut această diferență în industria împrumuturilor. Compania MIDLAND CREDIT FIRM a fost acreditată de consiliul de împrumuturi pentru a acorda împrumuturi clienților locali și internaționali la rata dobânzii de 3%. Ne-a fost acordat privilegiul de a vă satisface nevoile financiare. Problema creditului nu trebuie să vă împiedice să obțineți împrumutul de care aveți nevoie. Serviciile noastre includ urmatoarele: - * Credite pentru investitori *Consolidarea datoriilor * Al doilea ipotecar * Credite de afaceri *Imprumuturi personale * Împrumuturi internaționale Nici o asigurare socială și niciun cec de credit, 100% garanție. Tot ce trebuie să faceți este să ne spuneți exact ce vreți și vă vom face cu adevărat visul vostru real. Compania MIDLAND CREDIT spune că DA atunci când băncile dvs. spun NU. În cele din urmă, finanțăm o firmă de împrumut la scară mică, intermediari, instituții financiare la scară mică pentru că avem capital nelimitat. Pentru mai multe detalii, mergeți la achiziționarea unui împrumut de la noi: Răspundeți prompt la acest e-mail: midland.credit2@gmail.com Numele companiei: MIDLAND CREDIT HOME Compania Email midland.credit2@gmail.com Compania NMLS ID: 315276. Site-ul companiei: midlandcreditonline.com
Alte acte pe aceeaşi temă cu Hotărârea /2018
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu