Decizia Nr.76 din 23.02.2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Parohia Reformată din Blaj în Dosarul nr. 829/57/2014 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 767D/2015 al Curţii Constituţionale.2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie din Blaj, domnul avocat Constantin Ghizdavăţ, în calitate de apărător ales, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent învederează Curţii că autorul excepţiei a transmis la dosar concluzii scrise prin care susţine admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului părţii Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie din Blaj. Acesta solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru argumentele expuse în notele scrise aflate la dosarul cauzei.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că îşi menţin valabilitatea cele statuate în jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:6. Prin Încheierea nr. 7/2015 din 24 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 829/57/2014, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Parohia Reformată Blaj într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că textul de lege criticat pune într-o poziţie dezavantajoasă intimatul căruia, ca urmare a admiterii recursului părţii adverse, i se respinge acţiunea, dar nu i se deschide calea contestaţiei în anulare atunci când apărările sale prezentate cu prilejul judecării recursului nu au fost analizate. Astfel, este rupt echilibrul impus de principiul egalităţii armelor în proces, de vreme ce intimatul care nu a obţinut o „satisfacţie echitabilă" nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi fost analizate apărările. Precizează că, odată reglementată o cale extraordinară de atac, dreptul la un proces echitabil trebuie garantat în aceeaşi măsură părţilor implicate în litigiu, pentru a fi respectat principiul egalităţii armelor. Dreptul de a invoca „omisiunea cercetării motivelor" este un drept garantat pentru ambele părţi, nefiind justificată reglementarea unei căi de atac doar pentru recurent. Mai arată că intimatului căruia nu i-au fost analizate toate apărările i se încalcă dreptul la un proces echitabil şi din perspectiva motivării hotărârii. Menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică în sarcina instanţelor de fond obligaţia de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor.8. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că posibilitatea ca intimatul din recurs să promoveze o contestaţie în anulare pentru faptul că nu i s-a acordat de către instanţa de recurs posibilitatea de a formula apărări în recurs ar readuce în discuţie, într-o cale de atac extraordinară, chestiuni de fond care ar afecta tocmai caracterul excepţional al situaţiilor ce pot forma obiectul acestei căi de atac, ceea ce este contrar intenţiei legiuitorului.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile orale şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, care au următoarea redactare: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (...) când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse la art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 148 alin. (2) potrivit căruia, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale acesteia, precum şi celelalte reglementări europene cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Se invocă, de asemenea, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, precum şi, în mod generic, prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, pentru început, că, deşi Codul de procedură civilă din 1865 a fost abrogat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, textul de lege criticat regăsindu-se, în prezent, în art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, excepţia de neconstituţionalitate ridicată întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992, având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora „dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", şi ţinând cont de cele statuate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora sintagma „în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.15. În continuare, Curtea observă că textul de lege criticat reglementează unul dintre motivele care pot justifica introducerea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, prin care, în anumite cazuri expres prevăzute de lege şi în condiţiile impuse prin aceasta, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este chemată să o anuleze şi să procedeze la o nouă judecată.16. Critica de constituţionalitate formulată în cauza de faţă vizează ipoteza hotărârilor instanţelor de recurs care pot fi atacate cu contestaţie în anulare în situaţia în care instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Din textul de lege criticat rezultă că acesta se adresează exclusiv recurentului, această împrejurare determinându-l pe autorul excepţiei să susţină că este nesocotit principiul egalităţii armelor în proces, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de vreme ce intimatul care nu a obţinut o „satisfacţie echitabilă" nu are posibilitatea ca, în virtutea acestui text de lege, să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările.17. Faţă de critica astfel formulată, Curtea observă că, prin Decizia nr. 572 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, a statuat că este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia ar fi încălcat dreptul la apărare prin faptul că textul de lege criticat nu îi permite unei părţi să atace cu contestaţie în anulare hotărârea instanţei de recurs întrucât nu a avut calitatea de recurent. Curtea a reţinut, cu acel prilej, că recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestaţiei în anulare specială hotărârea pronunţată în recurs, pentru motivul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Curtea a apreciat că, altminteri, s-ar ajunge în situaţia ilogică în care intimatul ar susţine, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.18. Un raţionament asemănător este aplicabil şi în ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă în cauza de faţă prevederilor art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865. Astfel, Curtea observă că lipsa din cuprinsul textului de lege criticat a posibilităţii intimatului de a utiliza calea extraordinară a contestaţiei în anulare pentru ipoteza în care nu i-au fost examinate apărările formulate cu prilejul soluţionării recursului nu poate fi echivalată cu situaţia în care nu au fost analizate de către instanţă unul sau mai multe dintre motivele de recurs. O asemenea variantă s-ar constitui într-un recurs la recurs, inadmisibil în configuraţia proiectată de legiuitorul român pentru căile de atac, ordinare şi extraordinare. Raţiunea pentru care nu a fost instituit şi în beneficiul intimatului dreptul de a formula contestaţie în anulare ca urmare a neanalizării de către instanţă a apărărilor formulate de acesta în cursul soluţionării recursului rezidă chiar în necesitatea asigurării exigenţelor unui proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, care să fie susceptibil de a se finaliza cu o soluţie judicioasă, pronunţată de o instanţă independentă şi imparţială. Or, eventuala exercitare de către intimat a unei astfel de contestaţii, pentru motivul menţionat, ar conduce la o relativizare a autorităţii hotărârilor judecătoreşti, precum şi la o incertitudine cu privire la finalizarea procesului, care este conceput ca o succesiune de etape procesuale şi de acte procedurale riguros înlănţuite, astfel organizate încât să ofere eficienţă actului de justiţie.19. În ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Legea fundamentală, nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât recurentul şi intimatul nu se află în situaţii juridice identice din perspectiva interesului pe care îl pot avea în promovarea contestaţiei în anulare. Astfel, intimatului nu îi este prevăzută prin lege posibilitatea de a formula contestaţie în anulare pentru motivul cuprins la art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, dar poate uza de această cale extraordinară de atac în ipoteza în care situaţia sa se circumscrie celorlalte cazuri de contestaţie în anulare prevăzute de lege, respectiv când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă sau când dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.20. De altfel, dispoziţiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin mai multe decizii, dintre care pot fi menţionate, exemplificativ, Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, şi Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, prin care Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate ca neîntemeiate, reţinând, printre altele, că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie. În acest sens, Curtea a statuat că, de vreme ce legiuitorul este suveran în a reglementa în mod diferit, în situaţii diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie, şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În caz contrar există riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.21. De asemenea, Curtea a mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", precum şi pe cele ale art. 129 din Legea fundamentală, care prevede că, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", texte constituţionale care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.22. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 557 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 4 decembrie 2014, sau Decizia nr. 646 din 14 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 31 iulie 2012.23. În ce priveşte invocarea art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu referire la dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în ansamblul său, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile acestui document internaţional sunt, de principiu, aplicabile în controlul de constituţionalitate „în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului". În acest sens sunt Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 339 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 18 noiembrie 2013. Or, în cauza de faţă, autorul excepţiei nu a individualizat anumite prevederi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care să susţină că ar fi încălcate. În aceste condiţii, dispoziţiile constituţionale ale art. 148 alin. (2) nu prezintă relevanţă în cauză.24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parohia Reformată din Blaj în Dosarul nr. 829/57/2014 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2016.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Valentina Bărbăţeanu