Decizia Nr.9 din 17.01.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 şi art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Istrate în Dosarul nr. 16.128/3/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 157D/2011.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 10 ianuarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 16.128/3/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 şi art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Istrate în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs în materie penală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale în măsura în care sunt înţelese în sensul că procurorul poate declara recurs în defavoarea inculpatului după ce acesta a fost achitat la fond şi apel sau în apel, recurs în temeiul căruia împotriva acestuia s-ar putea pronunţa o soluţie de condamnare în ultimă instanţă şi, ca atare, nesupusă controlului judiciar realizat de o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea de condamnare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a susţinut că prevederile de mai sus au legătură cu soluţionarea cauzei şi, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la fondul excepţiei astfel invocate.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 - Cazurile în care se poate face recurs şi art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) - Soluţiile pronunţate în recurs, ambele din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:– Art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală: „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...]18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;“; – Art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală: „Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii: [...]2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi: [...] d)dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în cazurile prevăzute în art. 385⁹ alin. 1 pct. 11-20, precum şi în cazul prevăzut în art. 385⁶ alin. 3.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, precum şi la împrejurarea că nimeni nu este mai presus de lege, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederile art. 7 şi art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la egalitatea în faţa legii şi la dreptul oricărei persoane la o satisfacţie efectivă din partea instanţelor juridice naţionale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil prin judecarea în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei de către o instanţă independentă şi art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie referitor la Dreptul la două grade de jurisdicţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 78 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 22 februarie 2011, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, statuând că acestea nu conţin nicio dispoziţie de natură să încalce dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, prin textele contestate s-a avut în vedere dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, inculpatul are posibilitatea pe parcursul întregului proces penal să expună toate apărările sale şi poate propune instanţei administrarea de probe în apărarea sa, dacă acestea sunt pertinente, concludente şi utile cauzei. De asemenea, scopul acestei căi de atac constă tocmai în asigurarea unui control judecătoresc al legalităţii şi al aflării adevărului în judecarea şi soluţionarea cauzelor penale de prima instanţă sau de instanţa de apel, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigenţelor care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. În plus, procedura de judecată, care cuprinde pe lângă sistemul probator şi obiectul judecăţii în recurs, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, fiind aşadar o aplicare a prevederilor art. 61 din Constituţie, cu atât mai mult cu cât, în legislaţia procedural penală română, recursul este, de regulă, al treilea grad de jurisdicţie, art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând doar obligaţia statelor membre de a institui un minimum de două grade de jurisdicţie. Totodată, prin Decizia nr. 839 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 12 iulie 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, statuând că prevederile legale invocate, reglementând ca motive de casare a unei hotărâri judecătoreşti comiterea unei erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, sunt menite să garanteze dreptul tuturor părţilor de a beneficia de un proces echitabil. O asemenea garanţie este instituită şi de dispoziţiile referitoare la obligativitatea ascultării inculpatului cu ocazia judecării recursului. Astfel, scopul acestei căi de atac constă tocmai în asigurarea unui control judecătoresc al legalităţii şi al aflării adevărului în judecarea şi soluţionarea cauzelor penale de prima instanţă sau de instanţa de apel, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigenţelor care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Distinct de acestea, Curtea mai constată că este neîntemeiată şi susţinerea autorului referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor contestate, în măsura în care sunt înţelese în sensul că procurorul poate declara recurs în defavoarea inculpatului după ce acesta a fost achitat la fond şi apel sau în apel, recurs în temeiul căruia împotriva acestuia s-ar putea pronunţa o soluţie de condamnare în ultimă instanţă şi, ca atare, nesupusă controlului judiciar realizat de o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea de condamnare. O astfel de ipoteză este legitimată de Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului care, în art. 2 paragraful 2, a instituit excepţii de la regula consacrată în primul paragraf. Astfel, dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală poate face „obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale“. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 şi art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Istrate în Dosarul nr. 16.128/3/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru