Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală cu referire la art. 110 alin. (5) teza a doua şi art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florentina Tăvălică şi de Nicoleta Renţea în Dosarul nr. 4.216/62/2015 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.783D/2015.2. La apelul nominal, pentru autoarele excepţiei răspunde apărătorul ales Angela Hărăstăşanu, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând argumentele invocate în faţa Tribunalului Braşov - Secţia penală. Astfel, arată că noul Cod de procedură penală - prin introducerea procedurii de cameră preliminară, care implică excluderea posibilităţii restituirii cauzei la parchet ulterior acestei proceduri şi judecarea cauzei doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale - urmăreşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Acestor modificări de esenţă le corespund noi garanţii cu privire la procedurile din cursul urmăririi penale, printre care se numără şi obligaţia de a se înregistra audierea suspecţilor/inculpaţilor. Consideră că aceeaşi obligaţie se impune şi pentru ascultarea martorilor. Subliniază diferenţa dintre cenzurarea legalităţii probelor şi cenzurarea temeiniciei acestora, susţinând că, în ceea ce priveşte audierea în timpul urmării penale a coinculpaţilor şi a martorilor, dispoziţiile de lege criticate nu oferă suficiente garanţii pentru ca inculpatul să poată contesta probele astfel obţinute sub aspectul legalităţii. Susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât, pe de o parte, organele de urmărire penală nu respectă caracterul obligatoriu al înregistrării audierii suspectului/inculpatului, excepţia prevăzută de art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală fiind transformată în regulă, iar pe de altă parte nu se prevede obligaţia de a înregistra audierea martorului, în condiţiile în care verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează doar în procedura camerei preliminare, după care este posibilă judecarea cauzei fără readministrarea respectivelor probe. Consideră că se aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialităţii şi publicităţii, caracteristice fazei de judecată a procesului penal, fiind mutat centrul de greutate - în privinţa administrării probelor, cu referire specială la audierea coinculpaţilor şi a martorilor - în cadrul fazei de urmărire penală, care este lipsită de garanţiile menţionate. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Arată, astfel, că procedeele probatorii vizate de art. 110 alin. (5) şi de art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală nu înlătură obligaţia consemnării în scris a declaraţiilor, iar loialitatea luării declaraţiilor de către organele de urmărire penală poate fi contestată oricând în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât se pune problema fiabilităţii probelor, judecătorul fiind cel chemat să aprecieze cu privire la acestea, în condiţiile art. 103 din Codul de procedură penală.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea penală nr. 271 din 27 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.216/62/2015, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală cu referire la art. 110 alin. (5) teza a doua şi art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Florentina Tăvălică şi de Nicoleta Renţea cu ocazia soluţionării unei cauze penale.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 - referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, asupra legilor interne - şi ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, în faza de judecată, readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale se face doar condiţionat. Consideră că, prin faptul că nu se readministrează toate probele, se aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialităţii şi publicităţii, caracteristice fazei de judecată a procesului penal, mutându-se centrul de greutate - în privinţa administrării probelor, cu referire specială la audierea martorilor - în faza de urmărire penală, care este lipsită de garanţiile menţionate. Arată că restrângerea rolului fazei de judecată în ceea ce priveşte administrarea probelor - prin dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală - are drept corespondent, în contrapondere, introducerea în Codul de procedură penală a unor garanţii noi privind echitatea procedurii, în considerarea caracterului unitar al fazelor procesului penal, printre care se numără: obligaţia consemnării întrebărilor în cursul audierii suspectului/inculpatului [art. 110 alin. (1)], obligaţia înregistrării audierii suspectului/inculpatului [art. 110 alin. (5) teza întâi], posibilitatea înregistrării audierii martorului [art. 123 alin. (2)], consacrarea expresă a principiului loialităţii administrării probelor (art. 101) şi verificarea de către un judecător, în procedura de cameră preliminară, a legalităţii administrării probelor în cursul urmăririi penale (art. 342). Consideră însă că aceste garanţii constituie doar compensări parţiale ale restrângerii limitelor cercetării judecătoreşti şi ale riscului fundamentării hotărârii instanţei preponderent pe probe administrate în cursul urmăririi penale, fază necontradictorie şi nepublică. Autoarele excepţiei susţin că aceste garanţii nu sunt suficiente în absenţa obligaţiei de a înregistra audierea martorului şi în condiţiile nerespectării caracterului obligatoriu al înregistrării audierii suspectului/inculpatului, având în vedere transformarea excepţiei prevăzute de art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală în regulă. Astfel, arată că, în cauză, în toate declaraţiile suspecţilor/inculpaţilor s-a consemnat neînregistrarea audierii acestora din cauza lipsei mijloacelor tehnice, ceea ce semnifică transformarea excepţiei prevăzute de art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală în regulă. În acest mod, garanţia legală a fost golită de conţinut şi transformată dintr-o garanţie efectivă în una iluzorie, în condiţiile în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror în cadrul unei instituţii informatizate, unitate a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Chiar dacă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, s-a conferit caracter contradictoriu procedurii camerei preliminare, aceasta rămâne o fază a procesului penal în care nu se administrează probe. Această caracteristică a procedurii de cameră preliminară restrânge controlul de legalitate privind administrarea probelor la verificarea elementelor existente în dosarul de urmărire penală. Referitor la controlul de legalitate cu privire la audieri - sub aspectul loialităţii administrării probelor - un mijloc important l-ar reprezenta tocmai verificarea înregistrărilor audio sau audiovideo ale audierilor din cursul urmăririi penale. Codul de procedură penală consacră însă, în mod paradoxal, obligaţia înregistrării audio doar în cursul judecăţii, fază în care există garanţiile contradictorialităţii şi publicităţii, în timp ce la urmărirea penală, fază lipsită de aceste garanţii ale procesului echitabil, în cazul audierii suspectului/inculpatului - deşi înregistrarea este obligatorie - există posibilitatea derogării, posibilitate transformată, în practică, în regulă, iar în cazul audierii martorului înregistrarea este facultativă. Autoarele excepţiei susţin că este încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează doar în procedura camerei preliminare, după care este posibilă judecarea cauzei fără readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Subliniază că readministrarea probelor în cursul judecăţii se poate face pentru acele probe administrate în cursul urmăririi penale care sunt contestate pentru netemeinicie, fără să mai poată fi însă contestate şi pentru nelegalitate. Consideră că probele obţinute în cursul urmăririi penale prin audierea suspecţilor/inculpaţilor şi a martorilor, cu privire la care controlul de legalitate, inclusiv în ceea ce priveşte loialitatea administrării, nu se bazează şi pe verificarea înregistrării audierii - nu pot sta la baza unei soluţii de condamnare, dacă probele nu sunt readministrate în cursul judecăţii, în mod nemijlocit, de un judecător independent, în condiţii de contradictorialitate şi publicitate. Pe de altă parte, subliniază că, în lipsa unei ierarhii a probelor, chiar dacă o probă a fost nelegal obţinută în cursul urmăririi penale, dacă însă nu a fost înlăturată în camera preliminară - din lipsă de mijloace suficiente pentru verificarea legalităţii - ea va avea forţă probantă egală cu probele administrate în cursul judecăţii, fără a mai face referire şi la aspectele ce restrâng posibilitatea revenirii asupra unei declaraţii ce a produs deja efecte. Având în vedere interesul general privind aflarea adevărului în cauzele penale şi importanţa consecinţelor posibile cu privire la libertatea persoanei, autoarele excepţiei concluzionează că nu poate fi condiţionată readministrarea probelor de diligenţele inculpatului, respectiv de profesionalismul avocatului său, procesului penal fiindu-i specific principiul oficialităţii. În plus, menţionează cazurile frecvente în care inculpaţii, din diferite motive, nu pot fi reaudiaţi în instanţă, un exemplu fiind acela al exercitării dreptului la tăcere. Consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată îşi menţine actualitatea şi după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 342 din 7 mai 2015, întrucât controlul de constituţionalitate efectuat prin decizia menţionată nu a vizat şi dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza întâi şi ale art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală.7. Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale ce garantează dreptul la un proces echitabil. Dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală prevăd că readministrarea în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în faza de urmărire penală se realizează numai dacă respectivele probe au fost contestate. Cu toate acestea, consideră că nu este posibilă utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Dispoziţiile de lege care reglementează faza procesuală a camerei preliminare dau posibilitatea celui interesat să conteste legalitatea probelor şi nu se poate susţine că, prin dispoziţiile de lege criticate, este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme inculpatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat legalitatea acestor probe. Pe de altă parte, consideră că, dacă - în urma probatoriului administrat în cursul cercetării judecătoreşti - se constată că o probă nu a fost legal administrată în faza de urmărire penală, aspect care nu a putut fi dovedit în procedura camerei preliminare, dată fiind imposibilitatea administrării probelor în această fază procesuală, respectiva probă va putea fi înlăturată de judecător. În ceea ce priveşte temeinicia probelor, aceasta poate fi contestată în faza de judecată, în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Judecătorul este ţinut să readministreze toate probele a căror temeinicie se contestă. De asemenea, chiar dacă - din pasivitate sau din neştiinţă - nu se contestă temeinicia unei probe, judecătorul poate să o administreze din oficiu şi, totodată, poate administra orice altă probă, dacă apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede că doar acele probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale şi nu au fost contestate de către părţi nu vor mai fi readministrate în cursul cercetării judecătoreşti, dar chiar şi aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor. În plus, art. 374 din Codul de procedură penală permite judecătorului, pe de o parte, să readministreze din oficiu probele la care se referă alin. (7) al acestui articol, iar pe de altă parte să administreze orice alte probe pe care le apreciază ca fiind necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Revine judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului penal să aprecieze, în concret, de la caz la caz, ce probe trebuie administrate. În aceste condiţii, faptul că judecătorul unei cauze nu a dispus readministrarea, în faza cercetării judecătoreşti, a uneia sau a mai multora dintre probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu poate conduce la concluzia că dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală ar contraveni prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil. Arată că, prin Hotărârea din 9 iulie 2013 pronunţată în Cauza Bobeş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că, atunci când instanţa decide să îşi întemeieze hotărârea de condamnare pe probe care nu au fost administrate în condiţii de contradictorialitate în faţa instanţei de judecată, este necesar ca respectivele probe să fie coroborate şi cu alte probe care au fost administrate în cursul procesului şi, de asemenea, este esenţial să existe garanţii procedurale solide pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii. În fine, Guvernul consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt conforme şi cu prevederile art. 20 din Constituţie, întrucât nu contravin pactelor şi tratatelor internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte.10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală cu referire la art. 110 alin. (5) teza a doua şi art. 123 alin. (2) din acelaşi cod sunt constituţionale. Astfel, arată că dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală reglementează cu privire la imposibilitatea condiţionată a readministrării în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în faza urmăririi penale şi care nu au fost contestate de către părţi sau de către persoana vătămată. Legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, şi anume absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta una sau mai multe dintre probele administrate în cursul urmăririi penale. Faptul că instanţa de judecată nu readministrează probele necontestate şi va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, fiind lăsate la libera apreciere a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Utilizarea unei probe, aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală, nu poate fi luată în considerare dacă inculpatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susţine că, prin dispoziţiile de lege criticate, este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme inculpatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat legalitatea acestor probe. Consideră că soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în prezenţa inculpatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii de excepţie de la regulă, cu respectarea însă a dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei. În plus, arată că, întrucât legalitatea şi temeinicia sunt însuşiri fundamentale ale oricărei probe care, prin elementele de fapt conţinute, serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuţie încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării probelor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti, respectivele probe nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 din acelaşi cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea probelor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în faţa judecătorului de fond pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicie, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă. În plus, arată că dispoziţiile de lege criticate dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea, căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile, să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând readministrarea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. În acest sens, art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală prevede că preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. Totodată, menţionează că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este lăsată la aprecierea instanţei de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 342 din 7 mai 2015, nr. 464 din 16 iunie 2015 şi nr. 486 din 23 iunie 2015. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autoarelor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza a doua, ale art. 123 alin. (2) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că, în cauză, a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: – Art. 110 alin. (5) teza a doua: „Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.";
– Art. 123 alin. (2): „În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.";
– Art. 374 alin. (7) teza întâi: „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti." 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarele excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 110 alin. (5) şi ale art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 749*) din 13 decembrie 2016, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o astfel de excepţie de neconstituţionalitate, prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 110 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că acestea aduc un element de noutate în legislaţia procesual penală, impunând organelor de urmărire penală obligaţia înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului. De la această regulă, legiuitorul a instituit excepţia potrivit căreia nu se va proceda la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului atunci când aceasta nu este posibilă. Curtea a apreciat că excepţia mai sus arătată va opera numai în situaţiile obiective ce împiedică organul de urmărire penală să asigure înregistrarea audierii, cum este şi situaţia din prezenta cauză, când organul de urmărire penală nu a fost dotat cu mijloace tehnice audio sau audio-video (paragraful 15). Curtea a constatat că, pentru a exclude o eventuală decizie arbitrară a organului de urmărire penală şi o aplicare abuzivă a dispoziţiilor de lege criticate ce reglementează excepţia de la regula generală a înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau a inculpatului, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia organului de urmărire penală de a indica concret, în declaraţia suspectului sau a inculpatului, motivul pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Astfel, lipsa motivării sau insuficienta motivare a imposibilităţii înregistrării poate pune sub semnul întrebării exactitatea celor declarate, cu consecinţa înlăturării acestui mijloc de probă din ansamblul materialului probator. Chiar şi în ipoteza aplicării abuzive a dispoziţiilor de lege criticate, se poate observa că, dacă prin nerespectarea cerinţei legale în discuţie s-a adus o vătămare inculpatului, acesta are posibilitatea, până la închiderea procedurii de cameră preliminară, să solicite înlăturarea acestui mijloc de probă, potrivit art. 282 alin. (1) şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală (paragraful 16).*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 749 din 13 decembrie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 16 martie 2017. 16. Referitor la dispoziţiile art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a observat că acestea dispun în sensul că, în cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă. Astfel, în acest caz, legiuitorul nu a mai prevăzut expres obligaţia organului de urmărire penală de a înregistra audierea martorilor. În acest context, Curtea a reţinut că, potrivit art. 123 alin. (1) din Codul de procedură penală, transpunerea în formă scrisă a declaraţiei martorului urmează regulile prevăzute pentru consemnarea declaraţiei suspectului sau a inculpatului. Totodată, în cazul audierii martorului sunt aplicabile regulile generale în materia audierii persoanelor cuprinse în secţiunea 1 a capitolului II al titlului IV din Codul de procedură penală. Curtea a mai observat că şi în acest caz, dacă apreciază că i s-a adus o vătămare prin neînregistrarea prin mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii martorului, inculpatul are posibilitatea, până la închiderea procedurii de cameră preliminară, să solicite înlăturarea acestui mijloc de probă, potrivit art. 282 alin. (1) şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală (paragraful 18). 17. Întrucât nu au apărut elemente noi care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 749 din 13 decembrie 2016 îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, motiv pentru care dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza a doua şi ale art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil. 18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, reţinând că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, în cursul cercetării judecătoreşti nu se readministrează probele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost contestate. Curtea a constatat că legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la incidenţa normei procesual penale, respectiv absenţa unei manifestări exprese de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (paragraful 19). Faptul că instanţa de judecată, fără a readministra probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării întregului probatoriu administrat în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe, aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală, nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile de lege criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe (paragraful 20). 19. Aşadar, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, mai sus menţionată, Curtea a reţinut că problema afectării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil s-ar putea pune în discuţie, dacă probele nu sunt readministrate, numai în situaţia în care părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte sunt verificate de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, iar acesta în baza art. 346 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din acelaşi cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. După începerea judecăţii, dispusă de judecătorul de cameră preliminară, în faţa instanţei de judecată pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicia probelor, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă (paragrafele 21 şi 22). 20. Astfel, analizând conţinutul dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, mai sus citată, că acestea dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a observat că art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală prevede că „Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe", părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 23). În sfârşit, Curtea a reţinut că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în niciun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii" (paragraful 24). 21. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, şi Decizia nr. 565 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 7 septembrie 2016. 22. De asemenea, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.158 din 1 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi ale art. 374 din Codul de procedură penală, reţinând că obiectivul procedurii camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 14). Aşa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (paragraful 15). Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Or, potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză". Prin urmare, apare ca ilogică posibilitatea ca acelaşi judecător să se pronunţe încă o dată asupra aspectelor pe care tot el le-a dezlegat deja. O astfel de posibilitate neagă esenţa dreptului la un proces echitabil, care presupune ca orice cauză să fie soluţionată într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât partea nemulţumită de soluţia dată în procedura de cameră preliminară a avut la îndemână calea de atac a contestaţiei, consacrată de art. 347 din Codul de procedură penală (paragraful 16). Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Aşadar, o probă contestată va fi readministrată, iar în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, care obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă (paragraful 18). 23. Deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florentina Tăvălică şi de Nicoleta Renţea în Dosarul nr.4.216/62/2015 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza a doua, ale art. 123 alin. (2) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică