Decizia Nr.755 din 20.09.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 şi 108 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, excepţie ridicată de Florica David şi Salvina Paşca, în Dosarul nr. 1.029/195/2011 al Judecătoriei Brad şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 644D/2012.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 5 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.029/195/2011, Judecătoria Brad a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 şi 108 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, excepţie ridicată de Florica David şi Salvina Paşca în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări pentru săvârşirea unor infracţiuni la regimul silvic.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că proprietarul pădurii poate fi subiect activ al infracţiunii şi datorează plata arborilor tăiaţi către ocolul silvic. Astfel, dreptul de proprietate implică dreptul de dispoziţie şi de folosinţă asupra bunului aflat în proprietate, iar restrângerea acestuia nu poate merge până la incriminarea faptei de a dispune de arborii aflaţi în pădurea proprietate personală. Incriminarea faptei proprietarului care dispune de bunul său nu este necesară într-o societate democratică, fiind disproporţionată în raport cu necesitatea de protejare a mediului, cu consecinţa imediată a anulării componentei principale a dreptului de proprietate, respectiv dispoziţia.Totodată, pedepsele prevăzute la art. 108 din Legea nr. 46/2008 sunt disproporţionate în raport cu situaţia care a determinat incriminarea faptei. În plus, acestea sunt mai severe şi prin comparaţie cu incriminările din Codul silvic existent în perioada comunistă.În concluzie, restrângerea atât de drastică a dreptului de proprietate nu se impune, după caz, nici pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, nici pentru desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Aşa fiind, nu poate fi pus pe acelaşi plan proprietarul care taie arbori din pădurea sa cu cel care nu are niciun drept şi dispune de bunul altuia, sens în care obligarea proprietarului care a tăiat arborii proprietatea sa la despăgubiri către ocolul silvic constituie o negare a însăşi existenţei dreptului de proprietate.Judecătoria Brad opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 105 şi 108 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, care au următorul conţinut:

– Art. 105: „(1) Prejudiciul adus pădurii, denumit în continuare prejudiciu, indiferent de natura juridică a proprietăţii şi de suprafaţa pădurii avută în proprietate, se evaluează potrivit legii.
(2) Valoarea prejudiciilor din pădurile încadrate prin amenajamentul silvic în grupa I funcţională, din perdelele forestiere de protecţie şi din jnepenişuri se stabileşte prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute potrivit legii.(3) În situaţiile în care prejudiciul evaluat potrivit prevederilor alin. (1) şi (2) nu a fost recuperat de ocolul silvic care asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii, acesta se recuperează de autoritatea publică centrală pentru finanţe publice, ca reprezentant al statului român.(4) Prejudiciul prevăzut la alin. (1) se evaluează de personalul silvic împuternicit potrivit legii.(5) Sumele reprezentând contravaloarea prejudiciului care se recuperează se distribuie în conformitate cu prevederile legale în vigoare.“;

– Art. 108: „(1) Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se sancţionează după cum urmează: a)cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei; b)cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a); c)cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei; d)cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei. (2) Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:a)de două sau mai multe persoane împreună; b)de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă; c)în timpul nopţii; d)în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional. (3) În cazul în care infracţiunile prevăzute la alin. (1) au fost săvârşite cu ştirea sau cu acordul personalului silvic, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracţiune silvică se stabileşte la o valoare de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei.(4) Tentativa se pedepseşte.“Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 44 referitor la Dreptul de proprietate privată şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale afectează prevederile constituţionale mai sus indicate în măsura în care sunt interpretate în sensul că proprietarul pădurii poate fi subiect activ al infracţiunii şi datorează plata arborilor tăiaţi către ocolul silvic. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, Curtea constată că dreptul de proprietate, ca drept real, presupune exercitarea celor trei atribute ale sale, respectiv usus, fructus şi abusus, care pot fi exercitate în mod liber, cu condiţia respectării ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii. Prin urmare, dreptul de proprietate nu are o valoare absolută, sens în care art. 44 alin. (1) din Constituţie precizează că limitele şi conţinutul său sunt stabilite de lege. Aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 878 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2008, „legiuitorul ordinar este [...] competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.“ Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. În acest context, prin Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993, Curtea Constituţională a statuat că „pot fi stabilite prin lege anumite limite, îngrădiri fie în privinţa obiectului dreptului, fie în privinţa unor atribute ale dreptului, pentru apărarea intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor altor persoane. Esenţial este ca prin aceste restricţii stabilite de lege să nu se atingă fondul acestui drept, să nu se anihileze complet dreptul de proprietate.“ De exemplu, prin Decizia nr. 159 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006, Curtea a statuat că „textul constituţional (...) referitor la garantarea dreptului de proprietate statorniceşte că limitele şi conţinutul acestuia sunt stabilite prin lege“, iar alin. (7) prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. De asemenea, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi din cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul privat al cetăţenilor. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 144 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 11 mai 2004 şi hotărârea Curţii de la Strasbourg din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 78, potrivit căreia „o lipsire de proprietate, [...], poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi a avut un temei legal. În plus, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă exigenţei de proporţionalitate. Curtea reaminteşte mereu: trebuie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului convenţiei. Curtea reaminteşte, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă“. (a se vedea hotărârea din 23 septembrie 1982 pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth, paragrafele 69-74). Aşa fiind, Curtea constată că susţinerile autorului sunt neîntemeiate, deoarece prevederile legale criticate nu afectează substanţa dreptului de proprietate, ci instituie anumite limite în care acesta poate fi exercitat. Exploatarea fondului forestier se face cu respectarea condiţiilor obiective şi rezonabile instituite de Codul silvic, sens în care, în cazul nerespectării lor, legiuitorul a înţeles să incrimineze tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, „fără drept“, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, De altfel, potrivit art. 3 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Codul silvic, fondul forestier naţional constituie bun de interes naţional, motiv pentru care s-a instituit obligaţia legală de administrare şi de asigurare a serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice, care, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice. Totodată, Curtea mai constată că proprietarul unui fond forestier poate uza de toate atributele dreptului de proprietate, cu condiţia respectării amenajamentelor silvice elaborate în concordanţă cu obiectivele ecologice şi social-economice şi cu respectarea dreptului de proprietate asupra pădurilor ale căror cheltuieli se suportă de bugetul de stat. Aşa fiind, exploatarea masei lemnoase de către proprietari se poate face după obţinerea autorizaţiei şi cu respectarea instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport de material lemnos aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Totodată, legiuitorul a prevăzut în art. 62 alin. (3) şi (3¹) o excepţie potrivit căreia persoanele fizice, precum şi membrii formelor de proprietate asociative prevăzute de lege pot exploata în regie proprie un volum maxim de 20 m³/an din pădurile pe care le au în proprietate. Prin urmare, se poate observa că obiectul juridic multiplu al infracţiunilor silvice constă în relaţiile sociale menite să protejeze fondul forestier, ca factor esenţial în menţinerea calităţii mediului la un nivel optim. Or, responsabil pentru atingerea principiilor continuităţi recoltelor de lemn, eficacităţii funcţionale, asigurării conservării şi ameliorării biodiversităţii este în principal statul, fapt care este de natură să legitimeze şi calitatea sa de subiect pasiv principal al unor astfel de infracţiuni. Această calitate atrage după sine posibilitatea transformării în parte civilă a acestuia, în cazul în care, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2 din 15 martie 2010 pentru examinarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 22 iunie 2010, proprietarul fondului forestier astfel afectat este subiect activ al infracţiunii. Toate acestea sunt raţiuni evidente ce justifică interesul material şi moral al statului român pentru întreprinderea tuturor demersurilor necesare care asigură protecţia vegetaţiei forestiere faţă de actele necontrolate de tăiere, rupere, distrugere, degradare sau scoatere din rădăcini de arbori, puieţi ori lăstari aparţinând acestui fond. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 105 şi 108 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, excepţie ridicată de Florica David şi Salvina Paşca în Dosarul nr. 1.029/195/2011 al Judecătoriei Brad. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 septembrie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru