DECIZIE Nr.
907 din 18 octombrie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finala din Codul de
procedura civila
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 811 din 28 noiembrie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Antonia Constantin - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de
procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bistriţa-Năsăud -
Secţia civilă în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiaşi instanţe.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei ca inadmisibilă, întrucât prevederile de lege criticate
nu au legătură cu cauza aflată pe rolul instanţei de judecată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 29 ianuarie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 3.891/112/2006, Tribunalul Bistriţa Năsăud - Secţia civilă a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată din oficiu de instanţa de judecată.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că interpretarea şi aplicarea unitară a
legii de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se realizează în cadrul
unei proceduri de judecată, care presupune o dezbatere contradictorie în prezenţa
părţilor, astfel că instituirea caracterului obligatoriu al deciziilor acestei
instanţe contravine art. 126 alin. (3) din Constituţie. In opinia autorului
excepţiei, recursul în interesul legii are o valoare doar „doctrinară" şi
„academică".
Referitor la încălcarea art. 21 din Constituţie,
autorul excepţiei arată că accesul liber la justiţie trebuie să fie unul
efectiv, aşa cum se prevede în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi aşa cum este
consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Instituirea
caracterului obligatoriu pentru instanţă şi implicit pentru justiţiabil al unei
interpretări în cadrul unei proceduri la care acesta nu are acces şi împotriva
căreia nu are nicio cale de atac face ca liberul acces la justiţie să aibă „un
caracter iluzoriu". Pe de altă parte, nu este reglementată o procedură
potrivit căreia Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată reveni asupra unei
interpretări date, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene pot reveni asupra jurisprudenţei lor.
In ce priveşte încălcarea art. 124 alin. (3) din
Constituţie, se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că independenţa
judecătorilor se referă la independenţa faţă de Executiv, fără ca această
independenţă să excludă subordonarea faţă de alţi judecători, întrucât ea se
referă la dezlegările date în căile de atac într-un anumit cadru procesual la
care participă şi părţile.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază
excepţia ca neîntemeiată. In acest sens, arată că Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în considerarea rolului său de instanţă supremă în ierarhia
judiciară, a fost învestită prin Constituţie cu asigurarea interpretării şi
aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe de judecată. Astfel,
textul de lege criticat nu face decât să transpună în fapt această competenţă
conferită de Constituţie, recursul în interesul legii constituind instrumentul
cel mai eficace pentru a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci
când instanţele se abat de la interpretarea corectă a legii. Potrivit art. 329
din Codul de procedură civilă, în faţa Inaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nu
este adusă spre soluţionare o cauză propriu-zisă, ci aceasta este sesizată cu o
chestiune de drept care a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti.
In acest fel instanţa supremă intervine pentru a da o corectă interpretare a
legii, prevenind o practică judecătorească neunitară, ce ar conduce, pe de o
parte, la subminarea autorităţii justiţiei, iar pe de altă parte, la o gravă
încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Mai mult,
soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu produc consecinţe asupra situaţiei
juridice a părţilor aflate în proces, efectul lor fiind limitat la determinarea
unei jurisprudenţe unitare cu privire la problemele de drept. In fapt, Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu face decât să traducă intenţia legiuitorului,
care este obligatorie pentru instanţe, în virtutea principiului constituţional
potrivit căruia „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii."
Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Aceste
prevederi care se referă la caracterul obligatoriu al soluţiilor pronunţate de
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunilor de
drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti nu produc
efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese, astfel că nu este încălcat liberul acces
la justiţie şi nici dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzei într-un termen rezonabil.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale
Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit
de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege
criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
retine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 329 alin. 3 teza finală, potrivit căruia „Dezlegarea
dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe".
Textele constituţionale considerate a fi încălcate sunt
cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 alin. (3)
potrivit căruia „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii"
şi ale art. 126 alin. (3) care prevede că „Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine următoarele:
1. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la
aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se
elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi
pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor
de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul
legii, reglementată de art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură
civilă.
Pentru realizarea acestui scop, Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit
soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit alin. 3 teza finală a
aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă acestor probleme de drept
este obligatorie pentru instanţe.
Soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite „dezlegări în
drept", nu pot fi considerate izvor de drept,
în sensul obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii
conferă însă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită
interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a
aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii
interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu
au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea
lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente
judiciare", fiind considerate de literatura
juridică „izvoare secundare de drept" sau „izvoare interpretative".
De altfel, şi în cazul exercitării căilor de atac „dezlegările
în drept" sunt
obligatorii în situaţia rejudecării fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9
din Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri în recurs se poate cere şi
în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
legii, iar potrivit art. 315 alin. 1 din acelaşi cod, în caz de casare,
hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere nu numai că nu aduce
atingere principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei, ci, dimpotrivă,
contribuie la realizarea sa.
Pe de altă parte, interpretarea cauzală a legilor este
o operaţiune raţională, utilizată de orice autoritate care aplică dreptul, în
vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului
unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti
interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care
au fost învestite. In acest sens, interpretarea este faza indispensabilă
procesului de aplicare a legii. „Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii
legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza
CR. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de
interpretare judiciară [...]".
Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin
interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt
de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16
alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care „Cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări". De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie
supuse unor reglementări legale diferite.
Textul de lege criticat este în deplină concordanţă cu
art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Justiţia se realizează
prin Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege". Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
are, printre altele, competenţa, conferită de art. 329 din Codul de procedură
civilă şi de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a
legilor de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competentei sale.
Astfel, potrivit art. 25 din aceeaşi lege, Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în interesul legii.
Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
caracterului constituţional al deciziilor Curţii Supreme de Justiţie date în
interesul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele
judecătoreşti, într-o cauză care privea reexaminarea practicii Curţii Supreme
de Justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, a respins excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea
Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, statuând că: „Principiul supunerii
judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie,
nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar
contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de
subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea
concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor,
a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este
inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită,
iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecinţă."
De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, că „Asigurarea
caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă şi de principiul
constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar
fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile
instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".
Pentru identitate de raţiune, aceste considerente cu
privire la instituţia recursului în interesul legii îşi menţin valabilitatea şi
în cauza de faţă.
2. Analizând actele şi lucrările din dosarul instanţei
de judecată, Curtea constată că excepţia a fost ridicată într-o cauză în care
obiectul litigiului îl constituie pretenţii băneşti având ca temei legal prevederile art. 411 din Legea nr.
50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele
autorităţii judecătoreşti. De aceea, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională decide asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul
acestuia", dispoziţii coroborate cu cele ale alin. (6) al aceluiaşi
articol („Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.
(1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale."), excepţia de
neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146
lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de
procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bistriţa-Năsăud -
Secţia civilă în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 octombrie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Maria Bratu