Hotărârea Nr.- din 15.02.2011

SECŢIA A TREIAStrasbourg(Cererea nr. 33.118/05)Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 paragraful 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Geleri împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 ianuarie 2011,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.118/05 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean turc, domnul Zeyneddin Geleri (reclamantul), a sesizat Curtea la 1 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de Fikri Ergen, avocat în Bruxelles. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Informat cu privire la dreptul său de a lua parte la procedură (art. 36 paragraful 1 din Convenţie şi art. 44 din Regulament), guvernul turc nu a dorit să se prevaleze de dreptul său de a interveni în procedură.3. La 16 aprilie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 paragraful 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.ÎN FAPTI. Circumstanţele speţei4. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Chişinău, în Moldova.5. Reclamantul este cetăţean turc de origine kurdă, cu domiciliul în Bucureşti înainte de a fi expulzat. La 15 noiembrie 1993, acesta a fost înregistrat de Serviciul pentru Străini al Municipiului Bucureşti care i-a prelungit dreptul de şedere de la 20 ianuarie 1994 până la 19 iulie 1994.6. La 7 mai 1998, reclamantul a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de Judecătoria Focşani pentru nerespectarea normelor privind operaţiunile de import şi export, fals, fals privind identitatea şi trecerea ilegală a frontierei. Astfel cum reiese din copia hotărârii definitive de condamnare, depusă la dosar de Guvern, pedeapsa pronunţată împotriva reclamantului a făcut obiectul graţierii, în ziua în care a fost pronunţată.7. La 27 noiembrie 1998, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantul a obţinut statutul de refugiat politic în România. Acest statut i-a fost acordat pentru o durată nelimitată, prin ordinul ministrului de interne din 15 octombrie 2001.8. În 2003, acesta s-a căsătorit cu o cetăţeană româncă. O copie a certificatului de căsătorie a fost depusă la dosar. La 25 ianuarie 2005, cuplul a avut o fiică. În afară de aceasta, reclamantul mai era asociat în două societăţi comerciale.9. Prin ordonanţa din 21 februarie 2005, procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti l-a declarat pe reclamant indezirabil şi i-a interzis şederea în România pentru o perioadă de 10 ani, pe motiv că „indicii temeinice şi grave indicau faptul că acesta desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională“. Ultimul paragraf al ordonanţei indica faptul că aceasta fusese comunicată reclamantului şi pusă în aplicare de Autoritatea pentru străini, obligaţie care decurgea din art. 81 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.10. Această ordonanţă a fost comunicată reclamantului la 23 februarie 2005. La această ultimă dată, la ora 18,45, a fost arestat şi expulzat în Italia. Din elementele aflate la dosar reiese că reclamantul nu a fost reţinut într-un centru de detenţie temporară. Potrivit persoanei în cauză, înainte de expulzarea sa în Italia, agenţii de poliţie însărcinaţi cu executarea acestei măsuri l-au lovit şi l-au rănit cu ocazia prinderii sale în vederea expulzării. Acesta afirmă că a fost lovit şi rănit şi, din această cauză, şi-a pierdut cunoştinţa, trezindu-se doar la aeroportul din Bucureşti. Reclamantul a aterizat la Verona. Ulterior, a plecat la Roma, unde a fost examinat de E.Z., medic în Asociaţia de combatere a torturii, Medici contro la tortura, care a întocmit un certificat constatator medical. O copie a certificatului medical a fost depusă la dosarul prezentei cauze.11. Certificatul medical întocmit la 1 martie 2005 de medicul E.Z. a constatat rănile reclamantului [excoriaţii, echimoze, contuzii, la nivelul capului (frunte), la nivelul toracelui (spate), precum şi la nivelul abdominal şi al mâinilor şi picioarelor].12. La 28 februarie 2005, avocatul reclamantului a depus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o contestaţie împotriva ordonanţei din 21 februarie 2005. Acesta solicita suspendarea executării măsurii; denunţa, printre altele, nemotivarea măsurii luate împotriva clientului său; de asemenea, sublinia că reclamantul trăia de mult timp în România, era căsătorit cu o cetăţeană româncă, aceştia aveau un copil şi nu săvârşise nicio infracţiune împotriva securităţii statului. Acesta preciza că clientul său era asociat în două societăţi comerciale.13. Avocatul Autorităţii pentru străini a răspuns că autorităţile nu aveau nicio obligaţie de motivare a unei asemenea măsuri, din moment ce motivele intrau sub incidenţa securităţii naţionale. În afară de aceasta, avocatul reclamantului a imputat autorităţilor condiţiile de îmbarcare a reclamantului pentru Italia, în special loviturile şi rănile primite din partea agenţilor de poliţie. În cadrul procedurii desfăşurate în faţa curţii de apel, avocatul reclamantului a depus în acest sens copia certificatului medical întocmit la 1 martie 2005.14. Prin hotărârea din 3 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia reclamantului ca fiind nefondată, cu următoarea motivaţie:[...] Declararea ca indezirabil, în sensul art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, constituie o măsură administrativă, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică. În consecinţă, după ce a analizat cererea formulată la 21 ianuarie 2005 de Serviciul Român de Informaţii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a emis ordonanţa [...], reclamantul fiind informat cu privire la aceasta [...]. Prin urmare, expulzarea străinului Geleri Zeyneddin în Italia a fost efectuată în mod legal, în conformitate cu ordonanţa parchetului, la cererea Serviciului Român de Informaţii. În ceea ce priveşte temeinicia şi legalitatea ordonanţei, act administrativ unilateral, trebuie reţinut că, în temeiul art. 83 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, datele şi informaţiile care stau la baza deciziei prin care un străin este declarat indezirabil din raţiuni de siguranţă naţională nu pot, fără nicio excepţie, să fie aduse - în mod direct sau indirect - la cunoştinţa persoanei în cauză, deoarece aceste informaţii sunt informaţii secrete, în temeiul Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. După ce a examinat constituţionalitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, Curtea Constituţională a hotărât, prin Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003, că dispoziţiile conţinute de acest articol erau conforme cu Constituţia în vigoare la momentul faptelor şi că principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, nu a fost încălcat, deoarece pentru persoana în cauză a fost deschisă calea acţiunii în justiţie împotriva măsurii dispuse de procuror. [...] cererea reclamantului de anulare a ordonanţei [...] nu poate să fie decât respinsă, din următoarele motive: În temeiul art. 85 alin. (2) din Ordonanţa nr. 194/2002, exercitarea căii de atac nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil a străinului. O cerere de suspendare a acestei măsuri [...] trebuie respinsă, deoarece a rămas fără obiect întrucât cererea principală a fost examinată cu celeritate - la 3 zile de la primirea acesteia [...] În orice caz, ordonanţa a fost deja executată în temeiul alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată la 27 noiembrie 2004, străinul fiind expulzat în Italia. [...] instanţa respinge argumentele reclamantului privind neluarea în custodie publică de către autorităţi, prevăzută la art. 87 din ordonanţa menţionată, deoarece instanţa a constatat legalitatea şi temeinicia ordonanţei parchetului, legea-cadru care conferă prioritate intereselor siguranţei naţionale, fiind respectată în speţă. În conformitate cu art. 93 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 482/2004, atâta timp cât ordonanţa procurorului nu prevede luarea în custodie publică de către autorităţi, această măsură este considerată ca fiind inoportună în raport cu art. 83 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 482/2004. De asemenea, instanţa respinge motivele întemeiate pe art. 134 alin. (1) lit. b), interpretat în lumina art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, deoarece în speţă este vorba de o situaţie care, din raţiuni de siguranţă naţională sau de ordine publică, impune expulzarea reclamantului, calitatea sa de refugiat fără limită de timp neconstituind un obstacol în calea adoptării măsurii pentru declararea sa ca indezirabil. Motivele privind integrarea socioeconomică a reclamantului, în măsura în care acesta nu îşi respectase obligaţiile în calitate de străin, în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, modificată, nu au nicio relevanţă. Astfel cum reiese din documentul nr. [...] şi dintr-un proces-verbal de verificare, acţiunea penală a fost declanşată împotriva străinului la 20 ianuarie 1997, pentru identitate falsă; într-adevăr, la data intrării pe teritoriul românesc, acesta s-a identificat ca Sayrah Meyreddin, apoi a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani cu executare, iar ulterior a beneficiat de o graţiere în temeiul Legii nr. 137/1997 [...] Din aceste motive, Curtea respinge ca nefondată contestaţia reclamantului şi confirmă ordonanţa nr. 498/II-05/2005 din 21 februarie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. 15. Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, această hotărâre este definitivă.16. Din copia unei scrisori trimise la 9 octombrie 2009 din partea Ministerului de Interne agentului guvernamental român reiese că, la 19 aprilie 2005, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a anulat statutul de refugiat al reclamantului.17. Reclamantul a introdus o nouă contestaţie împotriva ordonanţei pronunţate la 21 februarie 2005. De această dată a solicitat anularea ordonanţei parchetului invocând statutul său de refugiat şi a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să îi confirme statutul de refugiat care îi fusese acordat în 1998.18. Prin hotărârea din 14 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis o excepţie invocată de Ministerul de Interne şi a respins acţiunea reclamantului invocând autoritatea de lucru judecat. Cu privire la capătul de cerere referitor la statutul de refugiat al reclamantului, curtea de apel a hotărât că, atâta timp cât măsura de retragere a statutului de refugiat nu era anulată pe cale judiciară, era imposibil să li se dispună autorităţilor menţinerea acestei măsuri. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea din 7 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu aceeaşi motivare.II. Dreptul şi practica interne relevanteA. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 357/2003 şi modificată şi completată de Legea nr. 482/2004 Articolul 81Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale teritoriale.(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională.(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură [...].(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel:a)prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că locuieşte; b)prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul. [...] Articolul 83Declararea ca indezirabil(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1).(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.(4) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil.(4¹) Punerea în executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil se realizează prin escortarea străinului până la frontieră sau în ţara de origine, de către personalul specializat al Autorităţii pentru străini. (5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani [...]. Articolul 84Aducerea la cunoştinţa străinului a măsurii de declarare ca indezirabil(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţa străinului de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile prevăzute la art. 81.(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil. Articolul 85Contestarea ordonanţei de declarare ca indezirabil a străinului(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. [...] Hotărârea este definitivă şi irevocabilă.(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei [...]. B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale19. Într-o cauză similară celei a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la compatibilitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constituţionale ale nediscriminării, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. În această cauză, excepţia de neconstituţionalitate fusese invocată de un străin în cadrul contestării ordonanţei parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motiv că „există suficiente indicii temeinice că acesta desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională“.Curtea Constituţională a considerat că articolul citat anterior era conform cu Constituţia, din următoarele motive:[...] situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalităţii. Diferenţa reală care rezultă din cele două situaţii justifică existenţa unor reguli distincte. Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze [...] siguranţa naţională». [...] Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie. Curtea nu poate reţine nici [critica] [referitoare] la independenţa judecătorilor [curţii de apel], deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul străinilor în România, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia. Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), [...], Curtea reţine că textul legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în cauza Maaouia contra Franţei) că «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie. [...]. C. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor se citesc după cum urmează: Articolul 283 Conţinutul plângerii Plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie20. Reclamantul pretinde că măsura de expulzare al cărei obiect l-a făcut, precum şi interdicţia de şedere pe o perioadă de 10 ani, pronunţată împotriva sa, aduc atingere dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, redactat astfel:1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. A. Cu privire la admisibilitate21. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.B. Cu privire la fond1. Argumentele părţilor22. Guvernul nu contestă că măsura de expulzare a reclamantului poate fi analizată din perspectiva art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul la respectarea vieţii de familie a reclamantului, dar apreciază că ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, avea un scop legitim, şi anume menţinerea siguranţei naţionale, şi era necesară într-o societate democratică. În acest sens invocă Hotărârea Boughanemi împotriva Franţei, 24 aprilie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II.23. Guvernul subliniază că nu există nicio obligaţie generală impusă statelor de a nu expulza străinii extrem de periculoşi pentru siguranţa şi ordinea publică naţională, chiar şi în prezenţa unei posibile ingerinţe în viaţa privată a acestora. Acesta susţine că reclamantul trăise în România doar timp de 7 ani înainte de expulzare şi invocă jurisprudenţa Brahimi în care expulzarea unui reclamant care trăise timp de 8 ani în Franţa fusese considerată compatibilă cu garanţiile art. 8 din Convenţie (Brahimi împotriva Franţei, nr. 64.357/01, 19 iunie 2003). În cele din urmă, Guvernul insistă asupra criteriului privind durata şederii reclamantului şi invocă condamnarea reclamantului pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul românesc, ca motiv principal al expulzării sale.24. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Acesta afirmă că situaţia în speţă este similară cu cea a reclamanţilor în cauzele Lupşa împotriva României (nr. 10.337/04, 8 iunie 2006) şi Kaya împotriva României (nr. 33.970/05, 12 octombrie 2006). Potrivit acestuia, în prezenta cauză, Curtea de Apel Bucureşti a încercat să confere un aspect formal de legalitate hotărârii din 3 martie 2005, referindu-se la urmărirea penală declanşată împotriva sa în 1997 pentru fals de identitate. Or, reclamantul precizează că această procedură se referea la caracterul clandestin al situaţiei sale şi că respectiva condamnare la o pedeapsă privativă de libertate a fost urmată de o graţiere. În plus, statul român i-a acordat ulterior statutul de refugiat, mai întâi cu titlu temporar (prin decizia din 27 noiembrie 1998) şi apoi cu titlu definitiv (la 15 octombrie 2001). Prin urmare, reclamantul subliniază că, deşi curtea de apel s-a întemeiat, în motivarea hotărârii sale pronunţate în 2005, pe condamnarea penală din 1998, faptele de la baza acestei condamnări nu erau de natură să aducă atingere siguranţei naţionale a statului român.2. Motivarea Curţiia)Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie25. Curtea reaminteşte că, potrivit unui principiu de drept internaţional consacrat, statele au dreptul, fără a aduce atingere angajamentelor care decurg pentru acestea din tratate, de a controla intrarea neresortisanţilor pe teritoriul lor (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 67, seria A nr. 94, şi Boujlifa împotriva Franţei, 21 octombrie 1997, pct. 42, Culegere 1997-VI). Cu toate acestea, în măsura în care ar aduce atingere unui drept protejat de art. 8 paragraful 1, deciziile lor în domeniu trebuie să se dovedească necesare într-o societate democratică, adică să fie justificate printr-o necesitate socială imperioasă şi, în special, proporţionale cu scopul legitim urmărit [Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 52, Culegere 1998-I, Mehemi împotriva Franţei, 26 septembrie 1997, pct. 34, Culegere 1997-VI, Boultif, citată anterior, pct. 46, Slivenko împotriva Letoniei (GC), nr. 48.321/99, pct. 113, CEDO 2003-X, şi Üner împotriva Olandei (GC), nr. 46.410/99, pct. 54, CEDO 2006-XII]. 26. Chiar dacă, în aceste condiţii, art. 8 din Convenţie nu conferă unei anumite categorii de străini un drept absolut de a nu fi expulzaţi, jurisprudenţa Curţii demonstrează pe larg că există circumstanţe în care expulzarea unui străin implică încălcarea acestei dispoziţii (a se vedea, de exemplu, hotărârile Moustaquim împotriva Belgiei, 18 februarie 1991, pct. 49, seria A nr. 193, şi Boultif, citată anterior; şi, de asemenea, Amrollahi împotriva Danemarcei, nr. 56.811/00, 11 iulie 2002, Yılmaz împotriva Germaniei, nr. 52.853/99, 17 aprilie 2003, şi Keles împotriva Germaniei, nr. 32.231/02, 27 octombrie 2005). În Cauza Boultif, citată anterior, Curtea a enumerat criteriile care trebuiau utilizate pentru a aprecia dacă o măsură de expulzare era necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul legitim urmărit. Aceste criterii, reproduse la pct. 40 din hotărârea camerei, sunt următoarele: – natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de reclamant;

– durata şederii persoanei în cauză în ţara din care trebuie expulzat;

– perioada de timp care s-a scurs de la infracţiune, precum şi conduita reclamantului în această perioadă;

– naţionalitatea diverselor persoane în cauză;

– situaţia familială a reclamantului, în special, după caz, durata căsătoriei acestuia, precum şi alţi factori care dovedesc caracterul efectiv al unei vieţi de familie în cadrul unui cuplu;

– chestiunea dacă soţul sau soţia avea cunoştinţă de infracţiune la momentul întemeierii unei familii;

– chestiunea dacă au rezultat copii din căsătorie şi, în acest caz, vârsta acestora; şi

– gravitatea dificultăţilor cu care soţul sau soţia riscă să se confrunte în ţara în care reclamantul trebuie expulzat.27. În speţă, Curtea subliniază că reclamantul a fost condamnat în 1998, şi anume cu mai mult de 7 ani înainte de expulzarea sa, pentru infracţiuni de fals şi uz de fals, fals privind identitatea şi nerespectarea normelor privind operaţiuni de export şi import, şi că această condamnare a fost urmată de o graţiere. De asemenea, aceasta subliniază că reclamantul avusese drept legal de şedere pe teritoriul românesc din 1998, în baza statutului său de refugiat, că era acţionar la două societăţi comerciale şi că se căsătorise cu o cetăţeană româncă împreună cu care avea un copil. 28. Ţinând seama de aceste circumstanţe specifice, Curtea concluzionează că măsurile în litigiu au adus atingere atât „vieţii private“ a reclamantului, cât şi „vieţii de familie“ a acestuia. 29. O astfel de ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care aceasta se poate justifica din perspectiva paragrafului 2 al acestui articol, şi anume dacă este „prevăzută de lege“, urmăreşte un scop legitim sau scopuri legitime enumerate în această dispoziţie şi este „necesară într-o societate democratică“ pentru atingerea acestora. b)Cu privire la justificarea ingerinţei30. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, formularea „prevăzută de lege“ urmăreşte mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă are legătură şi cu calitatea legii în cauză: aceşti termeni impun accesibilitatea acesteia pentru persoanele în cauză şi o formulare destul de precisă pentru a le permite, recurgând, la nevoie, la o bună consiliere, să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune [a se vedea Maestri împotriva Italiei (GC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I]. 31. În cauzele Lupsa şi Kaya, citate anterior, Curtea a hotărât că art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 - text legal care a reprezentat temeiul expulzării şi al interdicţiei de şedere a reclamantului - răspundea criteriului accesibilităţii, dar ridica probleme în ceea ce priveşte previzibilitatea. Înainte de a constata încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a hotărât că, în speţă, curtea de apel se limitase la o examinare pur formală a ordonanţei parchetului, fără să treacă de afirmaţiile acestuia pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică. În cele două cauze citate anterior, Curtea a constatat că ingerinţa în viaţa privată a reclamanţilor nu era prevăzută de „o lege“ care să răspundă cerinţelor Convenţiei, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor. 32. În speţă, ca în cauzele citate anterior, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis şederea pentru o perioadă determinată şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională“. În urma contestaţiei reclamantului, ordonanţa parchetului a fost confirmată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului potrivit căreia motivul principal al expulzării reclamantului era săvârşirea mai multor infracţiuni pe teritoriul României, Curtea constată că, astfel cum reiese din ordonanţa din 21 februarie 2005, singurul motiv invocat de procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru a justifica expulzarea şi interdicţia de acces pe teritoriul românesc al reclamantului era pericolul pe care acesta din urmă îl reprezenta pentru siguranţa naţională. În acest context, Curtea concluzionează, în mod contrar afirmaţiilor Guvernului pârât, că argumentul potrivit căruia condamnarea reclamantului reprezenta motivul expulzării acestuia nu poate fi reţinut. 33. Desigur, este adevărat că noţiunea de „siguranţă naţională“ nu poate face obiectul unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere lăsată la dispoziţia executivului (a se vedea Hewitt şi Harman împotriva Regatului Unit, nr. 20.317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicată, şi Christie împotriva Regatului Unit, nr. 21.482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii şi rapoarte 78-A, p. 119 şi 134). Totuşi, aceasta nu poate depăşi limitele sensului propriu al termenului (a se vedea Asociaţia pentru integrare şi drepturile omului şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, nr. 62.540/00, pct. 84, 28 iunie 2007). Presupunând că motivul invocat de Guvern se află, de asemenea, la baza măsurii adoptate împotriva reclamantului, Curtea nu înţelege cum este posibil ca infracţiunile de fals şi uz de fals, declararea unei identităţi false şi nerespectarea normelor de export şi import, săvârşite de reclamant în 1997 şi urmate de o graţiere, să aducă atingere, 6 ani mai târziu, în 2005, siguranţei naţionale şi interesului public, astfel încât să justifice luarea unei asemenea măsuri împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, C.G. împotriva Bulgariei, nr. 1.365/07, pct. 43, 24 iulie 2008). 34. În orice caz, înainte de orice analiză pentru a verifica dacă măsura era „necesară într-o societate democratică“ (a se vedea, în acest sens, criteriile definite în Hotărârea Boultif, citată anterior, şi revizuite în Cauza Üner, citată anterior, pct. 54-58), Curtea reaminteşte principiul în temeiul căruia orice persoană care face obiectul unei măsuri întemeiate pe motive de siguranţă naţională trebuie să aibă garanţii împotriva caracterului arbitrar. Aceasta trebuie, mai ales, să aibă posibilitatea de a solicita controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor (Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, pct. 123-124, 20 iunie 2002). 35. În prezenta cauză, ca şi în Cauza Lupşa, citată anterior, Curtea de Apel Bucureşti s-a limitat la o examinare pur formală a ordonanţei parchetului. În plus, nicio precizare cu privire la faptele imputate reclamantului nu a fost oferită curţii de apel, astfel încât aceasta din urmă nu a putut să treacă de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică. 36. Prin urmare, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor, Curtea constată că ingerinţa în viaţa privată a acestuia nu era prevăzută de „o lege“ care să răspundă cerinţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif, citată anterior, pct. 128). 37. Având în vedere această constatare, Curtea apreciază că nu este necesar să fie continuată examinarea capătului de cerere al reclamantului pentru a descoperi dacă ingerinţa urmărea un „scop legitim“ şi era „necesară într-o societate democratică“. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie 38. Reclamantul denunţă o încălcare a garanţiilor procedurale în cazul expulzării. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 7, care se citeşte după cum urmează: 1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată: a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; b. să ceară examinarea cazului său; şi c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională. A. Cu privire la admisibilitate 39. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 40. Guvernul nu contestă aplicabilitatea, în speţă, a art. 1 din Protocolul nr. 7, dar consideră că motive de securitate naţională impuneau măsuri urgente. Prin urmare, acesta apreciază că expulzarea reclamantului era justificată din perspectiva paragrafului 2. 41. De asemenea, Guvernul susţine că, deşi a fost expulzat, reclamantul a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei instanţe. În această privinţă, expune că reclamantul a fost reprezentat de avocatul său, care a putut invoca în faţa curţii de apel motivele care militau împotriva expulzării sale (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche împotriva Franţei, nr. 33.438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997). În cele din urmă, Guvernul afirmă că prezenta cauză este diferită de Cauza Lupşa, citată anterior, în măsura în care reclamantul în speţă a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni săvârşite pe teritoriul românesc, o măsură de graţiere neavând nicio incidenţă asupra răspunderii penale a persoanei condamnate, ci numai asupra executării pedepsei. 42. Reclamantul invocă mutatis mutandis Cauza Kaya, citată anterior, şi consideră că situaţia în speţă este similară. 43. În speţă, Curtea ia act de faptul că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României la momentul expulzării. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de securitate naţională, caz autorizat de art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, acesta avea dreptul să se prevaleze de garanţiile enunţate la paragraful 1 al acestei dispoziţii (a se vedea raportul explicativ care însoţeşte Protocolul nr. 7). 44. Curtea evidenţiază că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât „în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii“. Întrucât cuvântul „lege“ desemnează legislaţia naţională, trimiterea la aceasta vizează, după exemplul tuturor dispoziţiilor Convenţiei, nu doar existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi calitatea legii: aceasta impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea publică drepturilor garantate de Convenţie. 45. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, la examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, a concluzionat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care constituia baza legală a expulzării reclamantului, nu îi oferise garanţii minime împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor (supra, pct. 35). 46. În afară de aceasta, Curtea subliniază că, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis accesul pe teritoriul românesc şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională“, fără alte precizări. De asemenea, Curtea observă că reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua expulzării sale în Italia. Totuşi, Curtea observă că respectiva comunicare trimisă reclamantului nu conţinea nicio trimitere la faptele imputate şi avea un caracter pur formal (supra, pct. 9). Prin urmare, Curtea poate doar să constate că autorităţile nu i-au oferit reclamantului niciun indiciu privind faptele care îi erau imputate. 47. În consecinţă, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, Curtea apreciază că autorităţile interne nu au respectat garanţiile de care reclamantul trebuia să beneficieze în temeiul art. 1 paragraful 1 lit. a) şi b) din Protocolul nr. 7. 48. Curtea reaminteşte că orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie să fie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, şi consideră, având în vedere controlul pur formal exercitat de curtea de apel în speţă, că reclamantul nu a putut cu adevărat să solicite examinarea cazului său şi nici să invoce motivele ce pledau împotriva expulzării sale (a se vedea, mutatis mutandis, Lupşa, pct. 60, şi Kaya, pct. 60, hotărâri citate anterior). Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7. III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie 49. Reclamantul se plânge că a fost supus unor rele tratamente din partea agenţilor de poliţie la momentul expulzării sale în Italia. Art. 3 din Convenţie este redactat după cum urmează: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Cu privire la admisibilitate 50. Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne şi afirmă că reclamantul ar fi putut depune plângere penală pentru lovire, abuz în serviciu şi rele tratamente. 51. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Potrivit acestuia, raportul medical întocmit, la 1 martie 2005, de un medic din cadrul unui cabinet medical specializat în vătămări corporale a stabilit fără ambiguitate existenţa unor multiple leziuni şi echimoze pe faţă (în regiunea frontală, orbitală şi zigomatică), pe torace, abdomen, mâini, genunchi şi tibii. Potrivit reclamantului, niciun element care să poată pune la îndoială existenţa acestor leziuni nu a fost prezentat de Guvern. Acesta afirmă că respectivele tratamente inumane şi degradante i-au fost aplicate ca urmare a refuzului său de a semna notificarea măsurii de expulzare. Cu privire la termenul invocat de Guvernul pârât înainte de întocmirea certificatului medical, reclamantul pretinde că a fost abandonat de agenţii de poliţie în aeroportul din Verona după expulzarea sa din România şi că a trebuit să efectueze o călătorie până la Roma pentru a consulta un medic. 52. Reclamantul face trimitere la jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte sarcina probei în cazul unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie şi afirmă că existenţa unor certificate medicale care conţin informaţii precise şi concordante, precum şi absenţa unei explicaţii plauzibile din partea statului privind originea rănilor permit să se constate existenţa unor vătămări cauzate de agenţii statului [a se vedea Selmouni împotriva Franţei, (GC), nr. 25.803/94, pct. 87, CEDO 1999-V]. 53. Cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, reclamantul afirmă că la 28 februarie 2005 a depus o plângere penală prin care denunţa relele tratamente suferite în ziua expulzării, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, la momentul contestaţiei împotriva ordonanţei de expulzare. În ziua şedinţei, avocatul său depusese o copie a certificatului medical întocmit de medicul italian E.Z., în care erau atestate leziuni suferite de reclamant, dar această cerere a rămas fără rezultat, întrucât Curtea de Apel Bucureşti nu a făcut nicio referire la această situaţie în motivarea hotărârii sale din 3 martie 2005. La aceasta s-ar adăuga şi situaţia dificilă în care se afla reclamantul, fiind expulzat chiar în ziua în care a fost agresat, neavând, prin urmare, nicio posibilitate reală, pe teritoriul românesc, de a solicita identificarea, constatarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare pentru agresiunea suferită la 23 februarie 2005. 54. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 paragraful 1 din Convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de recurs disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Totuşi, aceasta subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi situaţia personală a reclamanţilor (Selmouni împotriva Franţei, citată anterior, pct. 77). 55. Curtea observă că, la şedinţa care s-a desfăşurat la 28 februarie 2005 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, avocatul reclamantului a denunţat condiţiile în care clientul său fusese expulzat la 23 februarie 2005, în Italia, în special loviturile şi rănile despre care se pretinde că au fost cauzate de agenţii de poliţie, şi a depus o copie a certificatului medical întocmit în Italia de medicul E.Z. De asemenea, Curtea constată că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nu a făcut nicio referire la situaţia denunţată de avocatul reclamantului. 56. În această privinţă, Curtea constată că avocatul reclamantului doar a depus copia certificatului medical şi a prezentat, cu această ocazie, condiţiile în care reclamantul fusese expulzat. Curtea are îndoieli cu privire la îndeplinirea în speţă a condiţiilor prevăzute la art. 283 din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte conţinutul plângerii penale. De altfel, niciun element din dosar nu indică dorinţa reclamantului de a urmări în instanţă presupuşii autori ai loviturilor şi rănilor. 57. În ceea ce priveşte competenţa de atribuire, Curtea constată că, fiind vorba în speţă de o acuzaţie privind lovituri şi răni, instituţia competentă, în conformitate cu art. 25 din Codul de procedură penală, astfel cum era redactat la momentul faptelor, era judecătoria, şi nu Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu acţiunea în contencios a reclamantului. În consecinţă, Curtea consideră că simpla depunere a certificatului medical, prin avocatul reclamantului, în cadrul procedurii în contencios, desfăşurată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, nu constituie plângere penală în sensul art. 283 din Codul de procedură penală. Curtea este conştientă de situaţia dificilă în care se afla reclamantul, dar observă că acesta avea în continuare posibilitatea, prin intermediul avocatului său, ca în cazul contestării măsurii de expulzare, să sesizeze instituţia competentă cu o plângere penală pentru loviri şi alte violenţe, chiar şi după respingerea acţiunii în contencios. 58. Prin urmare, Curtea decide să admită excepţia formulată de Guvern şi să respingă acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de recurs interne. IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie 59. La 1 februarie 2010, şi anume după comunicarea cererii către Guvernul României, reclamantul a invocat art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi s-a plâns, de asemenea, de inechitatea procedurii administrative în urma căreia şi-a pierdut, la 19 aprilie 2005, statutul de refugiat. Cu privire la admisibilitate 60. Curtea observă că procedura pentru menţinerea statutului de refugiat al reclamantului nu presupune contestarea drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil şi nu are legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie [Maaouia împotriva Franţei (GC), nr. 39.652/98, pct. 40, CEDO 2000-X]. 61. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie. V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 62. Art. 41 din Convenţie prevede: Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. A. Prejudiciu 63. Reclamantul solicită 26.378.183 euro (EUR) ca reparaţie pentru prejudiciul material cauzat de expulzarea sa şi de imposibilitatea în care se află de a gestiona societatea comercială în care era asociat. În ceea ce priveşte relele tratamente suferite în ziua expulzării sale, reclamantul solicită 7.500 EUR. De asemenea, acesta solicită 10.000 EUR pentru cheltuielile suportate de familia sa pentru a-l vizita, după expulzarea sa, în Moldova. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamantul solicită 100.000 EUR, ca urmare a consecinţelor negative pe care le-a avut expulzarea sa asupra vieţii sale private şi de familie. 64. Guvernul contestă aceste pretenţii şi susţine că nu există nicio legătură directă între încălcările pretinse şi prejudiciul invocat. Acesta solicită Curţii să aplice jurisprudenţa Lupşa împotriva României, citată anterior, pct. 70-72, şi Irinel Popa împotriva României (nr. 6.289/03, 6.297/03 şi 9.115/03, pct. 57-58, 1 decembrie 2009). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul afirmă că simpla constatare a unei încălcări ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie suficientă cu acest titlu. 65. Curtea subliniază mai întâi că nu poate face speculaţii cu privire la evoluţia economică pe care ar fi putut-o cunoaşte societatea comercială fondată de reclamant în cazul în care acesta din urmă nu ar fi fost expulzat. 66. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral din cauza încălcărilor constatate. 67. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să acorde reclamantului 13.000 EUR pentru toate prejudiciile. B. Cheltuieli de judecată 68. De asemenea, reclamantul solicită 127.360,55 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi pentru cele efectuate în faţa Curţii. Acesta depune la dosar copii ale cheltuielilor de transport din perioada 27 martie 2007-11 decembrie 2009, pentru deplasarea avocatului său de la Bruxelles la Bucureşti, în valoare de 1.155,55 EUR, şi copii ale facturilor privind cheltuielile cu corespondenţa în valoare de 163 EUR. În ceea ce priveşte restul cheltuielilor, reclamantul susţine că este vorba de onorarii ale avocaţilor, ocazionate de procedurile interne, pentru care prezintă o declaraţie pe propria răspundere (şi anume aproximativ 20.200 EUR). De asemenea, acesta solicită rambursarea cheltuielilor ocazionate de realizarea unei expertize contabile pentru societatea la care era asociat. În cele din urmă, depune la dosar copia unei facturi detaliate care conţine prestaţiile avocatului său pentru procedura în faţa Curţii, al cărei total se ridică la 105.842 EUR. 69. Guvernul contestă suma pretinsă, pe care o consideră exagerată. 70. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. 71. În speţă, ţinând seama de documentele şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră excesivă suma pretinsă pentru onorariul avocatului şi consideră rezonabil să acorde cu acest titlu suma de 6.300 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii 72. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7; 4. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 februarie 2011, în temeiul art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier