DECIZIE Nr.
872 din 25 iunie 2010
referitoare la obiectia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind unele masuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 433 din 28 iunie 2010
In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 15 iunie 2010,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a solicitat Curţii
Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată
la Curtea Constituţională sub nr. 7.798 din 15 iunie 2010 şi constituie
obiectul Dosarului nr. 1.532A/2010.
In susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate au
fost aduse următoarele argumente:
Legea privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar are, în realitate, ca obiect de reglementare
o serie de restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale, după cum
urmează: o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, determinată de
restrângerea exerciţiului dreptului la salariu - prin diminuarea cuantumului
salariilor cu 25%; o restrângere a exerciţiului dreptului la pensie,
determinată de diminuarea cuantumului pensiilor cu 15%; o restrângere a
exerciţiului dreptului la ajutor de şomaj, determinată de diminuarea
cuantumului indemnizaţiei de şomaj cu 15%, precum şi o restrângere a
exerciţiului dreptului la măsuri de asistenţă socială concretizată în
neacordarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere
sau trecere în rezervă şi în diminuarea cu 15% a cuantumului indemnizaţiilor
acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind
susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
I. Prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor
autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice,
susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia
Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 761 din 9 noiembrie 2009, invocându-se aceeaşi situaţie
de criză economică, Guvernul a făcut apel la dispoziţiile art. 53 din Legea
fundamentală pentru a restrânge exerciţiul dreptului la muncă. Tot astfel, în
prezent, ignorând Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie
2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23
noiembrie 2009, se invocă acelaşi motiv - criza economică - cu scopul
restrângerii pentru a doua oară în termen de 6 luni a exerciţiului unor
drepturi prevăzute de Constituţie. Or, restrângerea sistematică a exerciţiului
unor drepturi, care tinde să devină o regulă în conduita autorităţii publice
care adoptă această măsură, se situează în afara cadrului constituţional pe
care îl trasează chiar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală.
Caracterul temporar pe care restrângerea exerciţiului
unor drepturi fundamentale trebuie să îl îmbrace nu rezultă fără echivoc din
dispoziţiile art. 17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar. Astfel, în timp ce art. 17 alin. (1) prevede
că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, la pensie, la ajutor de şomaj
şi la măsuri de asistenţă socială se aplică până la 31 decembrie 2010, alin. 2
al articolului precitat stabileşte că „începând cu 1 ianuarie 2011 se vor
aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul
cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a
acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr.
330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat şi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011".
Aşa fiind, dispoziţiile art. 17 alin. (2) nu numai că
nu consfinţesc caracterul temporar al măsurii, ci permit ca restrângerea
exerciţiului tuturor acestor drepturi să continue şi după data de 1 ianuarie
2011, transformându-se dintr-o restrângere cu caracter temporar într-o
restrângere cu caracter permanent, care îşi pierde legitimitatea
constituţională.
In acest context, formularea echivocă a dispoziţiilor
art. 17 alin. (2) încalcă cerinţa previzibilităţii şi accesibilităţii legii şi
nu permite destinatarilor acestor dispoziţii să cunoască modul în care vor
beneficia, după data de 1 ianuarie 2011, de drepturi fundamentale precum
dreptul la muncă, dreptul la pensie, dreptul la ajutor de şomaj şi dreptul la
măsuri de asistenţă socială.
Dispoziţiile legii criticate se situează sub auspiciile
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, dreptul la salariu, dar mai ales drepturile care
decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum este
dreptul la pensie, constituind drepturi patrimoniale, care intră sub protecţia
acestui text. Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislaţiei
sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia
autorităţilor publice de a menţine un just echilibru între interesul general şi
imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, echilibru
care nu este menţinut atunci când, prin diminuarea drepturilor patrimoniale,
cetăţenii trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată. într-o
astfel de situaţie, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
determinată de încălcarea caracterului rezonabil şi proporţional al diminuării
drepturilor patrimoniale (Cauza Kjartan Âsmundsson c. Islandei, Cauza Moskal
c. Poloniei).
Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de
Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar impune o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just
echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale
ale persoanei.
II. In accepţiunea art. 124 alin. (3) din Legea
fundamentală, referitoare la înfăptuirea justiţiei, independenţa financiară a
judecătorului reprezintă o componentă de esenţă a independenţei puterii
judecătoreşti.
Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie a
absenţei unor drepturi fundamentale, cum sunt drepturile exclusiv politice,
drepturile social-economice, precum şi a existenţei incompatibilităţilor
stabilite la nivel constituţional cărora magistraţii li se supun pe parcursul
întregii cariere profesionale. Totodată, stabilirea remuneraţiei judecătorilor
ţine seama de responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător, care
privesc întreaga durată a carierei judecătorului. Regimul strict al absenţei
unor drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii stabilit prin Legea
fundamentală şi dezvoltat prin legea specială, precum şi responsabilităţile şi
riscurile profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări
corespunzătoare, în acord cu reglementările internaţionale.
In contradicţie cu art. 124 alin. (3) din Legea
fundamentală, actul normativ privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar impune o diminuare a salariilor
judecătorilor, ce este de natură a afecta însăşi independenţa judecătorilor şi
a puterii judecătoreşti în ansamblu.
De asemenea, sunt invocate Decizia Curţii
Constituţionale nr. 20/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Carta europeană cu privire la statutul
judecătorului (Consiliul Europei, Strasbourg, 8-10 iulie 1998), Carta
universală a judecătorului (Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a
Judecătorilor, 17 noiembrie 1999), rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie
1985, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ulterior sesizării, cu Adresa nr. 106 din 18 iunie
2010, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale o
„dezvoltare argumentativă", ce a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr. 8.067 din 18 iunie 2010.
Aceasta se referă la următoarele aspecte:
Intrucât invocarea art. 53 din Legea fundamentală
vizează apărarea securităţii naţionale, în mod obligatoriu sunt incidente în
cauză dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, cu modificările şi
completările ulterioare, securitatea naţională fiind prevăzută la art. 3 lit.
a) ca o situaţie care reclamă intervenţia stării de urgenţă. Plasarea măsurilor
de austeritate sub auspiciile securităţii naţionale obligă la respectarea
procedurii instituirii şi încetării stării de urgenţă astfel cum este ea
reglementată în ordonanţa precitată. In aceste condiţii, Guvernul nu se putea
substitui atribuţiilor Preşedintelui României şi Parlamentului pentru a lua
măsuri de austeritate implicând securitatea naţională decât prin încălcarea art.
53 şi 93 din Constituţie. Prin urmare, măsurile de austeritate luate de Guvern,
motivate de raţiuni ce ţin de securitatea naţională, contravin flagrant
Constituţiei şi legilor speciale, impunând, în consecinţă, constatarea
neconstituţionalităţii lor.
La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea
Constituţională, sub nr. 8.109 şi nr. 8.111, cererile de „intervenţie în
interes propriu" depuse de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu,
prin care aceştia solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, considerând
că aceasta este abuzivă, iar fundamentarea ei nu poate fi făcută decât cu
încălcarea flagrantă a art. 15 alin. (2), art. 11, 20, 44 şi 47 din
Constituţie, art. 14, 15 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art.
1, 5 şi 969 din Codul civil.
Cu Adresa nr. 108 din 22 iunie 2010, Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale un punct de vedere al
Avocatului Poporului referitor la Legea privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar, solicitat de către Asociaţia
„Themis-Casatia".
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere
ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra
sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a
transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I 2.031 din data de 22 iunie
2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de
neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile Legii privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar contravenind prevederilor
art. 41, art. 47 alin. (2), art. 53 şi art. 124 alin. (3) din Constituţie,
precum şi art. 20 din Legea fundamentală cu referire la art. 1 din Primul
Protocol Adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale.
Apărarea securităţii naţionale - ca o raţiune de
restrângere a unor drepturi fundamentale - nu poate fi invocată în acest caz,
deoarece în considerarea acesteia a fost adoptată şi Legea nr. 329/2009 privind
reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea
cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea
acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.
Consideră că invocarea apărării securităţii naţionale ca o raţiune ce ar legitima
o nouă restrângere a exerciţiului unor drepturi fundamentale reprezintă o gravă
încălcare a prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală.
Măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi nu este
instituită în scopul salvgardării altor drepturi, legea în cauză cuprinzând
exclusiv dispoziţii de diminuare ori de desfiinţare a unor drepturi, fără a se
preciza în concret cele ce ar fi apărate în consecinţă.
Caracterul temporar al restrângerii exerciţiului
dreptului la muncă, dreptului la pensie, la ajutor de şomaj şi la măsuri de
asistenţă socială nu rezultă fără echivoc din dispoziţiile Legii criticate.
Astfel, prevederile art. 17 alin. (2) stabilesc că „începând cu 1 ianuarie 2011
se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în
nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de
reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru
nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat si ale
bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011".
Sub aspectul dispoziţiilor prevăzute de art. 53 din
Constituţie, se consideră că măsurile propuse prin legea dedusă controlului de
constituţionalitate nu sunt proporţionale cu situaţia ce determină restrângerea
exerciţiului unor drepturi şi totodată aduc atingere dreptului la pensie,
astfel cum este acesta reglementat prin art. 47 alin. (2) din Legea
fundamentală.
De asemenea, legea criticată încalcă şi dispoziţiile
art. 124 alin. (3) din Constituţie, care statuează că judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii, întrucât în accepţiunea textului citat
independenţa financiară a judecătorului reprezintă o componentă esenţială a
independenţei puterii judecătoreşti. Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie
a absenţei unor drepturi fundamentale, precum şi a incompatibilităţilor cărora
aceştia li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale. Regimul strict
al absenţei unor drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii stabilite prin
legea fundamentală, precum şi responsabilităţile şi riscurile deosebite ale
profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări corespunzătoare, în
acord cu reglementările internaţionale. Din această perspectivă, diminuarea
salariilor judecătorilor prin Legea privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar apare ca o încălcare a dispoziţiilor art. 124
alin. (3) din Constituţie.
Guvernul a transmis
Curţii Constituţionale punctul său de vedere, înregistrat la Curtea
Constituţională sub nr. 8.265 din 23 iunie 2010, din care rezultă că obiecţia
de neconstituţionalitate este neîntemeiată. In argumentarea punctului său de
vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de drept fundamental al dreptului la
muncă (inclusiv componenta sa, dreptul la salariu), la pensie ori la şomaj,
însă aceste drepturi nu sunt absolute, exerciţiul acestora putând fi restrâns
în condiţiile art. 53 din Constituţie. Se apreciază că, în privinţa
restrângerii drepturilor fundamentale, art. 53 din Constituţie impune o mai
mare rigoare decât prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, referitoare la restrângerea exerciţiului unor
drepturi. In consecinţă, în situaţia în care condiţiile din Constituţia
României sunt mai stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale,
acestea urmează să fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile
Convenţiei menţionate. De asemenea, se susţine că, în mod implicit, şi
prevederile Convenţiei sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate.
Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, autorităţile naţionale dispun de o anumită putere
discreţionară în a aprecia noţiunea de interes general al comunităţii, în acest
sens fiind citată Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un
bun, prevăzută la art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută
pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce
este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere
întotdeauna aflată sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului;
totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. De
asemenea, se arată că restrângerea dreptului de proprietate este contrară
Convenţiei numai dacă este discriminatorie şi insuficient motivată.
Or, în cauza de faţă se observă că restrângerea
exerciţiului drepturilor menţionate este prevăzută de lege, este luată pe o
perioadă determinată (până la data de 31 decembrie 2010) şi este justificată de
salvarea securităţii naţionale. Cu privire la noţiunea de securitate naţională,
se arată că acesta este un concept constituţional şi este definit prin art. 1
din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, iar potrivit
acestei definiţii un element esenţial al securităţii/siguranţei naţionale îl
constituie starea de echilibru şi de stabilitate economică.
Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi
sau libertăţi prevăzută de art. 53 din Constituţie este o prerogativă
constituţională distinctă de instituirea unor măsuri excepţionale (starea de
urgenţă sau de asediu) reglementate de prevederile art. 93 din Constituţie.
Astfel, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu implică aplicarea de
principiu a dispoziţiilor art. 93 din Constituţie, în timp ce, în urma
aplicării acestui din urmă text constituţional, pot fi dispuse măsuri de
restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.
Se arată că dispoziţiile legale criticate vizează
restrângerea exerciţiului dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncă, la
pensie sau la şomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi
respectat în deplinătatea sa. Totodată, se arată că, potrivit jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al
dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat.
Măsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii,
reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi
autorităţile publice, indiferent de regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor
se aplică tuturor pensionarilor, indiferent de natura pensiei, urmând ca
nivelul de trai al pensionarilor să fie păstrat prin menţinerea nivelului
pensiei minime garantate. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi
proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care
se confruntă România. Totodată, se arată că, în absenţa acestor măsuri, statul
ar urma să fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca
stat de drept şi democratic.
In fine, se susţine că măsurile preconizate sunt
absolut necesare într-o societate democratică, ţinând cont că, prin aplicarea
acestora, se realizează economii la bugetul de stat în valoare de 7.814,9
milioane lei. In sensul celor menţionate, Guvernul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale
nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
Totodată, Guvernul a mai comunicat, prin Adresa
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 8.260 din 23 iunie 2010, un
tabel referitor la impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât
pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani).
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele
de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, cererile de intervenţie formulate şi celelalte documente
depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi
ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze
sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiecţia de neconstituţionalitate se referă la
dispoziţiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar, care, în esenţă, prevăd următoarele:
I. Diminuarea cu 25% a următoarelor cheltuieli
bugetare:
1. cuantumul brut al
salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare - dar fără a coborî sub
plafonul minim de 600 RON -, precum şi al altor drepturi de natură salarială
din sectorul bugetar;
2. valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa
medicală, medicamentele şi protezele;
3. suma forfetară destinată plăţii drepturilor băneşti
ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi
senatorilor;
4. măsurile prevăzute la pct. 1-3 se aplică şi
personalului Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor;
5. cuantumul sprijinului statului pentru personalul
clerical;
6. indemnizaţiile lunare prevăzute la art. 12 alin. (1)
din Legea nr. 45/2009;
7. cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor
Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,
membrilor Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membrilor Academiei de
Ştiinţe Tehnice din România.
II. Diminuarea cu 15% a următoarelor cheltuieli
bugetare:
1. indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din
partea statului ce vizează plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se
angaja;
2. pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru
pensionarii de invaliditate gradul I;
3. obligaţiile statului rezultate din contractele
colective de muncă ca urmare a disponibilizărilor prin concedieri colective;
4. indemnizaţia pentru creşterea copilului, fără a
scădea însă sub pragul de 600 RON;
5. cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor
membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din
România;
6. ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor;
7. indemnizaţia de merit prevăzută de Legea nr.
118/2002;
8. indemnizaţiile prevăzute de Legea nr. 341/2004.
III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350
RON
IV. Eliminarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la
ieşirea la pensie, retragere sau la trecerea în rezervă
V. Biletele de odihnă pentru anul 2010 nu se vor mai
contracta de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări
Sociale.
VI. Se abrogă, prin art. 16 din lege, o serie de
prevederi legale care vizează cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte
prestaţii sociale din partea statului.
VII. Potrivit art. 17 alin. (1) din lege, măsurile de
diminuare a cheltuielilor se aplică până la 31 decembrie 2010. De asemenea,
alin. (2) al aceluiaşi text legal prevede că: „(2) Incepând cu data de 1
ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure
încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării
măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile
Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului
de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011."
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt
cele ale art. 41 referitoare la munca şi protecţia socială a muncii, art. 47
alin. (2) referitoare la dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit,
la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la
alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, la
măsuri de asistenţă socială, potrivit legii, art. 53 referitor la restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (3)
referitor la independenţa justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la
tratatele internaţionale privind drepturile omului cu referire la art. 1 din
Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată următoarele:
I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de
domnii Iuliu Popescu Regnard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile,
întrucât instituţia intervenţiei prevăzută de art. 49 şi următoarele din Codul
de procedură civilă nu este compatibilă cu procedura de judecată din faţa
Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie
2009). Potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992, numai Curtea Constituţională se
poate pronunţa asupra compatibilităţii regulilor din procedura civilă cu
procedura din faţa sa; or, în procedura prevăzută de art. 146 lit. a) din
Constituţie o atare intervenţie este inadmisibilă, fiind contrară regulilor
procedurale stabilite prin Legea nr. 47/1992.
II. In ceea ce priveşte critica de
neconstituţionalitate ce vizează neconstituţionalitatea diminuării cuantumului
salariului personalului bugetar, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată
pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Cu referire la critica de neconstituţionalitate care
vizează pretinsa încălcare a art. 41 din Constituţie, instanţa de contencios
constituţional reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr.
1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul
la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă
şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de
către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă
stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele
părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata
salariului angajatului pentru munca prestată.
Intrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept
constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se
constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O
atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute
de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi
justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de
art. 53 din Constituţie, şi anume:
- să fie prevăzută prin lege;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute
de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea reţine că diminuarea cu 25% a cuantumului
salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este
prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor
bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din
legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel
cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea
naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are
şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii mânu
militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională" din
textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice,
financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin
amploarea şi gravitatea fenomenului.
In acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie
2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23
noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar
putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi,
implicit, securitatea naţională.
De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2
martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din
14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din
25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din
22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823
din 22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor
hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea,
pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin
Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
In consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se
menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii
economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea constată că în expunerea de motive a
legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea
economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai
probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al
anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să
scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi
implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii
interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent
de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial".
Se mai arată că „din misiunea de evaluare efectuată de
serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada
26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce
priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15
miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat
faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru
2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări
ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi
derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a asumat angajamentul
de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate
înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul
UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni
nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea
anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor
la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se
elimina orice diferenţă bugetară anticipată".
In consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la
adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul
este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una
dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură
concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului
salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.
De asemenea, Curtea observă că autorii obiecţiei pornesc
de la o ipoteză greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii menţionate
ar fi trebuit declarată starea de urgenţă, asediu sau necesitate, instituţii
prevăzute la art. 93 din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de
urgenţă sau de asediu poate avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie
numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie. In consecinţă, Curtea
constată că, în situaţia de speţă, art. 53 teza referitoare la securitatea
naţională este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei
pentru justificarea măsurilor preconizate.
Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea
criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea
democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a
determinat restrângerea, Curtea constată că există o legătură de
proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului
salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea
cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un
echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi
protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea constată totodată că măsura legislativă
criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25%
se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere
substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din
Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea,
că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta
substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că
restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se
menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
In acest sens, Curtea constată că măsura criticată are
o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu
privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o
posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de
31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această
critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege
menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul
salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri
de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal,
care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare.
Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi
cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea
reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care
şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea
caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai
acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa
textului art. 53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că
măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/ soldei cu 25%
constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce
afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din
Constituţie.
III. In ceea ce priveşte critica potrivit căreia
diminuarea cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% contravine
principiului independenţei judecătorului, Curtea constată că aceasta nu poate
fi reţinută.
Astfel, Curtea observă că principiul independenţei
judecătorului prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi
independenţa personală.
Independenţa funcţională presupune, pe de-o parte, ca
organele care judecă să nu aparţină executivului sau legislativului, iar pe de
altă parte, ca instanţele judecătoreşti să fie independente, să nu fie supuse
ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau
justiţiabililor.
Independenţa personală vizează statutul care trebuie să
i se asigure prin lege judecătorului. In principal, criteriile de apreciere a
independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata
numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecătorilor
prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi a dreptului de a forma
organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale; incompatibilităţile;
interdicţiile; pregătirea continuă; motivarea hotărârilor; răspunderea
judecătorilor.
Aşa fiind, principiul independenţei instanţelor
judecătoreşti nu poate fi legat doar de cuantumul remuneraţiei judecătorilor
stabilit prin legislaţie. Este necesară o evaluare complexă şi sistemică în
ceea ce priveşte conformitatea cu acest principiu.
Curtea reţine că există mai mulţi factori care concură
în acelaşi timp şi în proporţii diferite la realizarea independenţei justiţiei
şi a magistraţilor şi niciunul dintre aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici
absolutizat.
Remunerarea judecătorilor nu este singurul factor care
asigură independenţă sistemului judiciar şi micşorarea acesteia, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie, pe o perioadă de timp
determinată, nu creează o ameninţare la adresa independenţei sistemului
judiciar. In plus, scăderea salariilor a fost introdusă cu privire la toate
categoriile de personal bugetar.
De asemenea, Curtea constată că independenţa judecătorilor
reprezintă o garanţie oferită cetăţenilor, astfel judecătorul trebuie să îşi
desfăşoare activitatea zilnică bazându-se pe responsabilitatea etică a funcţiei
importante pe care o deţine.
O absolutizare a drepturilor unei anumite categorii
socio-profesionale trebuie privită şi în contextul principiului egalităţii, şi
anume intangibilitatea sau creşterea beneficiilor acordate unui grup înseamnă
în mod automat agravarea stării materiale a unui alt grup de persoane.
De asemenea, puterea judecătorească trebuie să se
integreze în societate, iar nevoile sale trebuie să fie aprobate şi respectate
de către societate. Puterea judecătorească însăşi, precum şi puterile executivă
şi legislativă au un rol important în a asigura acest lucru. In condiţiile
crizei economice, solidaritatea socială presupune că fiecare cetăţean îşi asumă
o responsabilitate proporţională pentru eliminarea consecinţelor crizei şi că
judecătorii acţionează în solidaritate cu locuitorii unei ţări. Astfel,
dispoziţiile contestate sunt în conformitate cu principiul solidarităţii şi nu
încalcă principiul independenţei judecătorilor.
Aşa fiind, Curtea constată că măsurile prevăzute de
legea criticată nu au avut în vedere ştirbirea independenţei judecătorilor.
IV. Cu referire la critica de neconstituţionalitate
privind reducerea cuantumului pensiilor, Curtea constată că aceasta este
întemeiată pentru următoarele motive:
Pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale
plătită lunar [art. 7 alin. (2) şi art. 90 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000] în baza
legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în
baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale
impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 19/2000,
dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în
condiţiile legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale. Acesta se organizează şi funcţionează, printre altele, şi pe
principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări
sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi
juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se
pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite [art. 2 lit. e) din
Legea nr. 19/2000]. Aceasta înseamnă că pensia, ca prestaţie din partea
sistemului public de pensii, intră sub incidenţa principiului
contributivităţii.
Art. 9 alin. (1) teza întâi din legea criticată
reglementează diminuarea cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau
aflate în plată, de asemenea, art. 9 alin. (2) teza întâi din aceeaşi lege
prevede că valoarea punctului de pensie utilizat pentru determinarea cuantumului
brut al pensiilor ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrării în
vigoare a legii este de 622,9 lei. In consecinţă, în mod evident, prevederile
anterior menţionate vizează pensiile contributive cuvenite sau aflate în plată
şi cele ce vor fi stabilite sau acordate.
In Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit,
2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din
Protocolul adiţional la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea
în sistemul regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a
statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate
socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în
oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea de
a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacă, în schimb,
statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din
sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din
plata unor contribuţii -, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca
generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la
Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de
natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din
Protocolul adiţional la Convenţie.
Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României
prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2), dreptul la pensie ca drept
fundamental. Textul constituţional nu califică dreptul la pensie doar din
perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres
dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii
constituţionale suplimentare, astfel încât să se asigure un nivel de ocrotire
al acestui drept superior celui prevăzut de Convenţie şi de protocoalele sale
adiţionale. In aceste condiţii devine aplicabil art. 60 din Convenţie, potrivit
căruia „nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca
limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau
oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte".
Curtea constată că dreptul la pensie este un drept
preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind
obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat
procentual raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte
obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o
pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele
două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela
de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile
vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul
principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a
celor ce au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă contributivă,
vârstă de pensionare etc). Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua toate
măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice
comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale.
Deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la
asigurările sociale nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot
da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de
asigurări sociale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie
2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 22
ianuarie 2007), acestea îndreptăţesc persoana care a realizat venituri şi care
a plătit contribuţia sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze
de o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a
vieţii.
Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului
contributivităţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât
diminuarea acesteia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin
sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale,
persoana în cauză practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în
cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea
ca principiu este de esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi
temporare, referitoare la obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei,
rezultat în urma aplicării acestui principiu, afectează substanţa dreptului la
pensie.
Aceasta nu înseamnă că legea nu poate în viitor să
reaşeze sistemul de calcul al pensiilor, bazându-se, însă, tot pe principiul
contributivităţii, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei
în reglementarea juridică a acestui domeniu. De aceea, dacă prin reaşezarea
sistemului de calcul al pensiei în sensul arătat mai sus rezultă un cuantum mai
mic al acesteia, statul este obligat să adopte reglementări similare art. 180
alin. (7) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, şi anume să menţină în plată cuantumul
pensiei stabilit potrivit reglementărilor anterior în vigoare dacă acesta este
mai avantajos. Aceasta este o măsură de protecţie a persoanelor care
beneficiază de pensie în sensul art. 47 alin. (2) din Constituţie, constituind,
de asemenea, o speranţă legitimă a asiguratului, întemeiată pe prevederile
legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum al
pensiei.
De asemenea, Curtea constată şi anumite insuficienţe de
redactare a textului art. 9 din lege. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din
legea criticată, are loc o diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite
sau aflate în plată, ceea ce coroborat cu art. 17 alin. (1) din lege duce la
concluzia că o atare diminuare este temporară - până la 31 decembrie 2010.
Insă, cu privire la pensiile ce vor fi stabilite sau acordate, a fost diminuată
chiar valoarea punctului de pensie, astfel încât coroborarea acestui text legal
cu art. 17 alin. (1) din lege nu mai apare ca fiind una clară, ceea ce înseamnă
că pentru aceste pensii legiuitorul va trebui să adopte ulterior o lege pentru
a le aduce după 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor care erau în plată la
momentul intrării în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar crea o diferenţă
de tratament nepermisă între pensiile aflate în plată şi cele ce vor fi
stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de pensie în
ipoteza art. 9 alin. (1) din lege ar fi mai mică decât cea reglementată de art.
9 alin. (2) din aceeaşi lege, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.
Totodată, Curtea constată că dificultăţile bugetului
asigurărilor sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul
diminuării, chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional
la pensie neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de
către stat.
De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de
principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi
constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr.
455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de
asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a
statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este
neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a
scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr.
39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia
(contributivă) este un drept câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură
încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel,
considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din
Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.
In consecinţă, având în vedere gradul ridicat de
protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate,
reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent
de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate
fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie.
Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 54 lit. a)
din Legea nr. 19/2000, invaliditatea de gradul I este caracterizată „prin
pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de
autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau
supraveghere permanentă din partea altei persoane". In consecinţă,
diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor pentru pensionarii de
invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a punctului de pensie
inferioară celei existente, necesară la calculul cuantumului brut al
indemnizaţiei de însoţitor, contravin art. 47 alin. (1) din Constituţie, statul
neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua măsuri adecvate de protecţie
socială.
V. Curtea constată că prestaţiile sociale care au fost
eliminate de textul art. 16 din legea criticată nu sunt prevăzute la nivel constituţional,
astfel încât legiuitorul este liber să aprecieze asupra acordării sau
neacordării acestora, în funcţie de posibilităţile bugetare ale statului. In
consecinţă, eliminarea acestor prestaţii sociale nu contravine prevederilor
constituţionale invocate.
VI. Cu privire la prestaţiile sociale ale căror cuantum
a fost diminuat, Curtea constată următoarele:
- cuantumul prestaţiilor sociale prevăzute expres de
textul constituţional al art. 47 (de exemplu, ajutorul de şomaj) poate fi
diminuat cu respectarea condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie, cele
constatate de către Curte la analiza constituţionalităţii restrângerii
exerciţiului dreptului la muncă fiind mutatis mutandis aplicabile şi în
acest caz;
- cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevăzute
de textul constituţional al art. 47 (de exemplu cele cuprinse la art. 15 din
legea criticată) poate fi dimensionat de către legiuitor în funcţie de
posibilităţile bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui
cuantum nu contravine prevederilor constituţionale invocate.
VII. Curtea observă că prin Decizia nr. 415 din 14
aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din
5 mai 2010, a stabilit că „dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie
disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa
Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a
Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte.
Ca atare, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o
ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii [...] constatate
ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un
proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie".
Raportat la situaţia de faţă, Curtea reţine că legea
criticată a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului în
faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie
2010. Chiar dacă legea a fost adoptată prin această procedură, ea este şi va
rămâne un act al Parlamentului atât în sens formal, cât şi material. Prin
urmare, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că este de
competenţa exclusivă a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor constatate ca
fiind neconstituţionale, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot în şedinţa comună a celor
două Camere ale Parlamentului.
Curtea, totodată, constată că, în aplicarea art. 147
alin. (2) din Constituţie, Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale, pentru a le pune de acord cu prezenta
decizie, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale
legii ca operaţiune de tehnică legislativă. Ad similis, a se vedea
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007.
VIII. In final, Curtea constată că, potrivit Deciziei
Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor
sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru
judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii
Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe
care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi
dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor
art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor
subiectelor de drept.
In consecinţă, aşa cum a statuat Curtea şi în
jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009,
Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 415 din 14 aprilie
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai
2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi
instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea
Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit.
a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1)
lit. A. a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,
cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
1. Constată că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art.
10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar sunt constituţionale.
2. Constată că dispoziţiile art. 9 din Legea privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt
neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la datele de 24 şi 25 iunie
2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia
Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella
Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistraţi-asistenţi,
Ramona Daniela Mariţiu
Benke Karoly
OPINIE SEPARATA
Prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţională
a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt
constituţionale. Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională a decis că
dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
Din conţinutul art. 124 alin. (3) din Legea
fundamentală, referitoare la înfăptuirea justiţiei, independenţa financiară a
judecătorului reprezintă o componentă de esenţă a independenţei puterii
judecătoreşti. Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie, care ţine
cont atât de responsabilităţile profesiei de judecător, cât şi de regimul
strict al incompatibilităţilor stabilit prin Constituţie, precum şi prin Legea
nr. 303/2004, republicată.
Curtea a constatat că diminuarea cuantumului salariului
cu 25% nu contravine independenţei judecătorului. Curtea a făcut deosebirea
dintre independenţa funcţională şi independenţa personală a judecătorului. In
acelaşi timp Curtea a considerat că remunerarea judecătorilor nu este un fapt
care asigură independenţa sistemului judiciar şi micşorarea acesteia cu
respectarea art. 53 din Constituţie nu determină o ameninţare la adresa
sistemului judiciar.
Prima noastră obiecţie se referă la modalitatea în care
Curtea a analizat independenţa sistemului judiciar şi legătura dintre această
independenţă şi remuneraţia judecătorului.
Considerăm că remunerarea adecvată constituie o
condiţie esenţială a independenţei judecătorului, aşa cum reiese şi din
dispoziţiile art. 11 din Principiile de bază referitoare la independenţa
magistraturii, adoptate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie
1985. Aceste principii, deşi prevăzute de rezoluţii ale Adunării Generale, care
nu au în sine un caracter obligatoriu, au dobândit un caracter obligatoriu,
fiind astăzi considerate norme juridice cu caracter cutumiar, în sensul art. 38
paragraful 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care reglementează
izvoarele dreptului internaţional. Caracterul cutumiar, obligatoriu al acestor
norme este recunoscut în dreptul internaţional, cel mai recent prin comentariul
art. 14 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice,
convenţie semnată şi ratificată de România.
Referitor la invocarea art. 53 din Constituţie şi
independenţa magistraţilor, interpretarea pe care o dăm provine din caracterul
diferit al acestei reglementări în diverse dispoziţii constituţionale şi în
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Considerăm că remuneraţia
magistraţilor trebuie menţinută, pentru că existenţa unui stat de drept este
fundamentală şi este legată în mod indisolubil de independenţa şi imparţialitatea
justiţiei. Este cu atât mai important în această perioadă limitată să se
menţină un stat de drept.
Judecător,
Iulia Antoanella Motoc