Decizia Nr.76 din 23.03.2019

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.982/1/2018 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat de către apelantul-reclamant, personal, un punct de vedere. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării1. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 13 iunie 2018, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:1) Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, art. 13 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 şi art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, legea în vigoare la momentul condamnării definitive, legea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare sau legea în vigoare la momentul sesizării instanţei civile?2) În situaţia în care se va stabili că legea aplicabilă este cea de la momentul sesizării instanţei civile, dispoziţiile art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 trebuie interpretate în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă constituie „fapt nou sau recent descoperit"?3) Instanţa învestită cu soluţionarea cererii pentru repararea pagubei în caz de reparare eroare judiciară trebuie, conform exigenţelor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, să verifice dacă hotărârea prin care s-a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă este urmare a unui „fapt nou sau recent descoperit" (nu ca urmare a reaprecierii probelor) sau trebuie să o valorifice „de plano"? II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată2. Prin Cererea înregistrată la Judecătoria Bacău la data de 19 martie 2014 cu nr. 4.343/180/2014, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, în baza probelor administrate, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale şi materiale, salariul pentru perioada 1991-2014 şi pensie.3. După declinarea competenţei la Tribunalul Bacău, prin Încheierea din 15 iunie 2015, tribunalul a dispus admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii referitoare la repararea erorii judiciare cu privire la infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. 1 din Codul penal din 1968 şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii referitoare la repararea erorii judiciare cu privire la infracţiunile de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal din 1968 şi instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 din Codul penal din 1968.4. Pentru a pronunţa această încheiere, s-a reţinut că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii referitoare la repararea erorii judiciare cu privire la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, pentru care procesul penal a încetat, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, şi că este neîntemeiată excepţia cu privire la infracţiunile de furt calificat şi instigare la mărturie mincinoasă, cu privire la care a intervenit achitarea.5. Prin Sentinţa nr. 873 din 30 septembrie 2016, Tribunalul Bacău - Secţia I civilă a dispus admiterea, în parte, a cererii formulate de către reclamant având ca obiect „reparare prejudicii erori judiciare" şi obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 26.057,20 lei reprezentând daune materiale şi a sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale, cu titlu de reparaţie prejudiciu cauzat de erori judiciare.6. S-a constatat că este vechime în muncă a reclamantului perioada 12.06.1991-22.02.1993, calculată de la data încarcerării până la data punerii în libertate.7. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de prim grad a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 540 alin. (1) din Codul de procedură penală, faţă de următoarea situaţie de fapt.8. Prin Sentinţa penală nr. 31 din 7 ianuarie 1992, pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 6.124/1991, definitivă prin Decizia penală nr. 136 din 27 februarie 1992 a Tribunalului Bacău, reclamantul a fost condamnat definitiv la 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi instigare la mărturie mincinoasă. 9. Conform Sentinţei penale nr. 389/1993 a Judecătoriei Iaşi, reclamantul a fost eliberat condiţionat la data de 22 februarie 1993, rămânându-i de executat un rest de pedeapsă de 596 de zile. 10. Prin Sentinţa penală nr. 2.124 din 10 decembrie 2012 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 963 din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de loviri sau alte violenţe şi furt calificat, inculpatul (reclamantul din prezenta cauză) fiind achitat pentru infracţiunile de furt calificat şi instigare la mărturie mincinoasă, iar pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe dispunându-se încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. 11. S-a arătat că este adevărat că pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 180 din Codul penal din 1968), pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, cererea de reparare eroare judiciară a fost respinsă ca inadmisibilă.12. Totodată, s-a reţinut că instanţa civilă nu este în măsură să cuantifice cât din pedeapsa executată de către inculpat (reclamantul din prezenta cauză) se datorează săvârşirii acestei infracţiuni pentru a o elimina din perioada totală de 1 an şi 8 luni cât a fost efectiv încarcerat şi pentru care se solicită daune morale, însă este fără putinţă de tăgadă că cea mai mare parte din această pedeapsă a fost executată pentru faptele de furt calificat şi instigare la mărturie mincinoasă, fapte pentru care a fost achitat.13. Împotriva Sentinţei nr. 873 din 30 septembrie 2016 au formulat apel reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău. De asemenea, reclamantul a promovat apel şi împotriva Încheierii din 15 iunie 2015 a Tribunalului Bacău.14. Criticile formulate împotriva sentinţei sunt următoarele: 15. Reclamantul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei cuantificări a daunelor morale şi materiale.16. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat că prima instanţă a respins eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi că instanţa a apreciat greşit că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile existenţei unei erori judiciare, întrucât instanţa penală care a soluţionat cererea de revizuire a anulat condamnarea prin achitarea condamnatului (pentru furt calificat şi instigarea la mărturie mincinoasă) prin reaprecierea unor probe administrate la judecarea fondului cauzei penale, şi nu în baza unor fapte noi sau recent descoperite care nu au fost cunoscute la judecarea cauzei penale, finalizată printr-o hotărâre de condamnare. În subsidiar, s-a invocat cuantumul exagerat al despăgubirilor morale acordate.17. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a invocat că reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), întrucât speţa penală evocată nu pune în evidenţă o eroare judiciară în sensul normelor menţionate.18. Acelaşi reclamant nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenţie, întrucât niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea detenţiei, ca o condiţie indispensabilă pentru naşterea dreptului său la reparaţie, cu precizarea că reclamantul nici nu a invocat vreun motiv de nelegalitate a detenţiei sale, acesta axându-şi întreg demersul judiciar pe achitarea sa definitivă.19. În cauză nu este stabilită răspunderea penală a magistraţilor, ca urmare a săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor de cercetare abuzivă, represiune nedreaptă sau a altor infracţiuni cu relevanţă în ceea ce priveşte luarea şi aprecierea legalităţii şi chiar a temeiniciei măsurii preventive privative de libertate dispuse faţă de reclamant.20. Tribunalul Bacău trebuia să aibă în vedere că reclamantul a contribuit la condamnarea sa prin declaraţiile date pe parcursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi la instanţa de recurs la Curtea de Apel Bacău.21. Sub aspectul cuantumului daunelor, de asemenea, acest apelant le-a apreciat ca fiind nejustificate.III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării22. Prin Încheierea de sesizare din data de 13 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.343/180/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.23. Cu privire la primele două condiţii (existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă, şi cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza), instanţa de sesizare a constatat că sunt îndeplinite, întrucât cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bacău, ca instanţă competentă să judece în apel cauza, în ultimă instanţă, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013).24. Şi cu privire la condiţia vizând ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, instanţa de trimitere a apreciat că nu există o cauză de inadmisibilitate a sesizării, de vreme ce de lămurirea acestor chestiuni de drept depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză. 25. În ce priveşte caracterul de noutate, s-a apreciat că această condiţie este îndeplinită, completul Curţii de Apel Bacău fiind învestit pentru prima oară cu o cauză în care se pune în discuţie această chestiune de drept, instanţa supremă nefiind învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept26. Asupra sesizării din oficiu, concluziile formulate de apelantul-reclamant au fost în sensul că nu este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceilalţi apelanţi fiind de acord cu sesizarea sau lăsând la aprecierea instanţei.27. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-reclamant, personal, a formulat un punct de vedere prin care a arătat că nu este de acord cu raportul întocmit în cauză, prezentând un istoric al cauzei, precum şi susţinerile sale vizând cursul procesului.V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept28. Instanţa de trimitere a arătat că este necesar a se dezlega de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie chestiunea vizând legea aplicabilă, faţă de succesiunea în timp a normelor incidente în materia reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a erorilor judiciare, cu atât mai mult cu cât reclamantul, nefiind asistat la prima instanţă de apărător, nu a indicat expres care ar fi conţinutul normei, iar prima instanţă a făcut trimitere la conţinutul art. 538 din Codul de procedură penală, forma în vigoare la data sesizării instanţei civile, deşi în discuţie sunt trei momente diferite, sub trei reglementări diferite, cu influenţe majore asupra cauzei pendinte. Or, apelanţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au făcut ample discuţii asupra interpretării textului aplicabil. 29. Astfel, în speţă, sub aspectul despăgubirilor pentru condamnare există trei date importante: data condamnării definitive (27 februarie 1992), data achitării, în urma judecării cererii de revizuire (10 decembrie 2012) şi data sesizării instanţei civile cu acţiunea în despăgubiri (19 martie 2014). 30. Fiecăreia dintre cele trei date îi corespunde o altă reglementare juridică pentru cazurile care dau dreptul la reparaţie.31. La data condamnării, art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea că: „Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului. Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, care înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea şi continuitatea în muncă şi timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au executat pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă corecţională."32. La data de 10 decembrie 2012, art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei." 33. La data de 19 martie 2014, art. 538 din Codul de procedură penală prevedea că: „(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit."34. Cum textele legale de mai sus impun condiţii diferite pentru repararea pagubei de către stat, este imperios necesar a se stabili care este legea aplicabilă în cazul succesiunii în timp a unor norme cu conţinut diferit. 35. În situaţia în care se va stabili că legea aplicabilă este cea în vigoare la data sesizării instanţei civile, instanţa de trimitere întreabă dacă dispoziţiile art. 538 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală trebuie interpretate în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă constituie „fapt nou sau recent descoperit". 36. Având în vedere conţinutul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de unde rezultă că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între „fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei" (altfel spus, fapte şi împrejurări noi) şi situaţiile în care „s-a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă" de către cei ale căror declaraţii au constituit temei pentru condamnare, instanţa de sesizare a solicitat să se interpreteze dispoziţiile art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală. 37. Sub un ultim aspect, s-a arătat că este necesar a se lămuri dacă instanţa civilă ar trebui să verifice modul în care instanţa de revizuire a dispus achitarea, respectiv dacă această soluţie este urmare a unui fapt nou sau recent descoperit (existând posibilitatea ca achitarea să se fi făcut ca urmare a reaprecierii probelor, iar nu ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit) sau trebuie să o valorifice „de plano" fără nicio altă verificare. 38. Instanţa de trimitere a opinat în sensul că legea aplicabilă litigiului pendinte este cea de la momentul sesizării instanţei civile, faţă de faptul că la momentul depunerii acţiunii pentru repararea pagubei erau în vigoare dispoziţiile art. 541 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevăd că „Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538 şi 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului", fiind de principiu că, deşi se judecă de instanţa civilă, totuşi acţiunea rămâne supusă unei proceduri stabilite de către Codul de procedură penală în capitolul VI al titlului IV. 39. Cu privire la cea de-a doua întrebare, instanţa de sesizare a apreciat că hotărârea pronunţată în revizuire [chiar dacă revizuirea este întemeiată pe lit. b) a art. 394 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală/actualmente art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală] prin care reclamantul a fost achitat constituie „fapt nou sau recent descoperit" în înţelesul autonom al art. 538 din Codul de procedură penală. 40. Însă, instanţa nu poate aplica de plano hotărârea penală din revizuire, întrucât, deşi este vorba despre o achitare, legiuitorul, prin noua reglementare a art. 538 din Codul de procedură penală, a înţeles să condiţioneze plata despăgubirilor de necesitatea ca achitarea să se fi făcut în baza unor fapte noi sau recent descoperite. Astfel, instanţa civilă va trebui ea însăşi să verifice dacă nu cumva achitarea pronunţată în dosarul penal de revizuire este urmarea reaprecierii probatoriului, ceea ce exclude răspunderea statului. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 41. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, datele comunicate de instanţele naţionale au relevat următoarele aspecte: 42. Curţile de apel Târgu Mureş, Ploieşti, Piteşti, Iaşi, Alba Iulia au comunicat că nu au identificat practică judiciară, iar curţile de apel Cluj, Timişoara, Bacău, Braşov, Constanţa, Galaţi nu au identificat practică judiciară, dar au transmis punctele de vedere teoretice ale colectivelor de judecători, după cum urmează: 43. Cu privire la prima întrebare, opinia teoretică majoritară este în sensul că legea aplicabilă litigiului civil este cea de la momentul sesizării instanţei civile (Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală a Curţii de Apel Braşov, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Covasna, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Tecuci). 44. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, cu toate că dreptul persoanei la repararea pagubei suferite în caz de eroare judiciară se naşte în momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare, izvorul acestui drept îl constituie dispoziţiile din Codul de procedură penală (actualmente art. 538 din Codul de procedură penală) care reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană achitată în procedura revizuirii să beneficieze de repararea pagubei suferite. Or, dispoziţiile procedurale penale sunt de imediată aplicare. Acestea nu retroactivează decât în situaţia în care legiuitorul ar fi menţionat expres acest lucru în Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare (Legea nr. 255/2013), ceea ce nu s-a întâmplat. Aşadar, luând în considerare dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 255/2013, nu ar putea fi aplicabile dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. 45. Într-o opinie minoritară s-a apreciat că legea aplicabilă este legea civilă de la momentul hotărârii definitive de condamnare (Tribunalul Tulcea, Judecătoria Galaţi). 46. Judecătorii Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov au arătat că acţiunea în repararea pagubei produse prin erori judiciare este una complexă, dat fiind că judecata este supusă regulilor procesual civile, iar condiţiile de exercitare sunt prevăzute de Codul de procedură penală. Drept urmare, văzând prevederile art. 3 din Legea nr. 255/2013, înseamnă că speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală, dacă hotărârea definitivă de achitare a survenit ulterior intrării în vigoare a codului (ceea ce nu rezultă din încheierea de sesizare), dat fiind că şi dreptul la acţiunea civilă în despăgubiri s-a născut de la data rămânerii definitive a sentinţei de achitare. În acelaşi sens este şi opinia Tribunalului Braşov. 47. Cu privire la cea de-a doua întrebare, în opinia teoretică majoritară, hotărârea pronunţată în revizuire constituie „fapt nou sau recent descoperit" în înţelesul autonom al art. 538 din Codul de procedură penală (Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă a Curţii de Apel Braşov, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Covasna, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman). 48. Judecătorii de la Curtea de Apel Timişoara apreciază că instanţa trebuie să verifice dacă hotărârea prin care s-a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă este urmare a unui „fapt nou sau recent descoperit". 49. La nivelul Secţiei penale a Curţii de Apel Braşov s-au conturat două opinii asupra acestui aspect. Într-o opinie, majoritară, o hotărâre de condamnare a unei persoane pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă constituie „un fapt nou sau recent descoperit" doar dacă pe baza ei a fost admisă cererea de revizuire a hotărârii penale de condamnare şi s-a dispus achitarea celui iniţial condamnat. Într-o altă opinie, minoritară, pornind şi de la unele interpretări doctrinare, s-a arătat că în noţiunea „fapt nou sau recent descoperit" trebuie inclusă şi o hotărâre prin care s-a constatat comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă. 50. Cât priveşte ultima întrebare, într-o opinie, s-a apreciat că instanţa civilă nu poate aplica, de plano, hotărârea penală din revizuire, ci trebuie să verifice dacă achitarea este urmarea reaprecierii probatoriului, ceea ce ar exclude răspunderea statului sau este urmarea faptului nou şi recent descoperit, ceea ce ar atrage o astfel de răspundere (Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Covasna, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Piatra-Neamţ). 51. În sensul că instanţa civilă nu ar trebui să facă astfel de verificări, ci să aplice de plano hotărârea au opinat Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Roman, Judecătoria Galaţi. 52. Curtea de Apel Bucureşti a identificat practică judiciară şi a comunicat că punctul de vedere majoritar la nivelul Secţiei a II-a penale şi al Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie ale acestei curţi de apel, precum şi la tribunalele Bucureşti, Ialomiţa şi Teleorman este că legea aplicabilă este cea în vigoare la data sesizării instanţei civile. 53. Simpla constatare a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă nu constituie, prin sine, un „fapt nou sau recent descoperit" în sensul art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, revenind instanţei penale, odată cu rejudecarea cauzei, obligaţia de a stabili dacă este îndeplinită sau nu această condiţie. 54. Instanţa civilă nu are o asemenea posibilitate, îndeplinirea condiţiei privind existenţa unui fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară fiind verificată de instanţa penală, în rejudecare; în ipoteza în care instanţa penală a omis să aprecieze asupra acestui aspect, persoana interesată are deschisă calea unei contestaţii la executare adresate tot unei instanţe penale. 55. O altă opinie a fost exprimată la nivelul Tribunalului Ilfov şi Secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este cea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare. 56. În situaţia în care s-ar stabili că legea aplicabilă este cea de la momentul sesizării instanţei civile, dispoziţiile art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă constituie „fapt nou sau recent descoperit". 57. Instanţa învestită cu soluţionarea cererii pentru repararea pagubei în caz de reparare eroare judiciară trebuie să valorifice hotărârea prin care s-a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de plano. 58. La nivelul Curţii de Apel Craiova s-a identificat practică judiciară în sensul că legea aplicabilă este cea în vigoare la data sesizării instanţei civile. Cu privire la celelalte aspecte din sesizare nu s-a identificat jurisprudenţă. 59. Curtea de Apel Oradea a comunicat că a identificat o sentinţă, rămasă definitivă, prin care s-a reţinut că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare. 60. Curtea de Apel Suceava a înaintat o sentinţă, nedefinitivă, prin care s-a aplicat legea în vigoare la momentul sesizării instanţei civile şi s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538 din Codul de procedură penală pentru obţinerea despăgubirii, dat fiind că soluţia de achitare a reclamantului nu s-a datorat constatării unor fapte noi sau recent descoperite, fiind rezultatul readministrării şi reevaluării aceloraşi probe. 61. Prin Adresa din data de 19 septembrie 2018, Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că din verificările efectuate nu a rezultat că există jurisprudenţă relevantă. 62. Prin Adresa din 21 septembrie 2018, Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că în urma verificării jurisprudenţei au fost identificate două decizii relevante, în ceea ce priveşte prima întrebare din sesizare, după cum urmează: – Decizia nr. 1.677 din 26 octombrie 2017, pronunţată în complet de filtru, în Dosarul nr. 1.775/117/2015, prin care s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, în raport cu momentul la care soluţia de achitare a reclamantului a rămas definitivă;

– Decizia nr. 2.329 din 12 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 21.262/3/2014, prin care s-a reţinut că este aplicabilă legea de la data introducerii acţiunii.63. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.882/C/2.603/III-5/2018 din 10 august 2018, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale 64. Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedurile de unificare a practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate." 65. În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 66. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. 67. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 6 alin. (2) din Codul civil, legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este cea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală din 2010. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 68. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 69. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." 70. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, acestea au fost identificate după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

– instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.71. Distinct de aceste condiţii, este necesar a se verifica, cu prioritate, dacă procesul în legătură cu care s-a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este guvernat, din perspectiva legii procesuale, de dispoziţiile Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. 72. Faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul Dosarului nr. 4.343/180/2014, iniţial, pe rolul Judecătoriei Bacău, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, este îndeplinită condiţia premisă privitoare la legea procesuală aplicabilă. 73. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Bacău este legal învestită cu soluţionarea unor cereri de apel, hotărârile pronunţate în litigiile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nefiind supuse recursului, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (norme tranzitorii prelungite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aprobată prin Legea nr. 117/2016, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă). 74. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de conţinutul şi interpretarea normelor incidente. 75. Astfel, chestiunile de drept invocate influenţează soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, având în vedere că, deşi prima instanţă a analizat cauza în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, forma în vigoare la data sesizării instanţei civile, iar, prin motivele de apel ale părţilor, aşa cum au fost expuse în încheierea de sesizare, nu a fost criticată calificarea în drept a cererii, este corectă susţinerea instanţei de trimitere referitoare la îndatoririle prevăzute în art. 22 din Codul de procedură civilă, referitor la prima întrebare, a doua şi a treia întrebare fiind direct legate de interpretarea art. 538 din Codul de procedură penală. 76. Instanţa de trimitere a reţinut că, sub aspectul despăgubirilor pentru condamnare, există trei date importante: data condamnării definitive (27 februarie 1992), data achitării, în urma judecării cererii de revizuire (10 decembrie 2012) şi data sesizării instanţei civile cu acţiunea în despăgubiri (19 martie 2014). 77. Fiecăreia dintre cele trei date îi corespunde o altă reglementare juridică pentru cazurile care dau dreptul la reparaţie. Cum textele legale impun condiţii diferite pentru repararea pagubei de către stat, este necesar a se stabili care este legea aplicabilă în cazul succesiunii în timp a unor norme cu conţinut diferit. 78. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată. 79. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere ce au fost exprimate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normelor de drept respective. 80. Mai mult, problema de drept a revenit în actualitate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală care reglementează diferit conţinutul erorii judiciare faţă de formele vechiului cod, pe lângă faptul că se pune problema stabilirii momentului în funcţie de care devin aplicabile prevederile art. 538 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală. 81. În egală măsură, opiniile diferite exprimate în cuprinsul răspunsurilor formulate de curţile de apel şi în soluţiile deja pronunţate relevă şi dificultatea ridicată a interpretării ce se solicită pe calea prezentei sesizări, ce va avea efect în modalitatea de soluţionare a cererilor de atragere a răspunderii statului pentru eroare judiciară. 82. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 83. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării. 84. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile. Asupra fondului sesizării: 85. A. Întrebările ce formează obiectul prezentei sesizări au fost formulate în cadrul unei cereri de chemare în judecată având ca obiect plata unor despăgubiri pentru repararea unor erori judiciare invocate a fi produse într-un proces penal, ca urmare a intervenirii unei hotărâri de achitare definitive după o hotărâre de condamnare definitivă, desfiinţată în calea de atac extraordinară a revizuirii. 86. Este de subliniat de la început că întreaga analiză de faţă priveşte cererea de chemare în judecată având ca obiect răspunderea directă a statului pentru eroare judiciară, şi nu eventuala cerere care ar putea fi formulată ulterior de către stat împotriva magistratului în condiţiile speciale prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - art. 96, potrivit formei actuale a legii. 87. Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este în prezent reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 538 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010: Articolul 538
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. 88. Textul preia şi dezvoltă dreptul consacrat la nivel constituţional [art. 52 alin. (3) din Constituţia României] şi în plan internaţional [art. 14 alin. (6) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit căruia „Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă graţierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte", şi art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu acelaşi conţinut]. 89. Anterior, obligaţia statului de reparare a pagubei produse ca urmare a unei erori judiciare a fost consacrată prin art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, care a suferit modificări succesive. În raport cu datele relevante evidenţiate în actul de sesizare, la 27 februarie 1992 (data condamnării definitive), art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, republicat în 1997, avea următorul conţinut: Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care a fost arestată, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului. 90. La data de 20 septembrie 2013 (data achitării definitive în urma admiterii cererii de revizuire), dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, cu modificările ulterioare, prevedeau următoarele: Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei. 91. Toate textele menţionate au consacrat, în mod succesiv, principiul potrivit căruia, în raport cu persoana îndreptăţită, răspunderea revine în mod direct exclusiv statului în temeiul obligaţiei de garanţie pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei. 92. Este necontestat faptul că răspunderea statului este o răspundere patrimonială obiectivă, nedepinzând de dovedirea existenţei vreunei culpe în sarcina vreunei persoane. 93. În toate formele de reglementare, acţiunea în despăgubiri se adresează instanţei civile şi, în prezent, se judecă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă în vigoare la data declanşării procesului civil, conform normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Regulile procesual civile se completează cu normele procedurale inserate în Codul de procedură penală, aspect subliniat şi de instanţa de sesizare. 94. B. Prima întrebare are ca obiect stabilirea legii aplicabile dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, instanţa de trimitere menţionând trei posibile momente, la care s-au raportat instanţele de judecată până în prezent în interpretarea normelor de drept în domeniu, şi anume: – legea în vigoare la momentul condamnării definitive;

– legea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare;

– legea în vigoare la momentul sesizării instanţei civile.95. Cea de-a treia variantă propusă va fi înlăturată de la început, având în vedere că această opinie se bazează pe faptul că incidente ar fi dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare la data sesizării instanţei civile raportat la regula aplicării imediate a dispoziţiilor procesuale penale prevăzute de art. 13 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 şi art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare. 96. Or, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente deoarece normele procesuale aplicabile acţiunii privind antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sunt cele procesual civile. De altfel, la momentul sesizării instanţei civile, procesul penal este deja epuizat, iar dispoziţiile incidente în cazul acestei acţiuni, deşi se regăsesc formal în Codul de procedură penală, sunt, în esenţă, norme de drept substanţial sau de drept procesual civil. 97. În ceea ce priveşte varianta determinării legii aplicabile în timp dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară în funcţie de legea în vigoare la momentul condamnării definitive, în această opinie se consideră incidente regulile care guvernează aplicarea legii în timp cu privire la răspunderea civilă delictuală, considerându-se că acesta constituie temeiul de drept substanţial al acţiunii în repararea prejudiciului. 98. Sub acest aspect, se reţine că norma tranzitorie cuprinsă în art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, statuează că „Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor". În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare potrivit cărora „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor". Pentru aplicarea legii civile în timp după intrarea în vigoare a noului Cod civil, regula anterioară se menţine conform art. 6 din Codul civil. 99. Prin urmare, în această opinie, se consideră că legea care guvernează răspunderea civilă delictuală de drept comun este cea de la data săvârşirii faptei ilicite, iar, în speţă, această faptă s-ar fi săvârşit la momentul la care hotărârea de condamnare a devenit definitivă. 100. Această opinie nu poate fi reţinută pentru următoarele motive: 101. În primul rând, în situaţia obligaţiei statului de despăgubire a persoanei vătămate în cazul de eroare judiciară care face obiectul prezentei sesizări, temeiul de drept substanţial al acţiunii în repararea prejudiciului nu îl constituie răspunderea civilă delictuală de drept comun, ci normele speciale menţionate mai sus. 102. În lipsa acestor norme speciale, persoana îndreptăţită nu ar putea formula cerere de despăgubire împotriva statului în temeiul prevederilor răspunderii civile delictuale de drept comun. 103. Aşa cum reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, art. 52 alin. (3) din Constituţie consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014). 104. Relevante sunt şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017, paragraful 20, care, deşi sunt legate de procedura reparării pagubei în caz de privare nelegală de libertate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi situaţiei reparării pagubei în cazul erorii judiciare ce face obiectul prezentei sesizări: Cât priveşte susţinerile potrivit cărora «acţiunea în repararea prejudiciului produs prin arestarea nelegală nu se deosebeşte cu nimic de acţiunea în răspundere civilă delictuală, (...),» Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-art. 1.380 din noul Cod civil. Aşadar, Curtea a reţinut că procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului «specialia generalibus derogant 105. Ca atare, acest argument care ar atrage utilizarea regulilor de aplicare a legii în timp corespunzătoare răspunderii civile delictuale de drept comun nu subzistă. 106. În al doilea rând, de regulă, nu poate fi identificată o faptă ilicită concretă la data pronunţării hotărârii de condamnare, şi cu atât mai puţin la momentul la care a devenit definitivă această hotărâre, moment care, în majoritatea cazurilor, este ulterior în timp pronunţării hotărârii. 107. Această concluzie este bazată tocmai pe conţinutul motivelor de revizuire care pot fi formulate potrivit legii împotriva hotărârii definitive de condamnare. 108. Motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală anterior şi de Codul de procedură penală în vigoare au un caracter de continuitate. 109. Astfel, majoritatea cazurilor de revizuire a hotărârii prevăzute de Codul de procedură penală exclud culpa procesuală a instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare. 110. Revizuirea în materie penală este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se examinează temeinicia răspunderii penale stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, ceea ce, în mod firesc, naşte întrebări cu privire la consecinţele erorii care a stat la baza soluţiei a cărei revizuire a fost dispusă. Atunci când eroarea este consecinţa unui fapt necunoscut de instanţa care a pronunţat hotărârea ce a fost revizuită (un fapt nou sau un fapt nou-descoperit), remediul este reprezentat chiar de hotărârea de revizuire, iar nu de răspunderea civilă delictuală a celor care au pronunţat hotărârea revizuită. 111. Nu pot conduce la stabilirea răspunderii civile delictuale faţă de cei care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire a fost dispusă faptele juridice care nu puteau fi prevăzute şi nici împiedicate (de exemplu, modificări legislative ori schimbări în jurisprudenţă, declaraţii mincinoase ori înscrisuri falsificate). 112. Nu există un temei al răspunderii civile delictuale atunci când au fost respectate regulile de conduită procesuală în vigoare la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, remedierea prejudiciului produs drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fiind reprezentată de chiar hotărârea de revizuire. Altfel spus, nu poate fi temei al răspunderii civile delictuale a judecătorului un fapt viitor şi care nu putea fi anticipat ori un fapt anterior ale cărui consecinţe nu au putut fi cunoscute. 113. Instanţei care a pronunţat hotărârea revizuită nu îi poate fi reproşată, în cadrul răspunderii civile delictuale, omisiunea anticipării unor modificări legislative sau a unei schimbări de jurisprudenţă ori, atunci când nu există un caracter vădit nelegal, faptul că nu a prevăzut sau împiedicat o declaraţie cu caracter mincinos sau caracterul fals al unui înscris. 114. Mai mult, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti este o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desfiinţată în căile de atac, fie ele şi extraordinare. 115. Faptul că nici legiuitorul nu a echivalat hotărârea de condamnare cu un fapt ilicit rezultă din modul de reglementare a dreptului de regres, prin art. 507 din Codul de procedură penală din 1968 [cu conţinut similar şi în art. 542 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010], unde se arată că statul are acţiune în regres „împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune". 116. Ca atare, nu există vreun argument plauzibil pentru a considera în acest caz că s-a săvârşit o faptă ilicită la momentul devenirii definitive a hotărârii de condamnare doar pentru că această hotărâre a fost desfiinţată în căile de atac şi doar pentru că statul şi-a asumat, în cadrul unor reglementări speciale, plata unor despăgubiri, în condiţiile prevăzute expres de lege. 117. Legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, pentru următoarele considerente: 118. Pentru a determina legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară trebuie pornit de la următoarele premise: 119. Procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este reglementată în cuprinsul ambelor coduri de procedură penală sus-menţionate (din 1968, respectiv din 2010) în partea specială, titlul IV „Proceduri speciale", capitolul IV, respectiv capitolul VI, capitol care a avut mai multe denumiri de-a lungul timpului (Repararea pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept; Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal; Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri), dar care reflectă fiecare în parte esenţa obiectului reglementării. 120. Din modul de reglementare rezultă că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în Codul de procedură penală. 121. Aşa cum s-a reţinut mai sus, dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în Codul civil, de la care derogă în temeiul principiului „specialia generalibus derogant". 122. Problema erorilor judiciare este reglementată din perspectiva dreptului la repararea pagubei, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenţei unei fapte culpabile care să fi generat paguba. 123. Dreptul la repararea pagubei, în cazul care face obiectul prezentei sesizări, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală din 2010], moment de care legea specială leagă naşterea dreptului la acţiune. 124. Ca atare, ţinând cont de cele expuse anterior, raportul juridic dintre persoana îndreptăţită şi stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei şi obligaţia statului de a plăti despăgubirea, se naşte, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă. 125. Astfel, data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situaţii juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, aşa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din Codul civil. 126. În raport cu dezlegarea dată primei probleme de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, analizarea celorlalte două întrebări devine inutilă. De altfel, aceste din urmă întrebări au fost formulate în mod subsidiar, doar pentru situaţia în care, în urma soluţionării primei întrebări, deveneau aplicabile dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală din 2010. 127. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii D E C I D E: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală din 2010. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi