Decizia Nr.91 din 27.02.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 367 din 19 mai 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ioniţa Cochinţu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, excepţie ridicată de Mircea Cepoiu şi Ioan Frăţilă în Dosarul nr. 35.514/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 632D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că accesul la justiţie nu este un drept absolut, ci unul parţial, supus unor condiţionări şi limitării, iar în cauza de faţă limitarea este impusă de legiuitor pentru buna desfăşurare a activităţii instituţiilor prevăzute de actul normativ criticat. Ca atare, apreciază că este asigurat un just echilibru între interesul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate şi instituţiile menţionate de legea criticată în speţa de faţă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 11 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 35.514/4/2012, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, excepţie ridicată de Mircea Cepoiu şi Ioan Frăţilă cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare şi a unei cereri de suspendare a executării silite.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate constituie o piedică absolută la procedurile de executare silită iniţiate împotriva Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, care devin iluzorii şi lipsite de orice finalitate practică, fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 44, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Totodată, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care arată că în Cauza Burdov împotriva Rusiei s-a statuat că „deşi o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a exercita o condamnare, în mod excepţional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanţe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil“, or prevederile criticate nu instituie „întârzierea executării“, ci o „piedică absolută la executare“.Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât, având în vedere legislaţia în materie, nu se poate considera că prin dispoziţiile criticate se instituie o piedică absolută la executarea silită a instituţiilor publice, în speţă a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. De asemenea, arată că, în situaţii asemănătoare, Curtea Constituţională a decis, cu valoare de principiu, că nu se constituie o stare de discriminare între debitorii persoane juridice de drept privat şi debitorii instituţii publice, dată fiind situaţia obiectivă în care se află debitorii ce au calitatea de instituţii publice, în sensul că sursa pentru executarea creanţelor stabilite prin titluri executorii o constituie bugetul public, diferenţa de tratament juridic fiind pe deplin justificată.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. În acest sens arată, în esenţă, că textele legale criticate vizează faza executării hotărârilor judecătoreşti, constituind o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa. Din conţinutul Legii nr. 116/2011 nu reiese că legiuitorul ar nega existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nici că ar refuza punerea în aplicare a acestora, prin acestea stabilindu-se doar un plafon al cuantumului de la care se face executarea obligaţiilor. Dispoziţiile prevăzute în textele de lege criticate constituie o modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în contextul crizei economice naţionale şi internaţionale, sens în care este atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 20 iunie 2011, care au următorul cuprins:

– Art. 1: „(1) Executarea obligaţiilor de plată ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului se asigură din veniturile bugetului de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului, indiferent de izvorul acestora.
(2) Sumele repartizate de la bugetul de stat Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru plata cheltuielilor de personal, a celor aferente funcţionării Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a celor pentru reprezentarea României în faţa Curţii de Arbitraj Internaţionale a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii nu pot fi supuse executării silite.(3) Sumele aferente obligaţiilor de plată corespunzătoare categoriilor de cheltuieli prevăzute la alin. (2), executate din bugetul prevăzut la alin. (1), se reîntregesc de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din sumele alocate de la bugetul de stat cu această destinaţie.“

– Art. 2: „(1) Executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M). decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M. (2) Sumele stabilite prin bugetul C.N.V.M. pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, nu vor putea fi supuse executării silite. Aceste sume au destinaţie specială în condiţiile prevederilor art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civilă şi nu pot fi urmărite silit pentru obligaţiile de plată ale C.N.V.M., stabilite prin titluri executorii. (3) Acţiunile în justiţie, indiferent de natura lor, precum şi căile de atac exercitate de C.N.V.M. în legătură cu actele de justiţie incidente procedurii de executare silită a creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acesteia sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar, orice alte taxe, precum şi a sumelor stabilite cu titlu de cauţiune.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16, privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, este invocat art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: I. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: 1. La data de 1 mai 2004 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare îşi schimbă denumirea în Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi se reorganizează prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, instituţie care se desfiinţează [potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 23 aprilie 2004]. Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative [art. 33 pct. VIII] se modifică art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 în sensul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) devine Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Astfel, „(2) Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, denumită în continuare A.A.A.S., este instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei“, prevederi care, de asemenea, au fost modificate şi completate prin Legea nr. 192/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 4 iulie 2013, în sensul că „Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, denumită în continuare A.A.A.S., este instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei.“ [art. I pct. 1]. 2. Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 21 decembrie 2012, „(2) Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F., se înfiinţează ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanţată, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, prin preluarea şi reorganizarea tuturor atribuţiilor şi prerogativelor Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) şi Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.).“ Prin art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 s-a prevăzut că «în cuprinsul actelor normative, sintagmele „Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare“, „Comisia de Supraveghere a Asigurărilor“ şi „Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private“ se înlocuiesc cu sintagma „Autoritatea de Supraveghere Financiară“». 3. Potrivit art. 3 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, prevederile acesteia au caracter temporar, respectiv „se aplică până la data de 31 decembrie 2013“. Totodată, în virtutea art. II din Legea nr. 7/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2013 privind unele măsuri speciale pentru compensarea şi decontarea unor creanţe reciproce rezultate din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Ford Motor Company, precum şi pentru prorogarea unui termen, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2014, termenul prevăzut la art. 3 din Legea nr. 116/2011 se prorogă până la sfârşitul lunii iunie 2014. II. Din examinarea prevederilor Legii nr. 116/2011, Curtea reţine: 1. În ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de plată ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, legiuitorul a prevăzut că acestea se asigură din veniturile bugetului de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului, indiferent de izvorul acestora [art. 1 alin. (1)]. Totodată, a stabilit că nu pot fi supuse executării silite sumele repartizate de la bugetul de stat Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru plata cheltuielilor de personal, a celor aferente funcţionării Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a celor pentru reprezentarea României în faţa Curţii de Arbitraj Internaţional a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii. [art. 1 alin. (2)]. Referitor la sumele aferente obligaţiilor de plată corespunzătoare categoriilor de cheltuieli prevăzute la alin. (2), executate din bugetul prevăzut la alin. (1), s-a dispus ca acestea să se reîntregească de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din sumele alocate de la bugetul de stat cu această destinaţie [art. 1 alin. (3)]. 2. În ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M), decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M. [art. 2 alin. (1)], iar sumele stabilite prin bugetul C.N.V.M. pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, nu vor putea fi supuse executării silite. [art. 2 alin. (2) teza întâi]. 3. Aşadar, atât în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de plată ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, cât şi executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, legiuitorul a stabilit că nu pot fi executate sumele ce sunt repartizate pentru plata cheltuielilor de personal şi nici cele aferente funcţionării şi organizării acestor instituţii. III. Astfel cum reiese atât din conţinutul legii, cât şi din titlul acesteia, măsurile instituite prin Legea nr. 116/2011 sunt limitate în timp şi „se aplică până la 31 decembrie 2013“ [art. 3], termen prorogat ulterior până la sfârşitul lunii iunie 2014 [art. II din Legea nr. 7/2014]. IV. Raportat strict la criticile formulate de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că legiuitorul a stabilit un plafon al cuantumului de la care se face executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii, fără însă a nega existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti sau a stabili o nepunere în aplicare a acestora. În materie fiscală, instanţa de contencios constituţional a subliniat necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesele particulare ale persoanelor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). Totodată, prin decizia menţionată, Curtea a statuat că termenul rezonabil este un concept esenţialmente variabil şi aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză, reţinând că miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societăţii, întrucât se pune în discuţie chiar stabilitatea sa economică. Prin urmare, conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetăţeanului-creditor, cât şi din cea a statului-debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen, s-ar ajunge la situaţii nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătoreşti fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetăţeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetăţean, dar contrară stabilităţii economice şi financiare pe care statul trebuie să o asigure. În consecinţă, termenul rezonabil trebuie apreciat şi stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societăţii cu cele ale cetăţeanului, iar un termen total de 7 ani ţine cont atât de interesele debitorului, cât şi de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Or, astfel cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, la baza adoptării Legii nr. 116/2011 a stat „situaţia de blocaj financiar“, ca urmare a popririlor instituite de executorii judecătoreşti, în temeiul unor titluri executorii, neavând legătură directă cu activitatea funcţională a instituţiilor menţionate în actul normativ criticat, ci reprezentând despăgubiri acordate de instanţele judecătoreşti creditorilor Fondului Naţional de Investiţii în temeiul unor acte normative, respectiv în virtutea legislaţiei în materia privatizării şi valorificării activelor statului. 4. Având în vedere faptul că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49), precum şi faptul că o instituţie publică nu poate ajunge în încetare de plăţi, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 apare ca neîntemeiată. În acest context, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 şi art. 44 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. V. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, Curtea observă că dispoziţiile Legii nr. 116/2011 se aplică deopotrivă tuturor celor aflaţi în ipoteza normelor criticate, astfel că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Cepoiu şi Ioan Frăţilă în Dosarul nr. 35.514/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 91 din 27 februarie 2014, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare trebuia admisă pentru următoarele motive: Obiectul excepţiei este reprezentat de dispoziţiile din Legea nr. 116/2011 prin care se statuează că executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare - C.N.V.M. decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M. Considerăm că textele criticate reprezintă o piedică absolută la procedurile de executare silită iniţiate împotriva Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, care încalcă art. 21 (accesul liber la justiţie), art. 44 şi art. 53 din Constituţia României, dar şi pe cele ale art. 6 din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care protejează dreptul la un proces echitabil. I. Astfel, prin textele criticate, se instituie restricţii absolute de executare a bugetului C.N.V.M.: se stabileşte ca sursă unică de executare a obligaţiilor de plată bugetul de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului, se exclud anumite tipuri de venituri de la executarea silită, ba, mai mult, pentru C.N.V.M. se permite executarea silită doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M., eveniment care niciodată nu s-a produs în toată perioada de activitate a C.N.V.M. Modalitatea în care sunt instituite restricţiile lasă creditorul, inclusiv pe beneficiarul unor titluri executorii obţinute prin hotărâri judecătoreşti, fără posibilitatea de a-şi valorifica efectiv creanţa. În acest mod, faza de executare a hotărârilor judecătoreşti, etapă a dreptului la un proces echitabil, devine una iluzorie, lipsită de mijloace eficiente de recuperare a sumelor datorate de stat prin C.N.V.M., devenind în fapt o lipsire de proprietate, ştiut fiind că titlurile executorii constatate prin hotărâri judecătoreşti sunt echivalate în jurisprudenţa CEDO cu însuşi dreptul de proprietate. Aşadar, în mod evident criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de proprietate sunt întemeiate. Or, deşi este adevărat că drepturile nu sunt absolute, ci pot fi supuse restrângerii, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru restrângere, deoarece ne aflăm în prezenţa unei piedici absolute la executare şi la o lipsire efectivă de proprietate. Astfel, art. 21 alin. (3) din Constituţie statuează că „Părţile au dreptul la un proces echitabil“, iar executarea silită a unor creanţe este parte a procesului civil, care trebuie să fie garantat. Această restrângere nu se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, care permite limitarea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai atunci când sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de textul constituţional. Art. 53 din Constituţie are următorul conţinut: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.“Prima condiţie fixată de textul constituţional, potrivit căreia restrângerea trebuie realizată prin intermediul unei legi, este indiscutabil îndeplinită. Dintre situaţiile enumerate în art. 53 alin. (1) ca susceptibile de a justifica restrângerea se poate reţine, în cazul de faţă, imperativul apărării „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor“, cu referire la dreptul la un proces echitabil, care, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică, în mod necesar, printre altele, şi finalizarea acestuia într-un termen rezonabil, cu valorificarea creanţei astfel obţinute. Sub acest aspect, textul de lege criticat nu asigură în niciun fel garanţia executării creanţei deoarece condiţiile impuse pentru executarea titlului său nu vor fi îndeplinite niciodată. Examinând următoarea condiţie impusă de prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la necesitatea restrângerii într-o societate democratică, instanţa de contencios constituţional constată că aceasta nu poate fi considerată îndeplinită, întrucât finalitatea constând în conservarea veniturilor C.N.V.M. nu este specifică pentru o societate democratică. Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii instituie suficiente mijloace de protecţie a instituţiilor statului supuse unor executări silite, aceste restricţii absolute neavând nicio justificare într-o societate democratică. De asemenea, o altă condiţie impusă de art. 53 este aceea ca restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie analizat în ce măsură există un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apărare şi interesul public protejat prin această limitare. Or, sub acest aspect, ţinând seama de existenţa reglementărilor legale deja existente în materie de executare silită a instituţiilor publice, astfel cum este Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, apreciem că limitarea excesivă instituită de norme nu îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, atâta vreme cât există deja alte limite ale executării silite în aceste cazuri. Prin urmare, apare ca excesivă restrângerea dreptului la un proces echitabil prin modalitatea în care legiuitorul a permis executarea silită a titlurilor executorii. Textul art. 53 din Constituţie mai prevede că măsura trebuie să fie „aplicabilă în mod nediscriminatoriu“. Or, este evident că, în condiţiile în care ceilalţi creditori ai C.N.V.M., aflaţi în situaţii identice (părţi civile care au obţinut titluri executorii într-un proces penal - aşa numit „păgubit FNI“) şi-au valorificat în totalitate creanţele prin executarea aceleiaşi instituţii, C.N.V.M. Aşadar, restricţiile prevăzute în cumul la art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 aduc atingere înseşi existenţei dreptului la un proces echitabil, acesta neputând fi exercitat în plenitudinea sa. Pentru aceleaşi motive şi în aceeaşi manieră este restrâns şi dreptul de proprietate, creanţa astfel constatată fiind în acest mod nevalorificabilă. De asemenea, se poate observa că dreptul la un proces echitabil este garantat şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În clarificarea înţelesului acestor dispoziţii convenţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Cauza Burdov contra Rusiei, din 2002, că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăşi substanţa dreptului, din cauza dificultăţilor financiare ale statului. De altfel şi în motivarea opiniei majoritare se arată că jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României) a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Or, limitarea până la anihilare a dreptului de a executa silit o hotărâre judecătorească nu asigură în niciun fel justul echilibru între cele două valori deopotrivă protejate. Mai mult, astfel cum rezultă şi din Decizia nr. 91/2014, „legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc (Hotărârea din 4 septembrie 2012 pronunţată de CEDO în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României).“ Acest deziderat valorificat în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României era atins în acea situaţie, deoarece actele normative în cauză (ordonanţele de eşalonare a plăţii unor titluri executorii) stabileau termene precise şi procente clare de plată a acelor datorii ale statului, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, în care mijloacele legale de executare reprezintă doar impedimente absolute pentru încasarea sumelor datorate de stat prin C.N.V.M. Pentru aceste motive apreciem că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr.116/2011 este întemeiată. Judecător, Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru