Decizia Nr.826 din 21.06.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioan Călin în Dosarul nr. 5.690/40/2010 al Curţii de Apel Suceava - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal şi care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 394D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 628D/2011, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Gicu Palade în Dosarul nr. 354/113/2011 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Gicu Palade, a depus la dosar un înscris prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi judecarea cauzei în lipsă în eventualitatea absenţei sale de la dezbateri.Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 628D/2011 la Dosarul nr. 394D/2011.Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor.Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 628D/2011 la Dosarul nr. 394D/2011, care este primul înregistrat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi menţinerea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:Prin Încheierea din 10 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 5.690/40/2010, Curtea de Apel Suceava - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioan Călin într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva hotărârii instanţei de declinare a competenţei.Prin Încheierea din 6 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 354/113/2011, Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Gicu Palade într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva hotărârii instanţei de declinare a competenţei.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate îngrădesc dreptul de a exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei şi suprimă un drept prevăzut de normele europene, apreciind că se impune aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar.Curtea de Apel Suceava - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată, dispoziţia legală criticată fiind o normă de procedură edictată în scopul de a se evita tergiversarea soluţionării cauzei, pentru a se asigura celeritatea procesului şi în final dreptul la un proces echitabil.Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată şi face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia accesul liber la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Stabilirea regulii conform căreia hotărârile în care instanţa se declară necompetentă nu sunt supuse niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente, împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului şi contribuie, prin aceasta, la soluţionarea cauzei pe fond într-un termen rezonabil.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, dispoziţii care au următorul cuprins: „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.“În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 care consacră principiul universalităţii, art. 16 care priveşte egalitatea în drepturi, art. 21 care statuează accesul liber la justiţie, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 129 privind folosirea căilor de atac şi art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) care consacră principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern, precum şi art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţiile de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea reţine că în materia excepţiei de necompetenţă, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzei, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanţa se declara necompetentă. Astfel, în cazul în care instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac, dosarul urmând a fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Curtea constată că normele legale criticate nu vin în contradicţie cu Legea fundamentală, acestea fiind edictate pentru a evita tergiversarea soluţionării cauzei, pentru a asigura celeritatea procesului şi dreptul la un proces echitabil, or atingerea acestor deziderate presupune soluţionarea neîntârziată a oricărui litigiu de către instanţa judecătorească competentă.Curtea arată că dreptul la un proces echitabil şi dreptul la folosirea căilor de atac sunt asigurate prin art. 159¹ alin. 4 din Codul de procedură civilă, care instituie în sarcina instanţei învestite prin hotărârea de declinare a competenţei de a verifica şi de a stabili, din oficiu, dacă este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, iar prin art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă se conferă părţii interesate posibilitatea de a critica nelegalitatea sentinţei pronunţate asupra fondului prin invocarea motivului de recurs, respectiv dacă hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, invocată în condiţiile legii.Curtea a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa că „accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac“. Relevante în acest sens sunt Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 66 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 4 aprilie 2001, precum şi Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în cauza de faţă chiar dacă autorul excepţiei nu mai dispune de calea de atac a recursului reglementată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Curtea observă că o instanţă judecătorească a fost cea care a dispus asupra problemei de competenţă ridicată, instanţă care îndeplineşte cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse prin exigenţele art. 13 din Convenţie. Este de reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la posibilitatea efectivă de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (Hotărârea pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, 2000) şi, în consecinţă, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003).În privinţa invocării în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că nu sunt arătate, nici măcar în mod formal, textele actelor obligatorii ale Uniunii Europene pretins încălcate, astfel încât instanţa constituţională nu poate reţine incidenţa în cauză a textului constituţional invocat.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioan Călin în Dosarul nr. 5.690/40/2010 al Curţii de Apel Suceava - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal şi, respectiv, Gicu Palade în Dosarul nr. 354/113/2011 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 iunie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Andreea Costin