DECIZIE Nr.
866 din 9 octombrie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 292 din Codul penal, art. 51 alin. 3
si art. 52 alin. 2 din Codul de procedura penala, art. 29 alin. (6) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, art. 4
alin. (1) si art. 10 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.
99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, aprobata cu
modificari prin Legea nr. 227/2007
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 787 din 20 noiembrie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 din Codul penal,
ale art. 51 alin. 3 şi ale art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, ale
art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007, excepţie
ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în Dosarul nr. 7.439/3/2007 al Tribunalului
Bucureşti - Secţia I penală.
La apelul nominal se prezintă, pentru autorul
excepţiei, domnii avocaţi Ioan Deleanu şi Viorel Roş. Procedura de citare a
fost legal îndeplinită.
Cauza se află în stare de judecată.
Domnul avocat Viorel Roş solicită admiterea excepţiei
de neconstituţionalitate şi depune concluzii scrise.
Domnul avocat Ioan Deleanu pune concluzii de admitere a
excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, în opinia domniei sale,
dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 permit instanţei de drept
comun să se pronunţe asupra inadmisibilităţii excepţiei de
neconstituţionalitate, substituindu-se astfel autorităţii constituţionale. De
asemenea, textul nu este clar, precis şi previzibil întrucât nu se precizează
cum se calculează termenul de recurs de trei zile.
Art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală aduce
atingere principiului egalităţii de arme şi dreptului părţii de a fi audiată în
propria cauză, iar art. 51 alin. 3 din Codul de procedură penală instituie o
confuziune a judecătorului cu partea, afectând imparţialitatea instanţei de
judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi
lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 814/R din 5 aprilie 2007, pronunţată
în Dosarul nr. 7.439/3/2007, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 292
din Codul penal, art. 51 alin. 3 şi art. 52 alin. 2 din Codul de procedură
penală, art. 29
alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, art. 9 alin. 1 devenit art. 15 alin. 1 din Legea nr. 58/1998
privind activitatea bancară, republicată, preluat de art. 4 alin. (1) şi art.
10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în
actuala reglementare, excepţie ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în dosarul de mai
sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la
egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, ale art. 21 alin. (3)
referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitoare la Dreptul
la apărare, ale art. 124 referitoare la Infăptuirea justiţiei, ale art. 135
alin. (1) şi (2) lit. a) referitoare la economia României ca economie de piaţă
şi la obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, ale art. 146 lit.
d) referitoare la atribuţia Curţii Constituţionale de a hotârî asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial, ale art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un
proces echitabil şi ale art. 13 referitoare la Dreptul
la un recurs efectiv, ambele din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la
dreptul la un proces echitabil.
Autorul excepţiei susţine că art. 292 din Codul penal
aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, deoarece instituie
răspunderea penală pentru cetăţenii care fac declaraţii necorespunzătoare
adevărului numai în faţa anumitor instituţii. Propune ca şi aceşti cetăţeni să
nu răspundă penal, aşa cum se întâmplă cu cei care fac declaraţii necorespunzătoare
adevărului în faţa altor instituţii decât cele prevăzute în art. 145 din Codul penal.
Art. 51 alin. 3 şi art. 52 alin. 2 din Codul de
procedură penală contravin dreptului la un proces echitabil, principiului
egalităţii în drepturi, dreptului la apărare şi înfăptuirii justiţiei, deoarece
judecătorul recuzat participă el însuşi la constatarea inadmisibilităţii
cererii şi decide în propria cauză, caz în care se produce „confuziunea
judecătorului cu partea". De asemenea, aceleaşi prevederi constituţionale
sunt suprimate prin reglementarea potrivit căreia partea care a formulat
cererea de recuzare o poate susţine în faţa judecătorului numai atunci când
acesta „găseşte necesar" să o asculte, pe când procurorul poate pune
concluzii oricând doreşte.
Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 contravine
dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un recurs efectiv, deoarece
reglementarea este inadecvată şi instituie o lacună legislativă. Astfel, prin
posibilitatea instanţei de judecată de a constata că excepţia invocată este
inadmisibilă se încalcă competenţa Curţii Constituţionale, aceasta din urmă
fiind singura în drept să hotărască cu privire la aspecte de
neconstituţionalitate. De asemenea, nu este precizată data de la care curge
termenul de recurs de 3 zile
şi textul nu prevede nimic pentru situaţia în care instanţa de fond refuză sau
omite să se pronunţe asupra unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.
Art. 4 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale
referitoare la economia României şi la obligaţia statului de a asigura
libertatea comerţului, deoarece instituie o procedură prealabilă de autorizare
de către Banca Naţională a României a băncilor ca entităţi private. Prin
această ingerinţă în procesul de manifestare a liberei iniţiative a unei
autorităţi este grav afectat principiul economiei de piaţă.
Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, cu
menţiunea că, în ceea ce priveşte critica referitoare la art. 29 alin. (6) din
Legea nr. 47/1992, eventualele lacune legislative, deşi corecte, nu pot face
obiectul controlului de constituţionalitate.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face
trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece dispoziţiile
legale criticate se aplică tuturor părţilor aflate în ipoteza normelor supuse
controlului, oferă celor interesaţi posibilitatea de a se adresa justiţiei şi
de a se prevala de toate garanţiile şi regulile de natură procedurală şi nu
contravin nici celorlalte dispoziţii constituţionale invocate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.
47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 292 din Codul penal - Falsul în declaraţii, ale art. 51 alin. 3 referitoare la Recuzare şi ale art. 52 alin. 2 referitoare la Procedura de soluţionare în cursul judecăţii, ambele din Codul de procedură penală, ale art. 29 alin. (6) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, ale art. 4
alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în
Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 227/2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 480 din 18 iulie 2007.
De menţionat este că autorul excepţiei a inserat în
motivarea excepţiei ca dispoziţii legale criticate în neconcordanţă cu Legea
fundamentală şi art. 9 alin. 1, devenit art. 15 alin. 1, din Legea nr. 58/1998
privind activitatea bancară, republicată. Această lege a fost abrogată prin
dispoziţiile art. 422 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 99/2006, însă actul abrogator a preluat soluţia legislativă anterioară
care se regăseşte în art. 4
alin. (1) şi în art. 10 alin. (1) şi care face obiectul prezentei excepţii de
neconstituţionalitate.
Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate care urmează a
fi examinate de Curtea Constituţională au următorul conţinut:
-Art. 292 din Codul penal: „Declararea
necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei
alte unităţi dintre cele care se referă art. 145, în vederea producerii unei
consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii
ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei
consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.";
- Art. 51 alin. 3 din Codul de procedură penală: „Nerespectarea
condiţiilor prevăzute în alin. 2 sau recuzarea aceleiaşi persoane pentru
acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data
formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage
inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa
căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat.";
- Art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală: „Examinarea
declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată,
ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte
necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se
cere.";
-Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992: „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.
(1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs
la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.
Recursul se judecă în 3 zile.";
- Art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 99/2006: „Banca Naţională a României este autoritatea
competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea
prudenţială a instituţiilor de credit."
- Art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 99/2006: „In vederea desfăşurării activităţii în România,
fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o autorizaţie potrivit
prezentei ordonanţe de urgenţă."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile art. 51 alin. 3, ale art. 52 alin. 2 din Codul de
procedură penală şi ale art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 au mai fost
supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la
aceleaşi prevederi. Astfel, prin Decizia nr. 198 din 13 martie 2007, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2007, prin Decizia nr. 306 din 8 iulie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 27 august 2004, şi prin Decizia nr. 316 din 19
noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 12 decembrie 2002, Curtea
Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate ca neîntemeiate
pentru considerentele acolo arătate, care îşi păstrează valabilitatea şi în
prezenta cauză.
Distinct de acestea, Curtea mai arată că, în ce
priveşte procedura de urmat în cazul constatării existenţei vreunui caz de
inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, nu pot fi primite
criticile autorului excepţiei referitoare la substituirea instanţei de drept
comun autorităţii constituţionale, deoarece, potrivit art. 29 alin. (6) din
Legea nr. 47/1992, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale, şi nicidecum nu respinge ca inadmisibilă excepţia invocată.
Cât priveşte absenţa unei reglementări exprese prin care să se stabilească
momentul de la care începe să curgă termenul de 3 zile în care se judecă
recursul, Curtea constată că această reglementare este suficient de accesibilă
şi previzibilă deoarece, dimpotrivă, termenul stabilit este unul procedural şi
nu comportă neînţelegeri de natură să determine judecătorul să stabilească el
însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra acestui
aspect.
In ce priveşte critica art. 292 din Codul penal care incriminează
infracţiunea de Fals în declaraţii, Curtea constată că Parlamentul,
potrivit competenţei sale, ca unică autoritate legiuitoare, în considerarea
unor raţiuni de politică penală, de natură să ocrotească relaţiile sociale
referitoare la încrederea publică în declaraţiile făcute oficial şi care,
potrivit legii sau împrejurărilor, servesc la producerea de consecinţe
juridice, poate, în acord cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să
reglementeze cu privire la infracţiuni, pedepse şi regimul executării acestora.
De asemenea, dispoziţiile legale criticate se aplică
tuturor persoanelor calificate ca subiecţi activi şi care se află în ipoteza
normei, textul neconţinând elemente susceptibile de o aplicare inechitabilă
între cetăţeni.
In plus, în considerarea unei
identităţi de tratament, autorul excepţiei propune scoaterea de sub incidenţa
legii penale a faptei de a declara mincinos în condiţiile stipulate de text,
pentru că o declaraţie similară făcută în faţa altor organe sau instituţii
decât cele la care se referă art. 145 este nepedepsită. Această propunere nu
poate fi primită de Curte, deoarece echivalează cu transformarea acesteia în
legislator, situaţie care contravine flagrant prevederilor art. 61 din
Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este [...]
unica autoritate legiuitoare a tării".
Referitor la critica art. 4 alin. (1) şi a art. 10
alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată prin
Legea nr. 227/2007, Curtea constată următoarele:
Autorul excepţiei consideră că prin instituirea unei
proceduri de autorizare a băncilor private de către Banca Naţională a României,
se aduce atingere libertăţii comerţului şi concurenţei.
Potrivit art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Ordonanţa de
urgenţă nr. 99/2006, aceasta „reglementează condiţiile de acces la
activitatea bancară şi de desfăşurare a acesteia pe teritoriul României,
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a societăţilor de
servicii de investiţii financiare şi supravegherea sistemelor de plăţi şi a
sistemelor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare" şi „se
aplică instituţiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor
din străinătate ale acestora şi instituţiilor de credit din alte state membre,
respectiv din state terţe, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată
în România". Ca atare, interesul public pe care îl reprezintă
activitatea bancară implică în mod necesar adoptarea de măsuri legale pentru
realizarea unei protecţii reale a intereselor patrimoniale ale persoanelor. Ca
în oricare alt domeniu de interes public, impunerea prin textele legale
criticate a anumitor exigenţe, pentru cei care doresc să desfăşoare o
activitate de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public
şi de acordare de credite în cont propriu, este în deplină conformitate cu
principiile economiei de piaţă consacrate în art. 135 din Constituţie,
republicată, fără a se putea susţine că s-ar încălca dreptul la liberă
concurenţă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 292 din Codul penal, art. 51 alin. 3 şi art. 52 alin. 2 din
Codul de procedură penală, art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 4 alin. (1) şi art. 10
alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 227/2007, excepţie ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în Dosarul nr.
7.439/3/2007 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 octombrie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru