DECIZIE Nr.
763 din 31 octombrie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2) si
ale art. 85 alin. (1) teza finala din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul strainilor in Romania
ACT EMIS DE: CURTEA
CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 25 din 16 ianuarie 2007
Ioan Vida -
preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu
- judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ion Tiucă - procuror
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2) şi
ale art. 85 alin. (1) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Andreica
Ogutcu Mahmut în Dosarul nr. 1.568/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia
a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 26
octombrie 2006 şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, la
solicitarea reprezentantului legal al autorului excepţiei, Curtea a dispus
amânarea pronunţării la data de 31 octombrie 2006, în vederea depunerii de note
scrise suplimentare în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 2 martie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 1.568/2/2006, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de
contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2)
şi ale art. 85 alin. (1) teza finală din Ordonanţa de urgenţă â Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România. Excepţia a fost ridicată de Andreica Ogutcu Mahmut într-o cauză
privind contestarea unei ordonanţe emise de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Bucureşti prin care acesta a fost declarat persoană indezirabilă pe
teritoriul României, pe o perioadă de 15 ani.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că, pe de o parte,
dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi ale art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 contravin prevederilor art. 21 alin. (1) şi
(2) şi celor din art. 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportat la
art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţia României, iar, pe
de altă parte, art. 85 alin. (1) teza finală din aceeaşi ordonanţă încalcă
prevederile art. 129 din Legea fundamentală.
Potrivit textelor de lege criticate, ordonanţa
procurorului de declarare a străinului ca indezirabil nu se motivează în
ipoteza în care măsura dispusă se întemeiază pe raţiuni de siguranţă naţională,
iar motivele care au stat la baza luării unei asemenea măsuri nu i se aduc la cunoştinţă, ceea ce, în opinia
autorului excepţiei, echivalează cu îngrădirea accesului liber la justiţie,
consacrat de art. 21 din Constituţie. Ingrădirea constă în aceea că instanţa
învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva respectivei ordonanţe „nu este
în măsură să cenzureze legalitatea declarării ca indezirabil", controlul
judecătoresc devenind astfel „strict formal, lipsit de conţinut". De
asemenea, consideră că, în lipsa cunoaşterii datelor şi informaţiilor ce au
determinat luarea măsurii, persoana declarată indezirabilă nu are posibilitatea
să le dovedească netemeinicia sau să propună administrarea de probe pertinente,
astfel că se încalcă şi dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 din
Constituţie, precum şi principiul „egalităţii de arme", reglementat de
art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Cât priveşte art. 85 alin. (1) din ordonanţă, care
stabileşte caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii prin care s-a
soluţionat plângerea împotriva ordonanţei de declarare a străinului ca
indezirabil, se susţine că este contrar prevederilor art. 129 din Constituţie,
referitoare la folosirea căilor de atac.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de
contencios administrativ şi fiscal apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prevederile art. 83 alin.
(3) şi ale art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002
permit accesul la justiţie în condiţiile în care, potrivit art. 53 alin. (1)
din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns în cazul apărării securităţii naţionale. De asemenea, nicio prevedere
constituţională sau convenţională nu stabileşte principiul dublului grad de
jurisdicţie, accesul la justiţie neincluzând şi acest principiu. In consecinţă,
dispoziţiile de lege criticate nu contravin normelor constituţionale şi
convenţionale pretins a fi încălcate.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate
invocată.
Guvernul apreciază că
excepţia este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii
Constituţionale în materie. In esenţă, se arată că dispoziţiile legale
criticate conţin unele limitări de drepturi, care se impun însă pentru apărarea
siguranţei naţionale şi a ordinii publice, fiind în concordanţă cu art. 31
alin. (3) şi art. 53 din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţie şi,
respectiv, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Mai
mult, art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu
contravine accesului liber la justiţie, deoarece, în temeiul art. 85 alin. (1)
din acelaşi act normativ, ordonanţa procurorului de declarare a străinului ca
indezirabil poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti. De asemenea, potrivit
art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii,
legiuitorul putând opta „în mod
suveran, în considerarea naturii, importanţei şi a particularităţilor
diferitelor cauze supuse judecăţii, cu privire la gradele de jurisdicţie ce
urmează a fi parcurse şi cu privire la numărul şi natura căilor de atac ce pot
fi exercitate de părţile interesate nemulţumite".
Avocatul Poporului apreciază
că textele de lege criticate sunt constituţionale. Acestea nu îngrădesc dreptul
de acces la instanţă şi nici nu aduc atingere garanţiilor procesuale care
condiţionează un proces echitabil, întrucât accesul liber la justiţie nu impune
şi accesul la toate structurile judecătoreşti, la toate mijloacele de
înfăptuire a justiţiei şi nici la toate căile de atac prevăzute pentru diferite
cauze. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în
jurisprudenţa sa (cauza Maaouia contra Franţei) că deciziile privind
intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile
civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6
alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Cât priveşte pretinsa neconstituţionalitate a textelor de lege
criticate faţă de art. 24 din Legea fundamentală, referitor la dreptul la
apărare, se arată că acestea nu afectează dreptul părţilor de a fi asistate în
tot cursul procesului de un avocat. De asemenea, art. 85 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 este în deplină concordanţă cu
art. 129 din Constituţie, dreptul la folosirea căilor de atac fiind exercitat
numai în condiţiile legii, în funcţie de modalităţile şi condiţiile
reglementate de legiuitorul suveran.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, ca
reprezentant al Ministerului Public, şi dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost
legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, ale art. 1 alin. (2),ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.
47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2) şi ale art. 85
alin. (1)teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 8 martie 2004, care
au următorul cuprins:
Art. 83 alin. (3) - Declararea ca indezirabil: „(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de
5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul
aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la
Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când
declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă
naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la
baza acestei decizii."
Art. 84 alin. (2) - Aducerea la cunoştinţa străinului a
măsurii de declarare ca indezirabil: „(2) Comunicarea datelor şi
informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare
ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în
condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele
normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor
clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau
indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil."
Art. 85 alin. (1) teza finală - Contestarea ordonanţei
de declarare ca indezirabil a străinului: „(1) Hotărârea este definitivă şi irevocabilă."
Autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor
constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind „Accesul liber la
justiţie", art. 24 - „Dreptul la apărare" şi ale art. 129 -
„Folosirea căilor de atac", precum şi, prin raportarea la art. 11 alin.
(1) şi (2) - „Dreptul internaţional şi dreptul intern", art. 20 alin. (1)
- „Tratatele internaţionale privind drepturile omului", nerespectarea art.
6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, privind „Dreptul la un proces
echitabil".
Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea reţine următoarele:
I. Dispoziţiile art. 83 alin.
(3) şi ale art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România stabilesc, pentru raţiuni de siguranţă
naţională, interdicţia aducerii la cunoştinţă străinului declarat persoană
indezirabilă a datelor şi informaţiilor ce au stat la baza acestei măsuri, ceea
ce, în opinia autorului excepţiei, contravine dreptului la apărare, drept
fundamental consacrat de art. 24 din Constituţie, precum şi principiului
„egalităţii de arme", cuprins în art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând aceste susţineri şi
textele de lege criticate, Curtea constată că art. 83 alin. (3) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
stabileşte regula potrivit căreia „procurorul se pronunţă, prin ordonanţă
motivată", asupra
propunerii formulate de Autoritatea pentru străini sau de alte instituţii
competente în domeniu, de declarare a străinului ca indezirabil şi, doar în
cazul în care „declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni
de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele
care stau la baza acestei decizii". Chiar şi pentru această ultimă
dispoziţie, alin. (2) al art. 84, criticat, de asemenea, ca fiind
neconstituţional, prevede că datele şi informaţiile care au stat la baza unei
astfel de decizii se comunică „numai în condiţiile stabilite şi către
destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează
regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea
informaţiilor clasificate", ele neputând fi „sub nicio formă, direct
sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, pentru raţiuni
de siguranţă naţională, dreptul la apărare poate fi restrâns, atât timp cât
este garantat accesul liber la justiţie, astfel încât o instanţă de judecată să
poată cunoaşte şi aprecia motivele pentru care autorităţile publice ale
statului au dispus măsurile concrete (Cauza Fitt
împotriva Marii Britanii, 2000). Curtea
Constituţională constată, de asemenea, că alin. (1) al art. 83 stabileşte că
declararea ca indezirabil „constituie o măsură administrativă de autoritate,
dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii
temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în
pericol siguranţa naţională sau ordinea publică". Or, din coroborarea
dispoziţiilor constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora „Dreptul
la informaţie nu trebuie să prejudicieze [...] securitatea naţională" cu cele
ale art. 53 alin. (1) privind posibilitatea restrângerii, numai prin lege şi
dacă se impune, pentru „[...] apărarea securităţii naţionale [...]", a exerciţiului unui drept sau al unor libertăţi, rezultă că dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi ale
art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 stabilesc
chiar asemenea măsuri specifice de protejare a securităţii naţionale şi a altor
valori supreme consacrate în art. 1 din Legea fundamentală. De altfel, dreptul
statelor de a-şi proteja securitatea naţională prin măsuri specifice, asupra
cărora au o marjă largă de apreciere, este consacrat şi unanim recunoscut la
nivelul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. In acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în
mod constant, în lumina art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, că statele
au, „pe temeiul unui principiu de drept internaţional public bine stabilit şi
fără prejudicierea angajamentelor asumate prin tratate internaţionale, inclusiv
Convenţia, dreptul de a controla intrarea, şederea şi îndepărtarea
nenaţionalilor de pe teritoriile lor" (Cauza Chahal
împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 15
noiembrie 1996). Mai mult, paragraful 2 al art. 1 din acelaşi protocol dispune
că garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini pot să nu fie
respectate atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice
sau se întemeiază pe motive de securitate naţională. Curtea Constituţională
consideră, de principiu, că în cazul unor raţiuni imperioase de securitate
naţională pot fi luate măsuri de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul
statului, fără ca motivele concrete ale unei asemenea măsuri să-i fie aduse la
cunoştinţă străinului. De altfel, ordonanţa procurorului de declarare ca
indezirabil a străinului conţine suficiente elemente care să-i confere acestuia
posibilitatea de a-şi formula apărările în justiţie, în raport de menţiunile pe
care le conţine: „a desfăşurat, desfăşoară şi există indicii temeinice că
intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea
naţională".
Curtea Constituţională constată, de asemenea, că
prevederea cuprinsă în art. 84 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă criticată,
potrivit căreia datele şi informaţiile pe care s-a întemeiat decizia de
declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională nu pot fi aduse
la cunoştinţă străinului vizat de această măsură, nu-l privează de exercitarea,
în condiţiile legii, a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la
apărare. Aceasta, deoarece, potrivit art. 85 din actul normativ criticat,
ordonanţa de declarare a străinului ca indezirabil poate fi atacată la Curtea
de Apel Bucureşti. Or, prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost
ridicată tocmai în faţa acestei instanţe de judecată, autorul său beneficiind,
aşadar, de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil într-o
societate democratică.
Critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate,
prin care susţine că art. 83 alin. (3) din ordonanţă îngrădeşte accesul liber
la justiţie, prin aceea că, neavând posibilitatea să cunoască motivele ce au
stat la baza luării măsurii de declarare ca indezirabil, „instanţa nu este în
măsură să cenzureze legalitatea declarării ca indezirabil", controlul
judecătoresc fiind „unul strict formal", este neîntemeiată, întrucât,
potrivit art. 84 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, interdicţia menţionată în
text îl vizează doar pe străinul declarat indezirabil, nu şi instanţa de
judecată. De altfel, nimic nu-l împiedică pe străin ca în faţa instanţei să-şi
prezinte şi să-şi susţină considerentele care pledează împotriva măsurii de
îndepărtare de pe teritoriul statului. Codul de procedură civilă reglementează
modalitatea de propunere, încuviinţare şi administrare a probelor, precum şi
principiul potrivit căruia instanţa soluţionează o cauză în baza propriei sale
convingeri, formată cu luarea în considerare a
ansamblului de probe administrate.
II. In ceea ce priveşte
critica de neconstituţionalitate a art. 85 alin. (1) teza finală din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, potrivit căreia, prin conferirea
caracterului definitiv şi irevocabil al hotărârii prin care s-a soluţionat
plângerea împotriva ordonanţei procurorului de declarare a străinului ca
indezirabil, se încalcă principiul dublului grad de jurisdicţie, astfel cum
acesta rezultă din prevederile art. 129 din Constituţie referitoare la
folosirea căilor de atac, Curtea constată că este neîntemeiată. Potrivit art.
126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi
procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, legiuitorul fiind suveran
ca, pentru situaţii diferite, în mod obiectiv şi raţional, să instituie reguli
de procedură speciale, fără a încălca astfel drepturile constituţionale ale
părţilor. Necesitatea soluţionării cu celeritate a cauzelor privind statutul
străinilor sau al refugiaţilor izvorăşte din specificul acestor litigii şi
justifică, totodată, adoptarea unor norme speciale de procedură în ceea ce
priveşte căile legale de atac sau termenele în care acestea se pot exercita sau
trebuie soluţionate. Mai mult, Curtea Constituţională a statuat în mod constant
că accesul liber la justiţie nu echivalează cu parcurgerea tuturor etapelor
procedurale existente la un moment dat în dreptul intern. De altfel, nicio
prevedere din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
nu instituie obligativitatea dublului grad de jurisdicţie într-o altfel de
procedură decât în materie penală.
Cât priveşte invocarea art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că,
în lumina jurisprudentei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lupsa împotriva României, 2006),
dispoziţiile acestui text, fiind aplicabile drepturilor şi obligaţiilor civile
ale reclamantului sau acuzaţiilor de natură penală, nu privesc şi „deciziile privind
intrarea, şederea şi expulzarea străinilor", astfel că nu sunt incidente
în cauză.
III. In sprijinul argumentelor formulate în motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă deciziile Curţii
Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza Lupsa
împotriva României, 2006, respectiv cauza Kaya împotriva României, 2006, prin care statul român a fost condamnat pentru încălcarea
art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, privind „Dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie", precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, referitor
la „Garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini".
Curtea Constituţională reţine că litigiile deduse
judecăţii instanţei europene de contencios al drepturilor omului priveau
procedura de declarare a străinului ca indezirabil, prevăzută de dispoziţiile
art. 81-85 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România. Analizând atât textele de lege aplicabile, cât şi
circumstanţele de fapt specifice speţelor, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului „acordă importanţă faptului că Curtea de Apel Bucureşti s-a limitat la
un examen pur formal al hotărârii Parchetului. In această privinţă, ea constată
că Parchetul nu a oferit Curţii de Apel nicio precizare în privinţa faptelor
atribuite reclamantului şi că aceasta din urmă nu a mers dincolo de afirmaţiile
Parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol
pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică." Intrucât
reclamanţii nu au beneficiat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în
faţa Curţii de Apel Bucureşti de gradul minim de protecţie împotriva
arbitrariului autorităţilor, Curtea Europeană a conchis că ingerinţa în viaţa
lor privată nu era prevăzută de o „lege" care să răspundă cerinţelor Convenţiei şi, în consecinţă,
a declarat încălcarea art. 8 din aceasta.
Curtea Constituţională reţine că, spre deosebire de
instanţa europeană, ea nu procedează la examinarea în fond a elementelor de
fapt ce au generat cauza, atunci când este învestită cu soluţionarea unei
excepţii de neconstituţionalitate. Atribuţii precum interpretarea şi aplicarea
corectă a legii revin în exclusivitate instanţelor de judecată, care, de
asemenea, sunt învestite, potrivit legii, cu soluţionarea căilor de atac
împotriva unor acte administrative ori jurisdicţionale pretins a fi nelegale.
Ar fi contrar raţiunii şi competenţei legale ale Curţii Constituţionale ca ea
să exercite atribuţii de control în ceea ce priveşte legalitatea actelor şi a
măsurilor procedurale adoptate de un organ sau o autoritate publică, precum şi
asupra interpretării şi aplicării legilor de către instanţele de drept comun.
Aşa fiind, Curtea Constituţională nu poate reţine astfel de critici cu prilejul
examinării şi soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.
Mai mult, chiar în cuprinsul notelor scrise formulate
în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate şi depuse la dosarul cauzei,
autorul acesteia afirmă că „tocmai din analizarea modului în care autorităţile
române au înţeles să aplice şi să interpreteze art. 83 alin. (3), art. 84 alin.
(2) şi art. 85 alin. (1) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că acestea produc
o violare a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale si a art. 1 din Protocolul nr. 7 al
aceleiaşi convenţii", precum şi că „neincluderea
în cuprinsul ordonanţei prin care procurorul declară indezirabilă o persoană pe
teritoriul României a motivelor ce au stat la bază a fost interpretată şi
aplicată de Ministerul Public ca o exonerare de obligaţia de a motiva o astfel
de decizie."
Faţă de aceste susţineri, Curtea consideră că atât
interpretarea conţinutului unor norme juridice, ca fază indispensabilă
procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi
aprecierea, în speţă, a legalităţii activităţii desfăşurate de organele
abilitate în domeniu sunt de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Aşa cum s-a arătat, textele de lege criticate ca fiind
neconstituţionale nu prevăd in terminis interdicţia accesului la datele şi informaţiile ce au stat la baza
deciziei de declarare a străinului ca indezirabil în ceea ce priveşte instanţa
de judecată competentă a soluţiona contestaţia împotriva ordonanţei
procurorului, ci ea se referă exclusiv la străinul vizat de măsura în cauză.
Curtea constată, în acest sens, că, potrivit Legii nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate, judecătorul are acces la documente pe diferite
niveluri de secretizare, în condiţiile şi cu respectarea procedurilor specifice
stabilite prin acest act normativ. Prin urmare, prin aplicarea corectă a
legislaţiei în materie, exercitarea efectivă şi concretă a dreptului de acces
liber la instanţă şi a dreptului la apărare este asigurată potrivit exigenţelor
normelor constituţionale şi convenţionale invocate, riscul de arbitrariu din
partea autorităţilor administrative fiind, totodată, înlăturat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de
voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2) şi ale art. 85 alin. (1)
teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România, excepţie ridicată de Andreica Ogutcu Mahmut în Dosarul
nr. 1.568/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios
administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 octombrie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi