Decizia Nr.947 din 07.07.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, excepţie ridicată de Rahela-Mihaela Dragomir în Dosarul nr. 9.081/3/2010 (1.661/2010) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.775D/2010.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că prevederile legale criticate au rolul de a asigura soluţionarea cu celeritate a cauzei, în considerarea interesului copilului.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 13 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 9.081/3/2010 (1.661/2010), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.Excepţia a fost ridicată de Rahela-Mihaela Dragomir cu prilejul soluţionării recursului împotriva Sentinţei civile nr. 454 din 7 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă într-o cauză având ca obiect răpirea internaţională de copii.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că inexistenţa căii de atac a apelului împotriva hotărârii date în fond în materia reglementată prin Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii nu respectă imperativul normelor constituţionale privind liberul acces la justiţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi exercitarea căilor de atac. Consideră că nu este constituţională restrângerea căilor de atac în cazul hotărârilor date în procedura contencioasă privind deplasarea transfrontalieră de minori, întrucât asemenea acţiuni sunt de drept comun şi implică garantarea tuturor drepturilor procesuale. În opinia autorului excepţiei, celeritatea soluţionării cauzei nu poate să prevaleze în detrimentul temeiniciei soluţionării acesteia şi nici nu se poate invoca o procedură de urgenţă, de natura ordonanţei preşedinţiale, atât timp cât o asemenea acţiune poate fi exercitată concomitent.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate până la data pronunţării prezentei decizii.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 este neîntemeiată, deoarece procedura de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Invocă Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 786/2006, subliniind că obiectivul Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, prevăzut în art. 1, este de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit şi de a face să se respecte în celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea care există într-un stat contractant.Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 sunt constituţionale, deoarece, în concordanţă cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, căile de atac şi condiţiile exercitării acestora.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 29 septembrie 2004, potrivit cărora: „Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia pentru minori şi familie, în termen de 10 zile de la comunicare.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat încalcă dispoziţiile din Constituţie cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 privind folosirea căilor de atac.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate stabilesc reguli de procedură privind exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii instanţei judecătoreşti referitoare la legalitatea deplasării sau reţinerii copilului pe teritoriul României.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 21 din Constituţie, Curtea reiterează cele statuate prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. Astfel, semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale nicio categorie sau grup social. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul în toate cazurile la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.În acelaşi timp, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, limitările dreptului de acces la un tribunal, incluse în marja de apreciere lăsată la dispoziţia statelor, cuprind şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unor instanţe de fond. A se vedea în acest sens hotărârile pronunţate în Cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, 1997, paragraful 33, şi Cauza Guérin contra Franţei, 1998, paragraful 37. De asemenea, în Hotărârea pronunţată în Cauza Tudor Comerţ contra Moldovei, 2008, paragraful 35, Curtea Europeană a statuat că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil nu garantează dreptul la apel împotriva unei hotărâri pronunţate în primă instanţă.Totodată, chiar dispoziţiile art. 129 din Constituţie stabilesc că, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Curtea constată că această normă constituţională permite ca, prin lege, să se reglementeze în mod diferit căile de atac. Nicio dispoziţie constituţională nu limitează dreptul legiuitorului la o anumită reglementare a unei căi de atac, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.În cazul de faţă, opţiunea legiuitorului este pe deplin justificată de exigenţa soluţionării cu celeritate a procesului dedus judecăţii, dată fiind starea de incertitudine ce planează asupra legalităţii deplasării ori reţinerii copilului pe teritoriul României, cu consecinţe majore asupra interesului acestuia, de importanţă primordială în orice problemă privind încredinţarea sa. De altfel, chiar dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Convenţia din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992, stabilesc că „Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului“.În aceste condiţii, Curtea constată că absenţa apelului şi reglementarea exercitării direct a recursului împotriva hotărârii instanţei judecătoreşti pronunţate în cauză nu contravin dispoziţiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi nici celor privind folosirea căilor de atac.Având în vedere că nu s-a constatat încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, Curtea reţine că invocarea de către autorul excepţiei a prevederilor art. 53 din Constituţie este irelevantă, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, excepţie ridicată de Rahela-Mihaela Dragomir în Dosarul nr. 9.081/3/2010 (1.661/2010) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 iulie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Simina Gagu