Hotărârea Nr.- din 25.09.2012

(Cererea nr. 33003/03)StrasbourgHotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 august 2012,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la acea dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.003/03 îndreptată împotriva României, prin care o comunitate religioasă din acest stat, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia (reclamanta), a sesizat Curtea la 14 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta a fost reprezentată de Monica Macovei şi Dan Mihai, avocaţi în Bucureşti, apoi din decembrie 2004 doar de acesta din urmă. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamanta invocă, în special, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.4. La 5 aprilie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei6. Reclamanta, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, este o comunitate a Bisericii Catolice din România, cu sediul la Alba Iulia.A. Situaţia juridică a Bibliotecii Batthyaneum şi a Institutului de Astronomie din 1798 până în 19987. La 31 iulie 1798, reclamantei i s-a donat de către episcopul catolic de Transilvania, Ignatius, conte de Batthyan, biblioteca sa, denumită ulterior „Biblioteca Batthyaneum“, care cuprindea una dintre cele mai bogate colecţii de carte veche din România şi clădirea care o adăpostea, precum şi Institutul de Astronomie pe care acesta îl fondase, cu sediul în acelaşi imobil. Una dintre cărţile cele mai preţioase din colecţie este un fragment dintr-un manuscris carolingian decorat cu miniaturi, datând din anul 810, scris în latină, cu cerneală de aur, cunoscut sub denumirea de Evangheliarul de la Lorsch (cf. Ingo F. Walther, Norbert Wolf, Chefs-d’œuvre de l’enluminure, Köln, 2005, p. 86-89; biblioteca din Alba Iulia păstrează fragmentul care conţine Evangheliile după Sfântul Marcu şi Sfântul Matei). O altă denumire a acestei cărţi, utilizată mai des în România, este Codex aureus. Conform dorinţei donatorului, biblioteca şi institutul erau deschise pentru publicul larg, nu doar pentru credincioşii catolici, şi nu puteau fi deplasate de la Alba Iulia.8. Actul de donaţie face parte integrantă dintr-o cartă redactată în latină care menţionează principalele contribuţii ale episcopului în beneficiul bisericii, dintre care renovarea şi finanţarea de noi ornamente pentru catedrală şi clădirile bisericeşti şi înfiinţarea Institutului de Astronomie. În partea referitoare la donarea bibliotecii, carta este redactată după cum urmează:Datorită faptului că la Alba Iulia se află sediul Episcopiei şi al disciplinelor teologice şi matematice, donez, predau şi confer Bisericii şi Provinciei Transilvania biblioteca mea cea mare pentru care am cheltuit treizeci de mii de florini, la locaţia unde se află aceasta, precum şi o parte din cărţile care îi aparţin şi care se află la mine. [...] Doresc, totuşi, şi decid că nici Institutul de Astronomie şi nici Biblioteca cu toate accesoriile enumerate nu vor putea fi deplasate din Alba Iulia, decât în caz de necesitate imperioasă şi doar după acordul unanim al Episcopului şi al consiliului episcopal, la care va trebui să se adauge acordul guvernatorului regal, dacă este catolic, şi cel al Status Catholici. 9. Din 1789 până în 1947, arhiepiscopia reclamantă a fost singurul proprietar şi posesor al bibliotecii şi al institutului. Nici statul român şi nici alte persoane nu au emis pretenţii cu privire la proprietatea acestor bunuri.10. În 1947, după instaurarea regimului comunist în România, Biblioteca Batthyaneum şi institutul, devenit muzeu de astronomie, au fost închise şi puse sub sigiliu de către autorităţi. Niciun act de expropriere nu i-a fost notificat reclamantei.11. Printr-o hotărâre din 19 decembrie 1961, la cererea comitetului executiv al sfatului popular raional formulată împotriva reclamantei, Tribunalul Regional Hunedoara a constatat că statul devenise proprietar al bibliotecii şi al institutului, bunurile în speţă fiind stăpânite de către statul român de peste 2 ani.12. Prin Decizia nr. 142/1990, Primăria Alba Iulia a dispus ca Biblioteca Batthyaneum să fie plasată sub administraţia Bibliotecii Centrale de Stat - filiala Alba Iulia.B. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, care dispunea restituirea bunurilor în litigiu13. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 stabileşte că 17 imobile enumerate în anexa la ordonanţă trebuiau să fie restituite comunităţilor - organizaţii sau biserici - ale minorităţilor naţionale de la care aceste bunuri fuseseră confiscate după 1940.14. Printre cele 17 bunuri imobile enumerate în anexă, „Biblioteca Batthyaneum, Muzeul şi Institutul Astrologic al Episcopiei Romano-Catolice“ figurau la nr. 13 din listă. Anexa menţiona, pe lângă adresa imobilului şi referinţele acestuia din registrul funciar, titularul actual al dreptului de proprietate, adică Academia Română. Se menţiona, de asemenea, că minoritatea maghiară solicitase restituirea către fostul proprietar, biserica reclamantă.15. Ordonanţa prevedea constituirea unei comisii paritare formate din reprezentanţi ai Guvernului şi ai comunităţilor care făcuseră cereri de restituire. Această comisie avea sarcina să examineze aceste cereri (pct. 47 de mai jos). Transmiterea dreptului de proprietate ar fi trebuit să aibă loc la momentul predării imobilului, prin proces-verbal, de la deţinătorii actuali către succesorii stabiliţi.16. Comisia paritară a cărei înfiinţare era prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu s-a constituit niciodată. Aşa cum reiese din scrisoarea din 26 iulie 2011 a comisiei administrative speciale pentru restituirea imobilelor care au aparţinut comunităţilor religioase, prezentată de Guvern, nu s-a putut găsi nicio urmă a existenţei, a activităţii acesteia sau a arhivelor.17. În temeiul unei legi intrate în vigoare în martie 2004, comisia administrativă specială pentru restituirea imobilelor care au aparţinut comunităţilor religioase a preluat competenţa de operare a transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.18. Până în prezent, comisia specială nu a încheiat demersurile administrative necesare în această privinţă.C. Acţiunea în justiţie îndreptată împotriva reclamantei19. La 29 septembrie 1998, filiala judeţeană Alba a Partidului Democraţiei Sociale din România (devenit ulterior Partidul Social Democrat - denumit în continuare PSD) a acţionat în instanţă reclamanta, Academia Română şi Guvernul, solicitând ca imobilul Biblioteca Batthyaneum să fie păstrat de administraţia Bibliotecii Naţionale a României, ca proprietate publică de interes naţional, şi să nu fie restituit reclamantei.1. Căile de atac ordinare20. În acţiunea sa în justiţie, PSD a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.21. În memoriile lor în apărare, atât reclamanta, cât şi Guvernul şi Academia Română au cerut ca acţiunea să fie declarată inadmisibilă, între altele, pentru lipsa calităţii procesuale active a PSD, deoarece nu avea nicio legătură cu proprietarul bunului.22. Printr-o hotărâre din 9 noiembrie 1998, Judecătoria Alba Iulia a calificat pretenţiile PSD ca acţiune administrativă de modificare a unui act emis de Guvern şi şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.23. Sesizat cu privire la apelul PSD, Tribunalul Alba a casat această hotărâre printr-o decizie din 5 mai 1999. Tribunalul a stabilit că acţiunea ar trebui calificată ca acţiune civilă în constatare de drept comun, şi nu ca acţiune în contencios administrativ, şi a retrimis cauza în faţa judecătoriei. Această decizie a fost menţinută printr-o hotărâre a Curţii de Apel Alba Iulia din 27 decembrie 1999.24. Cauza a fost repusă pe rolul judecătoriei. La 24 februarie 2000, instanţa a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia ridicată de către PSD Alba.25. Printr-o hotărâre din 16 ianuarie 2001, Curtea Constituţională a declarat inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, din motivul că excepţia nu viza verificarea conformităţii cu Constituţia a ordonanţei de urgenţă, ci contestarea fundamentului său factual, de exemplu, între altele, faptul că Academia Română figura ca titular al dreptului de proprietate, în locul Bibliotecii Naţionale a României.26. La 15 iunie 2001, Ministerul Culturii a formulat o cerere de intervenţie principală în procedură, pentru a se constata că Biblioteca Batthyaneum fusese menţionată dintr-o eroare în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 şi că aceasta era şi trebuia să rămână proprietate publică.27. Printr-o hotărâre din 7 martie 2002, Judecătoria Alba Iulia a respins acţiunea PSD Alba pentru absenţa interesului de a acţiona, precum şi cererea de intervenţie a Ministerului Culturii.28. Această hotărâre a fost menţinută, în urma apelului şi a recursului formulate de PSD şi de minister, prin hotărâri ale Tribunalului şi ale Curţii de Apel Alba Iulia din 25 octombrie 2002 şi, respectiv, 24 ianuarie 2003. În plus, curtea de apel a reţinut în hotărârea sa că în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Ministerului de Finanţe îi revenea sarcina de a participa la procedurile vizând invocarea unui drept de proprietate publică.2. Prima contestaţie în anulare şi hotărârea din 15 aprilie 200329. PSD Alba a formulat o contestaţie în anulare a hotărârii definitive din 24 ianuarie 2003, prin care cererile sale ca biblioteca să nu fie restituită reclamantei fuseseră respinse. Ministerul Culturii nu a formulat nicio contestaţie în anulare.30. La 15 aprilie 2003 a avut loc o şedinţă în faţa curţii de apel, la care reclamanta nu a fost citată.31. Printr-o hotărâre din 15 aprilie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a admis contestaţia în anulare şi a considerat că PSD avea un interes de a acţiona în favoarea protejării patrimoniului cultural naţional, în baza dispoziţiilor art. 2 din Legea partidelor politice nr. 27/1996, în temeiul cărora acestea din urmă „promovează valorile şi interesele naţionale“.32. Curtea de apel a anulat hotărârea definitivă din 24 ianuarie 2003 şi, pronunţându-se cu privire la temeinicia acţiunii formulate de PSD Alba, a admis-o parţial, constatând că imobilul şi Biblioteca Batthyaneum erau coproprietatea statului român şi a reclamantei. Curtea de apel a constatat, la citirea actului de donaţie din 31 iulie 1798, că starea de coproprietate decurgea din dorinţa donatorului care îşi donase biblioteca „Bisericii Catolice şi provinciei Transilvania“. Or, după Tratatul de pace de la Trianon, încheiat în 1920, la sfârşitul Primului Război Mondial, posesiunile statului ungar din Provincia Transilvania au trecut în proprietatea statului român.33. Hotărârea din 15 aprilie 2003 indica, de asemenea, că era o eroare gravă să se menţioneze bunul în litigiu în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, întrucât aceasta nu viza decât bunurile confiscate abuziv. Hotărârea este redactată astfel în părţile relevante:Acţiunea în speţă are caracterul unei acţiuni în constatare întrucât este evident că solicitantul [adică filiala Alba a Partidului Social Democrat] nu are drept de proprietate sau de administrare asupra bunurilor care constituie obiectul litigiului şi nu poate, din această cauză, să introducă o acţiune vizând realizarea dreptului. Problema care se ridică în speţă este dacă solicitantul are sau nu calitatea procesuală activă într-o acţiune în constatare. În această privinţă, trebuie observat că obiectul litigiului îl constituie bunuri care, prin natura lor, fac parte din patrimoniul cultural naţional, astfel cum este reglementat prin [...] Ordonanţa Guvernului nr. 27/1992 şi prin Legea nr. 182/2000 privind patrimoniul cultural naţional care conţine atât bunuri aflate în proprietatea publică, cât şi bunuri în proprietate privată. Este de notat faptul că în inventarul bibliotecii în litigiu se află bunuri de o valoare inestimabilă, unice în Europa şi probabil în lume, precum 600 incunabule, Evangheliarul Codex aureus, [...] manuscrise şi cărţi imprimate datând din secolele XVI-XVIII. Rezultă că protejarea valorilor inestimabile din patrimoniul cultural naţional nu poate fi lăsată doar celor care au un drept de administrare, ci sfera persoanelor care pot acţiona în justiţie pentru apărarea acestor valori trebuie să fie mai largă şi trebuie să includă organizaţiile civice, partidele politice, fundaţiile culturale sau altele, cu condiţia ca bunurile să facă parte din domeniul public, care, în temeiul articolului 136 din Constituţie, este inalienabil. De altfel, în temeiul art. 2 din Legea partidelor politice nr. 27/1996, acestea au, între altele, obligaţia de a promova valorile şi interesele naţionale. [...] În ceea ce priveşte fondul cauzei: Este evident că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 a avut ca obiectiv, între altele, retrocedarea bunurilor aparţinând tuturor membrilor unei religii, bunuri intrate abuziv în proprietatea statului. Este vorba, evident, de bunuri confiscate abuziv în timpul regimului comunist, şi nu de o renunţare a statului la bunurile sale din patrimoniul cultural dobândit legal în temeiul articolelor 644 şi 645 din Codul civil. În speţă s-a dovedit în mod clar că prin actul de donaţie din 31 iulie 1798, care nu este contestat de niciuna dintre părţi, episcopul Ignatius Batthyany a donat clădirea şi biblioteca în litigiu provinciei Transilvania şi Bisericii Catolice, în stare de indiviziune, în act nefiind indicate cotele părţi [...]. Ulterior acestei donaţii, provincia Transilvania a fost inclusă în regatul maghiar, acesta a devenit coproprietar împreună cu biserica şi, apoi, conform articolului 45 din Tratatul de pace de la Trianon, statul român a devenit proprietar al bunurilor care aparţinuseră fostului regat maghiar. [...] Capătul de cerere ridicat de biserica reclamantă întemeiat pe art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului conform căruia nimeni nu poate fi în mod arbitrar privat de proprietatea sa [nu este întemeiat] având în vedere faptul că proprietatea bisericii pârâte nu este deloc afectată, întrucât aceasta este recunoscută coproprietară împreună cu statul. Nu există nicio bază legislativă pentru ca aceasta să îşi însuşească cotele-părţi pe care statul le-a dobândit în temeiul Tratatului de la Trianon. 3. A doua contestaţie în anulare şi hotărârea din 22 octombrie 200334. La 5 mai 2003, reclamanta a formulat o contestaţie în anulare împotriva hotărârii din 15 aprilie 2003, descrisă anterior.35. Printr-o hotărâre din 22 octombrie 2003, această contestaţie în anulare a fost admisă de către Curtea de Apel Alba Iulia care a anulat hotărârea din 15 aprilie 2003 şi a confirmat hotărârea definitivă din 24 ianuarie 2003.36. Curtea de Apel a observat că problema calităţii procesuale pasive a filialei PSD fusese soluţionată definitiv prin hotărârea din 24 ianuarie 2003, hotărâre care a fost de atunci învestită cu autoritatea de lucru judecat, astfel încât aceasta nu mai putea face obiectul unei noi examinări printr-un recurs extraordinar, precum contestaţia în anulare.37. De asemenea, curtea de apel a considerat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, prin care s-a dispus restituirea către reclamantă a Bibliotecii Batthyaneum, a Muzeului şi a Institutului de Astronomie, nu putea fi modificată printr-o acţiune civilă. Hotărârea este redactată astfel în părţile relevante:Hotărârea contestată este lovită de nulitate absolută de asemenea pentru că aceasta viza modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 şi a anexei sale, ordonanţă prin care Guvernul decisese restituirea în beneficiul Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia a Bibliotecii Battyaneum, a Muzeului şi a Institutului Arheologic (sic) ale Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia. Trebuie să se reţină că acest imobil a fost donat de episcopul de Transilvania, Ignatius Batthyan, provinciei Transilvania şi Bisericii Catolice (spre beneficiul tuturor locuitorilor provinciei Transilvania fără distincţie de origine etnică) şi că, ulterior, a devenit proprietate exclusivă a statului român. Or, în aceste condiţii, Guvernul României a dispus de acest imobil prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, iar abrogarea acesteia nu poate interveni decât printr-o altă dispoziţie a Guvernului sau printr-o lege a Parlamentului, nu printr-o hotărâre judecătorească. Curtea notează că această dispoziţie a Guvernului a făcut obiectul unei acţiuni în faţa Curţii Constituţionale la cererea reclamantei, organizaţia judeţeană a PSD, dar excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea admite contestaţia în anulare şi anulează hotărârea contestată [...] D. Evoluţii după hotărârea din 22 octombrie 200338. Printr-un memoriu din 16 martie 2005, reclamanta a sesizat Ministerul Culturii, solicitând să fie pusă în posesia „Bibliotecii Batthyaneum, a Muzeului şi a Institutului astrologic“, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această cauză. Aceasta a susţinut că comisia responsabilă de pregătirea restituirii acestor bunuri nu şi-a îndeplinit sarcinile, opunând un refuz întemeiat pe existenţa unei acţiuni civile pendinte.39. În absenţa unui răspuns, la 5 mai 2005, reclamanta a sesizat Guvernul cu un memoriu similar, care a rămas, de asemenea, fără răspuns.40. Până în prezent, reclamanta aşteaptă încă să fie pusă în posesia bunurilor descrise la pct. 13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.41. Reclamanta susţine că în cursul acestei perioade au fost evidenţiate exemple de administrare defectuoasă a acestui patrimoniu, pe care nu le-a putut împiedica. Astfel, Codex aureus, una dintre lucrările cele mai preţioase din Biblioteca Batthyaneum, ar fi fost grav deteriorată în urma împrumutării acesteia consimţite de administraţia actuală.II. Dreptul şi practica relevanteA. Acorduri între Sfântul Scaun şi Guvernul român42. Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul din 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun şi Guvernul român a fost publicat într-o versiune bilingvă româno-franceză, în Monitorul Oficial nr. 52 din 2 martie 1940. La art. V, acesta prevede că „toate bunurile care se află la data de 1 ianuarie 1932 în posesia şi sub administraţia Status Romano-Catholicus Transylvaniensis sunt bunuri cu caracter bisericesc şi vor fi utilizate conform destinaţiei lor iniţiale doar pe teritoriul actual al Episcopiei Catolice de rit roman din Alba Iulia“.43. Decretul ministrului cultelor nr. 151/1948 a denunţat concordatul şi acordurile ulterioare şi a abrogat legile de ratificare a acestora.44. În perioada regimului comunist, relaţiile diplomatice dintre Sfântul Scaun şi Guvernul român au fost întrerupte.45. Relaţiile diplomatice dintre Sfântul Scaun şi Guvernul român au fost restabilite la 15 mai 1990.B. Dispoziţii legislative1. Dispoziţii privind biblioteca şi muzeul46. În temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 din 7 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 8 iulie 1998, 17 bunuri, identificate în anexa regulamentului, printre care „Biblioteca Batthyaneum, Muzeul şi Institutul Astrologic al Episcopiei Romano-Catolice“, care figurau la nr. 13 din listă, trebuiau să fie restituite comunităţilor minorităţilor naţionale de la care aceste bunuri fuseseră confiscate după 1940.Spre deosebire de alte bunuri individualizate în lista anexată dispoziţiei menţionate, în cazul bibliotecii şi al muzeului se menţionează în mod expres că acestea aparţin Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia.Deşi toate documentele anterioare sau ulterioare utilizează denumirea de institut „astronomic“, ordonanţa de urgenţă utilizează denumirea de „institut astrologic“.Art. 1 din dispoziţia menţionată este formulat astfel:Clădirile, împreună cu terenul aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă, care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul 1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora. 47. Conform art. 2 din dispoziţia menţionată, competenţa de a răspunde cererilor de restituire îi revenea unei comisii paritare, pe care o instituia, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai comunităţilor care făcuseră cereri de restituire.Art. 2 este redactat după cum urmează:În scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1, se instituie, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, o comisie specială formată, pe baze paritare, din reprezentanţi ai Guvernului şi ai comunităţilor prevăzute în anexă. Comisia va stabili succesorii din cadrul comunităţilor care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate şi va avea sarcina de a întocmi, pe bază de acte doveditoare, documentaţia pentru fiecare imobil în parte. Transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexă va avea loc la data semnării protocolului redactat de comisie. Comisia prevăzută la acest articol este abilitată să examineze, cu respectarea aceleiaşi proceduri, cererile de restituire şi a altor imobile din această categorie, care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România. După identificarea acestor imobile, comisia va supune Guvernului propuneri corespunzătoare. 48. Conform art. 3 din dispoziţia menţionată, transferul dreptului de proprietate ar trebui să aibă loc la momentul predării imobilului, prin protocol de predare-primire, de la deţinătorii actuali către succesorii stabiliţi.49. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 a fost aprobată fără nicio modificare prin Legea nr. 458/2003. Legea nr. 458/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 19 noiembrie 2003.2. Dispoziţii cu privire la restituirea imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale şi comunităţilor religioase50. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (denumită în continuare OUG) nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 10 iunie 1999, a stabilit o comisie specială de restituire compusă dintr-un reprezentant al Ministerului Justiţiei, un reprezentant al Departamentului pentru protecţia minorităţilor din cadrul Guvernului şi un reprezentant al minorităţii solicitante. Această comisie avea sarcina să răspundă cererilor de restituire în privinţa a 36 de imobile identificate în anexa la OUG nr. 83/1999, precum şi a altor imobile care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale (art. 4 din OUG nr. 83/1999).51. OUG nr. 83/1999 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 30 martie 2004. În temeiul noilor dispoziţii ale acestei legi, cererile de restituire ar trebui, de la acest moment, să fie depuse la o altă comisie decât cea stabilită iniţial, adică la comisia specială pentru restituirea imobilelor care au aparţinut comunităţilor religioase. Această comisie era instituită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.52. Articolul unic al Legii nr. 66/2004 prevede că OUG nr. 83/1999 se completează cu 4 noi articole (articolele 6-9).53. Art. 9 ultimul alineat din versiunea reformată în 2004 a OUG nr. 83/1999 prevede că „în cazul în care, pentru imobilele ce au făcut obiectul procedurilor prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 (...) şi în prezenta ordonanţă de urgenţă, din diverse motive, nu s-au concretizat procedurile de restituire, soluţionarea restituirii acestora se va prelua şi se va hotărî de către Comisia specială de retrocedare“.3. Alte dispoziţii legislative54. Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 27 octombrie 2000. Această lege reglementează măsurile de conservare a bunurilor mobile care aparţin patrimoniului cultural naţional fără distincţie în ceea ce priveşte natura privată sau publică a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. După mai multe modificări, o versiune reformată a acestei legi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 decembrie 2008.55. Legea partidelor politice nr. 27/1996 a fost abrogată şi înlocuită de Legea partidelor politice nr. 14/2003, intrată în vigoare la 17 ianuarie 2003.ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 56. Reclamanta se plânge de neacordarea dreptului său de proprietate asupra Bibliotecii Batthyaneum şi Muzeului de Astronomie, inclusiv asupra colecţiilor de cărţi şi altor obiecte conservate, care fac parte din donaţia din 1798, în ciuda confirmării dreptului său de proprietate prin acordurile Guvernului Român cu Sfântul Scaun şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998. Aceasta se plânge mai ales de imposibilitatea de a intra în posesia acestor bunuri deoarece comisia administrativă nu a pregătit restituirea acestora, pe care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 o dispunea, în ciuda unei hotărâri judecătoreşti definitive favorabile reclamantei, datând din 22 octombrie 2003.57. Aceste capete de cerere sunt formulate din perspectiva art. 6 şi 13 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.58. Revenindu-i sarcina încadrării juridice a faptelor cauzei, Curtea consideră potrivit să examineze capetele de cerere ridicate de reclamantă doar din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cf. mutatis mutandis, Saleck Bardi împotriva Spaniei, nr. 66.167/09, pct. 31, 24 mai 2011), care este redactat după cum urmează:Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. A. Observaţie preliminară59. În observaţiile sale complementare din 22 noiembrie 2011, Guvernul invită Curtea să noteze că, având în vedere obiectul prezentei cauze, aceasta poate fi asemănată cu grupul de cauze similare Cauzei Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII) şi, din acest motiv, invită Curtea să analizeze posibilitatea de a soluţiona cererea menţionată alăturat în acelaşi mod ca toate cauzele care vizează aceeaşi problematică generală. Acesta aminteşte, în această privinţă, concluziile Curţii în hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (nr. 30.767/05 şi 33.800/06, pct. 241, 12 octombrie 2010) conform cărora:Ţinând seama de numărul foarte important de cereri îndreptate împotriva României privind acelaşi tip de litigiu, Curtea decide să amâne pentru o perioadă de optsprezece luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, examinarea tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, până la adoptarea de către autorităţile române a unor măsuri care să ofere o reparaţie adecvată tuturor persoanelor vizate de legile de reparaţie. 60. Reclamanta estimează că prezenta cauză face referire la bunuri cu caracter bisericesc şi că nu există o legătură veritabilă cu legile generale în materie de restituire a proprietăţilor. În plus, aceasta argumentează că procedura prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu este asemănătoare cu celelalte proceduri de restituire reglementate de legea generală în materie de restituiri.61. Curtea observă că prezenta cauză vizează proprietatea Bibliotecii Batthyaneum şi a Muzeului de Astronomie cu sediul la Alba Iulia, în acelaşi imobil cu biblioteca, inclusiv a colecţiilor de cărţi şi altor obiecte păstrate acolo.Acest patrimoniu, compus dintr-un imobil şi din bunuri mobile, este individualizat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, care reglementează, de asemenea, destinaţia a 12 alte bunuri. Prin aceasta se diferenţiază de legile generale care reglementează restituirea imobilelor confiscate, dar nu a bunurilor mobile, şi care se aplică tuturor imobilelor confiscate abuziv în perioada 1945-1989.62. Curtea notează, de asemenea, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 a fost confirmată integral şi fără modificări, la 5 ani după adoptarea sa, prin Legea nr. 458/2003.63. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, precum şi Legea de aprobare nr. 458/2003 sunt încă în vigoare în prezent. Nu au fost nici abrogate, nici modificate de OUG nr. 83/1999 şi nici de celelalte legi şi alte reglementări invocate de Guvern ca general aplicabile în domeniul restituirii bunurilor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale şi comunităţilor religioase. Rezultă că în speţă este vorba de aplicarea unor dispoziţii legislative speciale care - spre deosebire de legile generale de restituire - privesc bunuri identificate şi individualizate chiar prin aceste dispoziţii legislative.În această privinţă, Curtea notează că Legea nr. 66/2004 doar a transferat competenţa către o altă comisie specială de restituire, responsabilă, de asemenea, de tranşarea cererilor de restituire formulate în temeiul dispoziţiilor legislative generale. Această lege nu a schimbat deloc dispoziţia legislativă specială care dispune în mod expres restituirea bibliotecii şi a institutului, prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.64. În plus, Curtea a examinat deja în mod distinct, în afara problemelor juridice cuprinse în hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii, menţionată anterior, cauze referitoare la revendicarea anumitor categorii de bunuri confiscate înainte de 1989. Era vorba, pe de o parte, de anumite categorii de bunuri bisericeşti care aparţinuseră Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) (Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, nr. 48.107/99, pct. 66, 12 ianuarie 2010, Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă împotriva României, nr. 65.965/01, pct. 5, 7 aprilie 2009). Acelaşi lucru era valabil pentru bunuri mobile cu valoare istorică, precum monezi vechi din aur (Piştireanu împotriva României, nr. 34.860/02, pct. 7, 30 septembrie 2008, Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 8, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III). Or, aceste hotărâri, deşi pronunţate înainte de hotărârea-pilot, nu ridică aceeaşi problematică de ordin general precum cea identificată în hotărârea Maria Atanasiu şi alţii, menţionată anterior. La fel ca bunurile respective din speţă, aceste bunuri nu făceau obiectul legilor generale de restituire.65. Reiese că situaţia în speţă nu face parte din aceeaşi problematică generală cu cea din Cauza Maria Atanasiu şi alţii (menţionată anterior, pct. 241) şi că amânarea ei în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri care să ofere o reparaţie adecvată tuturor persoanelor vizate de legile de reparaţie nu se impune.B. Cu privire la admisibilitate66. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. În această privinţă, acesta susţine că reclamanta avea la dispoziţie o acţiune în contencios administrativ. Această acţiune vizând obligaţia de a face ar fi putut avea ca rezultat, conform Guvernului, ca o instanţă să impună comisiei speciale de restituire să pronunţe o decizie în urma cererii introduse de reclamantă, sub pedeapsa cu amenda şi cu daune-interese, în temeiul art. 580³ din Codul de procedură civilă.67. În această privinţă, Guvernul face referire la o serie de hotărâri ale diferitelor instanţe naţionale, pronunţate în perioada cuprinsă între 2001 şi 2007, prin care au fost admise acţiunile vizând obligaţia de a face formulate de către reclamanţi pentru a contesta lipsa răspunsului, întârzierea în soluţionare sau deciziile luate de primării privind notificările introduse în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Conform Guvernului, aceste decizii arătau punctul de vedere majoritar în practica judiciară. Având în vedere similitudinile procedurilor de restituire, Guvernul estimează că jurisprudenţa menţionată este la fel de pertinentă în speţă.68. În plus, Guvernul supune 3 exemple de hotărâri, confirmate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 20 martie 2007, 6 mai şi 2 decembrie 2009, pronunţate în urma acţiunilor formulate de o parohie ortodoxă şi de două parohii greco-catolice împotriva comisiei speciale responsabile de restituirea anumitor bunuri care aparţinuseră comunităţilor religioase menţionate. Prin aceste hotărâri, comisia specială a fost obligată să pronunţe o decizie administrativă pe tema cererilor formulate de parohii, vizând restituirea mai multor imobile.69. Reclamanta consideră că la data introducerii cererii sale nu dispunea de o cale de atac eficientă pentru a denunţa situaţia în litigiu deoarece nu putea acţiona în justiţie împotriva unei comisii care niciodată nu a fost constituită, deci care nu avea existenţă instituţională. Aceasta indică, în această privinţă, că reiese chiar din scrisoarea din 26 iulie 2011, prezentată de Guvern, că această comisie paritară a cărei înfiinţare era prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodată constituită, nefiind găsită nicio dovadă a existenţei, activităţii sau arhivelor acesteia.70. Aceasta indică, în plus, că în perioada dintre 19 septembrie 1998 şi 23 octombrie 2003 o acţiune în justiţie care contesta dreptul său de proprietate asupra bibliotecii şi a muzeului era pendinte. Prin urmare, orice alt demers în justiţie nu ar fi putut fi soluţionat, întrucât ar fi avut nevoie de amânare până la decizia definitivă în procedura menţionată.71. Aceasta consideră, în cele din urmă, că procedura prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu este asemănătoare cu celelalte proceduri de restituire de imobile naţionalizate şi că, prin urmare, practica invocată de Guvern ca majoritară nu este pertinentă, dincolo de faptul că aceasta nu era unanimă şi constantă.72. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de obiectul plângerii, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul (a se vedea Burghelea împotriva României, nr. 26.985/03, pct. 31, 27 ianuarie 2009, şi, mutatis mutandis, De Sciscio împotriva Italiei, nr. 176/04, pct. 53, 20 aprilie 2006).73. De altfel, Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea subliniază, în plus, că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.C. Pe fond1. Argumentele părţilora)Argumentele reclamantei74. Reclamanta susţine că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, datorită imposibilităţii, timp de 13 ani, de a-şi utiliza bunurile deoarece nici comisia stabilită prin dispoziţia din 7 iulie 1998, nici o altă comisie care i-ar fi succedat în aceste funcţii nu a pregătit restituirea impusă prin dispoziţia menţionată. Aceasta denunţă, în această privinţă, caracterul lacunar al legislaţiei, întrucât nu a fost stabilit niciun termen de către dispoziţia menţionată pentru transferul efectiv al posesiunii bunurilor, cu consecinţa că a fost privată de utilizarea bunurilor sale încălcându-se condiţiile prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1. 75. Conform reclamantei, imposibilitatea de a utiliza aceste bunuri este contrară atât Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, care a fost confirmată printr-o lege, cât şi acordurilor încheiate între Guvernul român şi Sfântul Scaun, în special celui publicat în Monitorul Oficial din 2 martie 1940. Conform acesteia, acordurile sunt încă în vigoare, decretul de abrogare adoptat de ministrul cultelor la 17 iulie 1948 fiind caduc, deoarece era contrar dreptului internaţional în materie de tratate. 76 În cele din urmă, reclamanta consideră că ingerinţei în dreptul său la respectarea bunurilor sale se adaugă incertitudinea juridică pe care a trebuit să o suporte datorită anulării consecutive a două hotărâri definitive pronunţate în acelaşi litigiu, la 24 ianuarie şi 15 martie 2003. b)Argumentele Guvernului77. Făcând referire la noţiunea de „speranţă legitimă“ de a vedea concretizându-se o creanţă, acoperită de conceptul de „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la ampla marjă de apreciere a statului în ceea ce priveşte alegerea măsurilor în vederea garantării respectării drepturilor patrimoniale şi punerea lor în aplicare, Guvernul face trimitere la hotărârile Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei (29 noiembrie 1991, pct. 31, seria A nr. 222) şi Broniowski împotriva Poloniei [(GC), nr. 31.443/96, pct. 166, CEDO 2004-V]. 78. Guvernul subliniază contextul adoptării regulamentelor şi a legilor succesive în materie de restituire a proprietăţilor către minorităţile naţionale, precum şi diverşii factori sociali, economici şi juridici de care autorităţile au trebuit să ţină cont la reglementarea regimului juridic al acestei categorii de bunuri pe care statul şi le-a apropriat în mod abuziv în timpul regimului comunist. 79. Conform Guvernului, reiese din evoluţia cadrului normativ în domeniul restituirii imobilelor care au aparţinut minorităţilor naţionale din România că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 a constituit o fază preliminară adoptării cadrului legislativ care reglementează restituirea tuturor bunurilor confiscate. De abia mai târziu procedurile au fost efectiv puse în aplicare şi competenţa a fost atribuită unei „comisii speciale“ pentru a decide cu privire la cererile de restituire a imobilelor formulate de comunităţile religioase. 80. Conform informaţiilor comunicate de comisia specială, reclamanta a formulat o cerere de restituire a imobilului în cauză, depunând documente justificative în acest sens. Cererea de restituire menţionată a fost supusă dezbaterilor comisiei menţionate, aspectele discutate vizând, pe de o parte, faptul că fostul proprietar al imobilului ar fi fost Observatorul Astronomic Romano-Catolic din Alba Iulia şi, pe de altă parte, intenţia episcopului de a dona clădirea şi biblioteca nu doar reclamantei, ci şi Provinciei Transilvania. Având în vedere aceste aspecte, comisia specială de restituire ar trebui să efectueze o nouă analiză a dosarului de restituire şi ar trebui să stabilească calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de restituirea în cauză. 81. În cele din urmă, în ceea ce priveşte problema conformităţii acestei situaţii cu dispoziţiile acordului privind interpretarea art. IX din Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul român, acesta observă că acordul menţionat a fost denunţat prin Decretul nr. 151/1948. Conform Guvernului, toate legile de ratificare a concordatului şi a convenţiilor şi acordurilor ulterioare au fost, de asemenea, abrogate. 2. Motivarea Curţii a)Cu privire la existenţa unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul nr. 182. Noţiunea de „bunuri“ poate desemna atât „bunuri actuale“, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe. Pentru ca o creanţă să poată fi considerată o „valoare patrimonială“ intrând sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, titularul creanţei trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern. Din moment ce aceasta este dobândită, poate intra în joc noţiunea de „speranţă legitimă“ (Maurice împotriva Franţei [MC], nr. 11.810/03, pct. 63, CEDO 2005-IX, Agrati şi alţii împotriva Italiei, nr. 43.549/08, 6.107/09 şi 5.087/09, pct. 73-74, 7 iunie 2011). 83. În speţă, Guvernul nu a contestat dreptul reclamantei la soluţionarea prin procedura legală a cererii sale vizând proprietatea bunurilor în litigiu. 84. Curtea notează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, aprobată de Parlament în 2003, încă în vigoare în prezent, comportă menţiunea explicită a obligaţiei de restituire a „Bibliotecii Batthyaneum, Muzeului şi Institutului Astrologic al Episcopiei Romano-Catolice“. Curtea observă, în această privinţă, că, spre deosebire de alte bunuri individualizate de lista anexată ordonanţei de urgenţă menţionate, în cazul bibliotecii şi al muzeului se menţionează în mod expres că acestea aparţin Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia. 85. În plus, în hotărârea sa definitivă din 22 octombrie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia face referire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1988 „prin care Guvernul decisese restituirea în beneficiul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia a Bibliotecii Batthyaneum, a muzeului şi a institutului“ şi la faptul că „abrogarea sa nu putea interveni decât printr-o altă dispoziţie a guvernului sau printr-o lege a Parlamentului, şi nu printr-o hotărâre judecătorească“ (pct. 37 de mai sus). De altfel, acţiunea iniţiată în speţă, între alţii, de Ministerul Culturii ca parte intervenientă principală care contesta legalitatea restituirii a fost respinsă. 86. Curtea notează că în afară de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, reclamanta invocă în beneficiul ei obligaţiile asumate de partea pârâtă în acordurile dintre Sfântul Scaun şi Guvernul român din 1927 şi 1940, adică respectarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra „tuturor bunurilor care se află la data de 1 ianuarie 1932 în posesia şi sub administrarea Status Romano-Catholicus Transylvaniensi“. Pe de o parte, Guvernul afirmă că Decretul ministrului cultelor nr. 151/1948 a denunţat concordatul şi acordurile ulterioare şi a abrogat legile de ratificare a acestora. În schimb, conform reclamantei, aceste acorduri sunt încă în vigoare, decretul de abrogare adoptat de ministrul cultelor în 1948 fiind caduc, deoarece era contrar dreptului internaţional public în materie de tratate. Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestei divergenţe, însă aceasta ia notă de faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, în prezent în vigoare, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de statul român faţă de Sfântul Scaun. 87. În orice caz, Curtea subliniază excepţionala valoare culturală şi istorică a acestui patrimoniu, mai ales a bibliotecii, nu doar pentru România, ci şi pentru public în general. 88. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta beneficiază cel puţin de o speranţă legitimă, fondată pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 menţionată, ca problema proprietăţii acestor bunuri să fie reglementată rapid, având în vedere importanţa lor nu doar pentru reclamantă, ci şi dat fiind interesul general în cauză. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 este deci aplicabil în cazul în speţă. b)Cu privire la respectarea art. 1 din Protocolul nr. 189. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală [Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (MC) nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII]. Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33.202/96, pct. 109-110, CEDO 2000-I şi, în ceea ce priveşte cauzele privind proprietatea minorităţilor etnice şi religioase, a se vedea şi Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı împotriva Turciei, nr. 34.478/97, pct. 50-60, 9 ianuarie 2007, şi Samatya Surp Kevork Ermeni Kilisesi, Mektebi Ve Mezarlığı Vakfı Yönetim Kurulu împotriva Turciei, nr. 1.480/03, pct. 31, 16 decembrie 2008]. În plus, orice ingerinţă în folosinţa acestui drept trebuie să aibă un scop legitim. De asemenea, în cauzele care implică o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acţiune din partea statului. Atât o atingere adusă respectării bunurilor, cât şi abţinerea de la a acţiona trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98, şi Fostul Rege al Greciei şi alţii, menţionată anterior, pct. 87). 90. În fiecare cauză care implică pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, Curtea trebuie să verifice dacă, datorită acţiunii sau lipsei de acţiune a statului, persoana în cauză a trebuit să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 73, seria A nr. 52). În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea - fie că este legislativă, administrativă sau ţine de practicile aplicate de autorităţi - este un factor de care trebuie să se ţină seama în aprecierea conduitei statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 51, Culegere 1998-III). 91. În speţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, aprobată prin Legea nr. 458/2003, încă în vigoare, impune ca statutul „[Bibliotecii] Batthyaneum, [şi al Muzeului] şi [Institutului] Astrologic al Episcopiei Romano-Catolice“ să fie reglementat de o comisie administrativă responsabilă de examinarea cererilor de restituire. 92. Cu toate că reclamanta a urmat procedura prealabilă prevăzută în această dispoziţie, până în prezent, cu aproape 14 ani mai târziu, protocolul de predare a bunurilor menţionate, la care face referire art. 3 din dispoziţia menţionată, nu a fost încheiat şi nicio altă decizie, de acordare, de respingere sau de amânare, nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantei. În această privinţă, Curtea notează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu prevede nicio dată-limită, nicio procedură de urmat pentru transferul bunurilor. În plus, ordonanţa de urgenţă nu prevede nicio cale de atac jurisdicţională în ceea ce priveşte aplicarea acestor dispoziţii legislative. Aceste lacune legislative au favorizat o procedură prealabilă dilatorie care, ţinând cont de caracterul său obligatoriu, putea bloca sine die speranţa legitimă a reclamantei ca problema statutului patrimoniului identificat la poziţia 13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 (Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor, menţionată anterior, pct. 68-71) să fie în cele din urmă rezolvată. 93. În această privinţă, Curtea notează că după cum reiese din documentele prezentate de Guvern, comisia care ar trebui să opereze transmiterea bunurilor în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodată constituită. Din această cauză, o acţiune în justiţie împotriva comisiei prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu era posibilă, dat fiind că aceasta nu a fost niciodată constituită. 94. Curtea notează, de asemenea, că de abia în 2004, adică la aproape 6 ani după ordonanţa de urgenţă menţionată, în temeiul unei noi legi, competenţa pentru a opera transferul bunurilor a fost transmisă unei alte comisii administrative deja constituite. Nu reiese din elementele din dosar că această nouă comisie ar fi comunicat vreodată reclamantei rezultatul, chiar şi preliminar, al dezbaterilor sale pe tema cererii pe care i-a prezentat-o. În plus, din scrisoarea din 26 iulie 2011 adresată de această comisie specială agentului guvernamental de pe lângă Curte nu reiese că ar fi fost stabilită o dată pentru reluarea examinării acestei cereri. 95. În cele din urmă, Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în raport cu legile generale de restituire, la care face referire Guvernul, nu sunt pertinente în măsura în care, în speţă, este vorba de o reglementare specială care derogă de la dreptul comun în materie. Acelaşi lucru este valabil pentru cele 3 decizii pronunţate în litigiile iniţiate de parohii ortodoxe şi greco-catolice şi întemeiate pe legile generale de restituire. În plus, datând din 2007 şi 2009, aceste decizii sunt ulterioare datei la care s-a introdus prezenta cerere. 96. Rezultă că în absenţa unei căi de atac accesibile reclamantei, a cărei eficacitate să fie demonstrată în practică, şi nu doar în teorie, excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern trebuie respinsă. 97. Având în vedere cele precedente, Curtea nu găseşte nicio justificare legitimă pentru lipsa de acţiune prelungită a statului care împiedică aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, confirmată de o lege din noiembrie 2003. Incertitudinea care o afectează pe reclamantă de 14 ani, în ceea ce priveşte interesul ei pentru stabilirea statutului juridic al patrimoniului în cauză, este cu atât mai dificil de înţeles dacă luăm în considerare importanţa culturală şi istorică a patrimoniului care ar fi trebuit să determine o acţiune rapidă pentru a asigura păstrarea acestuia şi utilizarea corespunzătoare în interesul general. 98. În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie 99. Reclamanta denunţă o încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie. 100. Guvernul contestă acest argument. 101. Curtea subliniază că aceste capete de cerere sunt legate de cel examinat anterior şi, prin urmare, trebuie, de asemenea, să fie declarate admisibile. 102. Având în vedere constatarea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 98 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie examinat dacă, în speţă, au fost încălcate aceste dispoziţii [a se vedea, printre altele, mutatis mutandis Hotărârea Laino împotriva Italiei (MC), nr. 33.158/96, pct. 25, CEDO 1999I; Zanghì împotriva Italiei, 19 februarie 1991, pct. 23, seria A nr. 194-C, şi Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, pct. 50, Culegere 1997-VIII]. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 103. Art. 41 din Convenţie dispune: Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. A. Prejudiciul 104. Reclamanta solicită restituirea în natură a bunurilor în litigiu pentru prejudiciul material suferit. Aceasta solicită şi acordarea sumei de 30.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, ca urmare a incertitudinii prelungite pe care a trebuit să o suporte şi a anulărilor repetate ale hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa. Aceasta susţine că bunurile în litigiu sunt de o valoare morală inestimabilă pentru toţi credincioşii săi. În plus, făcând referire la acte de administrare defectuoasă care ar fi condus la deteriorarea uneia dintre lucrările cele mai preţioase din colecţia Bibliotecii Batthyaneum şi la declanşarea, ulterior, a unui scandal mediatic în jurul numelui acestei biblioteci, aceasta pretinde că un prejudiciu moral a rezultat din faptul că s-a aflat în imposibilitatea de a-şi proteja bunurile. 105. Guvernul contestă solicitările reclamantei pentru prejudiciul material şi consideră că nicio legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între prejudiciul moral pretins şi pretinsa încălcare a Convenţiei. 106. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în faptul că speranţa legitimă pe care a avut-o reclamanta ca statutul juridic al patrimoniului solicitat să fie stabilit a fost şi continuă să fie nerealizată de 14 ani. În această privinţă, referitor la prejudiciul material, Curtea consideră că autorităţilor naţionale le revine sarcina de a alege, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile de reparaţie corespunzătoare pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte. 107. În ceea ce priveşte reparaţia prejudiciului moral, Curtea a afirmat deja că alt prejudiciu decât cel material poate presupune, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puţin „obiective“ şi „subiective“. Printre aceste elemente, trebuie recunoscută reputaţia entităţii juridice, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuie luate, tulburările cauzate gestionării entităţii juridice înseşi, ale căror consecinţe nu pot fi calculate exact, şi, în cele din urmă, deşi într-o măsură mai mică, teama şi neplăcerile suferite de membrii organelor de conducere (Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă, menţionată anterior, pct. 117). 108. În speţă, incertitudinea suportată de reclamantă timp de mulţi ani a cauzat în mod sigur pentru partea interesată şi pentru reprezentanţii acesteia neplăceri mari, mai ales dată fiind importanţa culturală şi istorică a patrimoniului în cauză (pct. 40 de mai sus). 109. Având în vedere consideraţiile precedente, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea alocă reclamantei 15.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată 110. Reclamanta solicită totodată 15.595 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, respectiv 4.035 EUR pentru onorariile lui M. Macovei, 11.460 EUR pentru onorariile lui D. Mihai şi 100 EUR pentru cheltuielile de corespondenţă. Convenţia de asistenţă judiciară încheiată între reclamantă şi avocaţii săi prevede că suma acordată de Curte cu titlu de onorarii va fi plătită direct acestora din urmă, cu excepţia a 1.500 EUR deja plătiţi de reclamantă avocaţilor săi (câte 750 EUR pentru fiecare dintre cei doi avocaţi), sumă a cărei rambursare o solicită. 111. Guvernul consideră aceste pretenţii excesive. Acesta susţine că nu a fost prezentat niciun document justificativ pentru suma solicitată pentru cheltuielile de fotocopiere şi taxele poştale. 112. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se demonstrează caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 10.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii, din care 3.250 EUR vor fi plătiţi direct către M. Macovei, 5.250 EUR vor fi plătiţi direct către D. Mihai şi 1.500 EUR vor fi plătiţi reclamantei pentru taxele pe care le-a plătit efectiv. C. Dobânzi moratorii 113. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. hotărăşte să unească cu fondul excepţia ridicată de Guvern şi să o respingă; 2. declară cererea admisibilă; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte că nu este cazul să examineze capetele de cerere întemeiate pe articolele 6 şi 13 din Convenţie; 5. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), sumă care va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, pentru prejudiciu moral;b)că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, precum şi orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamantă, pentru cheltuielile de judecată;

c)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 septembrie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier