DECIZIE   Nr. 73 din 19 iulie 1995

cu privire la constitutionalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului

ACT EMIS DE:                CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 177 din  8 august 1995

    Curtea Constitutionala a primit, la data de 30 iunie 1995, un numar de trei sesizari privind neconstitutionalitatea Legii pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului.
    Prima sesizare (Dosar nr. 106 A/1995) provine de la un grup de 50 de deputati, si anume: Mihnea Tudor Ionita, Teodora Bertzi, Gheorghe Todut, Horia Mircea Rusu, Petru Litiu, Dinu Patriciu, Emil-Livius-Nicolae Putin, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, Constantin Moiceanu, Ioan Strachinaru, Raymond Luca, Constantin Dragomir, Ioan Victor Pica, Ladislau Borbely, Alexandru Konya-Hamar, Laszlo Zsigmond, Arpad-Francisc Marton, Francisc Pecsi, Istvan Antal, Jozsef Nandor Nemenyi, Ervin Zoltan Szekely, Ludovic Rakoczi, Iosif Alfred Mazalik, Matei Barna Elek, Ioan Nemeth, Iuliu Vida, Attila Varga, Akos Birtalan, Jolt Zoltan Fekete, Zoltan Szilagyi, Benedek Nagy, Zsolt Szilagyi, Varujan Vosganian, Iohan-Peter Babias, Alexandru Sassu, Vasile Nistor, Viorel Lixandroiu, Teodor Moldovan, Paula-Maria Ivanescu, Dragos Enache, Ioan Timis, Corneliu-Constantin Ruse, Mihai Chiriac, Constantin Arhire, Nicolae Alexandru, Dan-Florin Trepcea, Horia Radu Pascu, Ioan Ghise, Cristian Radulescu.
    Din examinarea listei rezulta ca domnul Moiceanu Constantin, senator, figureaza printre cei 50 de deputati (pozitia nr. 10); astfel cum se poate constata, domnul Moiceanu Constantin figureaza si pe lista celor 34 de senatori (pozitia nr. 28). In aceasta situatie, sesizarea nu indeplineste conditiile prevazute de art. 144 lit. a) din Constitutie, deoarece, prin eliminarea domnului senator Constantin Moiceanu de pe lista deputatilor semnatari ai sesizarii, numarul acestora scade sub 50. Includerea, printre autorii unei sesizari de neconstitutionalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere, a unor membri ai celeilalte Camere reprezinta o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului.
    Curtea Constitutionala, nefiind legal sesizata, nu se poate pronunta asupra obiectiilor de neconstitutionalitate cuprinse in aceasta sesizare.
    A doua sesizare (Dosar nr. 107 A/1995) este semnata de un numar de 86 de deputati, si anume: Rasvan Dobrescu, Costel Paunescu, Remus-Constantin Opris, Tudor Gavril Dunca, Emilian Bratu, Gheorghe Comanescu, Mircea-Mihai Munteanu, Emil Teodor Popescu, George Stanescu, Otto-Ernest Weber, Cornel Protopopescu, Horia Radu Pascu, Valentin Vasilescu, Mihail Nica, Viorel Pavel, Petre Dugulescu, Sergiu George Rizescu, Ion Ratiu, Mircea Ioan Popa, Valentin Argesanu, Ion Hui, Radu Livezeanu, Gabriel Tepelea, Aurelian Paul Alecu, Ion Cornita, Vasile Gheorghe Victor Pop, Sorin Victor Lepsa, Ion-Florian Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Berciu, Gavril Dejeu, George Iulian Stancov, Constantin Ionescu, Gheorghe Cristea, Vasile Lupu, Ioan Ghise, Constantin Serban Radulescu-Zoner, Vasile Mandroviceanu, Ion Dobrescu, Radu Mircea Berceanu, Iulian Vida, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ioan Sorin Marinescu, Ioan Strachinaru, Nestor Calin, Mihai Bucur, Emil-Livius-Nicolae Putin, Vasile Niculae Constantin Ionescu-Galbeni, Ioan Muresan, Ion Dinu, Alexandru Simionovici, Corneliu-Constantin Ruse, Cristian Radulescu, Mircea Ciumara, Paula-Maria Ivanescu, Constantin Berechet, Georgica Alexandrache, Attila Varga, Lazar Madaras, Gheorghe Tokay, Alexandru Konya-Hamar, Ervin Zoltan Szekely, Imre Andras, Karoly Kerekes, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Arpad-Francisc Marton, Akos Birtalan, Ludovic Rakoczi, Zoltan Szilagyi, Istvan Antal, Ioan Nemeth, Laszlo Zsigmond, Ion Diaconescu, Nicolae Cerveni, Victor Babiuc, Barbu Pitigoi, Petru Litiu, Sergiu Cunescu, Ladislau Borbely, Smaranda Dobrescu, Dumitru Ifrim, Cornel Sturza-Popovici, Alexandru Sassu, Mihaita Postolache.
    A treia sesizare (Dosar nr. 108 A/1995) este semnata de un numar de 34 de senatori, si anume: Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Stefan Augustin Popa Doinas, Stefan Radof, Ion Paun Otiman, Ioan Manea, Mihail Buracu, Serban Sandulescu, Tanase Tavala, Vasile Vetisanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Paul Popescu, Florin Buruiana, Matei Boila, Emil Tocaci, Adrian Sirbu, Zoltan Hosszu, Sabin Ivan, Andrei Potcoava, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Tiberiu Stefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwal, Denes Seres, Emilian Buzica, Nistor Badiceanu, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Maria Matilda Tetu, Voicu Valentin Glodean, Ioan Lup, Attila Verestoy, Gheorghe Catuneanu, Gabor-Menyhert Hajdu.
    Sesizarile retinute spre examinare se intemeiaza pe urmatoarele:
    1. O serie de consideratii cu caracter precumpanitor politic au scopul de a invedera, pe de o parte, ca solutiile adoptate prin lege au la baza nu ideea protectiei chiriasilor aflati in locuintele trecute in mod abuziv in proprietatea statului, ci "improprietarirea fostei si actualei nomenclaturi cu imobilele apartinand altora", iar pe de alta parte, ca protectia chiriasilor se putea realiza juridic mai eficient pe alte cai, anume prin prelungirea contractelor de inchiriere pe 5, 10 ori chiar pe 15 ani sau prin "redarea nudei proprietati catre proprietari si urmasii lor, cu pastrarea uzufructului viager pentru chiriasi".
    2. Unele dintre prevederile legii au caracter retroactiv si incalca, astfel, dispozitiile art. 15 alin. (2) din Constitutie potrivit carora "legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile".
    In acest sens, se sustine ca, prin art. 1 alin. 1, legea declara, practic, ca fiind trecute in proprietatea statului toate bunurile imobile aflate, la data de 22 decembrie 1989, in posesia acestuia sau a persoanelor juridice cu caracter public ori obstesc. Asa fiind, se arata in ambele sesizari, "statul si alte persoane juridice publice capata un drept de proprietate la modul retroactiv, incepand cu data intrarii in posesia bunului, sau la data de 22 decembrie 1989". Aceasta ar insemna ca legea sa constituie insusi titlu de proprietate pentru stat si alte persoane juridice, nu numai cu privire la bunurile a caror trecere la stat a avut la baza un titlu - intemeiat pe o prevedere legala in vigoare la data respectiva -, ci si cu privire la bunuri intrate in posesia statului fara titluri valabile sau fara nici un titlu, asadar prin simpla deposedare a proprietarilor.
    Chiar si ipoteza in care s-ar evoca, in situatia inexistentei unor titluri valabile, prevederile decretelor nr. 218/1960 si nr. 712/1966, trebuie avut in vedere - se sustine in sesizare -, pe de o parte, ca exista numeroase cazuri in care nu s-au facut acte de preluare, adica de punere in executare, la cazul concret, a celor doua decrete, iar pe de alta parte ca, oricum, prevederile celor doua acte normative nu acopera preluarile fara titlu ale unor locuinte, intervenite dupa 1960 sau dupa 1966.
    In sprijinul acestor sustineri este invocat si Avizul consultativ al Curtii Constitutionale, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.
    Cu referire la deposedarile facute in baza unor acte normative, avizul Curtii Constitutionale precizeaza ca repunerea in drepturi a fostilor proprietari se face numai prin lege, dar considera ca "desigur, alta este situatia in care fostul proprietar a fost deposedat de dreptul sau printr-un act administrativ abuziv, deoarece in acest caz dreptul de proprietate nu a fost desfiintat legal" (pct. 3 lit. d) alin. 2 din aviz).
    Oricum s-ar decide - asadar, chiar si daca s-ar admite, conform practicii Curtii Constitutionale, ca imobilele preluate de stat in baza unor titluri au putut sa devina proprietatea acestuia -, autorii sesizarii considera ca "stabilirea masurii in care transferul proprietatii a avut loc cu adevarat si si-a produs efectele o poate face, in caz de litigiu, numai o instanta de judecata".
    In sesizarea grupului de senatori se sustine ca statul nu putea dobandi dreptul de proprietate nici in baza Decretului nr. 92/1950, caci acesta era neconstitutional chiar in raport cu Constitutia din 1948; astfel cum arata autorii sesizarii, in timp ce Constitutia prevedea posibilitatea ca mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare, proprietate a persoanelor fizice si juridice, sa treaca in proprietatea statului, Decretul nr. 92/1950 avea in vedere nationalizarea unor bunuri dintre care numai o mica parte erau mijloace de productie.
    3. Se arata, de asemenea, in ambele sesizari, ca legea incalca principiul separatiei puterilor, principiu care, desi nu este prevazut in Constitutie, a stat la baza elaborarii legii fundamentale.
    In sprijinul acestui punct de vedere se reia argumentarea adusa cu privire la caracterul retroactiv al acelor prevederi ale legii prin care statul ar dobandi dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor cu destinatia de locuinte, intrate in posesia sa cu sau fara titlu. Se sustine, in acest sens, ca prin art. 1 alin. 1 din lege, Parlamentul, in loc sa legifereze, judeca, intrind in domeniul rezervat puterii judecatoresti; asa fiind, astfel cum se considera in sesizarea grupului de deputati, reglementarea situatiei juridice a imobilelor ce fac obiectul legii "se transforma, de fapt, intr-o adevarata judecata asupra transferului proprietatii, Parlamentul stabilind prin lege si in mod general ca intre 1945 si 1989 toate preluarile facute de stat, indiferent in ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte si valabile ale dreptului de proprietate".
    4. O alta obiectie, cuprinsa in sesizarea grupului de deputati, priveste incalcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) si (7), precum si ale art. 135 alin. (6) din Constitutie potrivit carora proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular, ea fiind, in conditiile legii, inviolabila; nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii si numai cu dreapta si prealabila despagubire. Averea dobandita in mod licit nu poate fi confiscata.
    In argumentarea acestei obiectii, se considera ca, incluzand in reglementarea data si imobilele preluate de stat fara titlu, legiuitorul recurge la o "expropriere individuala", neprevazuta de Constitutie. Or, Constitutia nu ingaduie trecerea unor bunuri in proprietatea statului altfel decat prin expropriere ori confiscare, in cazuri strict determinate si numai in conditiile prevazute de lege; iar in termenii acestei legi nu se poate vorbi despre o despagubire, dupa cum nu se poate considera ca necesitatea improprietaririi unor chiriasi ar fi o cauza de utilitate publica, in sensul art. 41 alin. (3) din Constitutie.
    5. Se sustine, tot astfel, in sesizarea grupului de deputati, ca, pentru considerentele aratate in legatura cu asa-zisa "expropriere individuala" sau "deghizata" evocata anterior, in masura in care sunt afectati mostenitorii proprietarului, legea incalca si art. 42 din Constitutie, care se refera la garantarea dreptului la mostenire.
    6. In aceeasi sesizare este invocata violarea art. 49 din Constitutie, referitor la cazurile in care, prin lege, poate fi restrans exercitiul unor drepturi sau al unor libertati. In legatura cu aceasta se sustine ca, prin lege, este incalcat dreptul la restituirea in natura a bunurilor insusite pe nedrept de catre stat sau de catre alte persoane juridice si, tot astfel, este limitat si incalcat dreptul la despagubire integrala pentru situatia in care bunul nu este restituit in natura proprietarului.
    Or, se arata in sesizare, prin art. 2 alin. 1 din lege se prevede restituirea in natura a locuintelor numai catre acei proprietari care locuiesc in calitate de chiriasi si, de asemenea, in cazul in care apartamentele sunt libere, iar prin art. 13 alin. 2 se limiteaza valoarea totala a apartamentului ce se restituie in natura si a despagubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite in natura si pentru terenurile aferente.
    7. In opinia grupului de deputati, legea incalca si art. 54 din Constitutie, text care obliga pe cetatenii romani - si, deopotriva, pe cetatenii straini si pe apatrizi - sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti.
    In sprijinul acestei critici se considera ca legea creeaza premisele si in conditiile juridice necesare chiriasilor spre a incalca, cu buna-stiinta, dreptul fostilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.
    8. Se mai sustine, in sesizarea grupului de deputati, ca legea incalca art. 16 din Constitutie, care consacra egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari. Or, potrivit art. 4 din lege, cetatenii romani care domiciliaza in strainatate nu beneficiaza de prevederile legii decat daca isi stabilesc domiciliul in tara in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a acesteia.
    9. Potrivit aceleiasi sesizari, este incalcat si art. 18 din Constitutie, de vreme ce strainii si apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii nici macar in situatia in care ar locui, la data aparitiei acesteia, in Romania.
    10. Se considera, in ambele sesizari, ca este, deopotriva, incalcat art. 21 din Constitutie potrivit caruia orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime; nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.
    Incalcarea acestui text constitutional ar rezulta din prevederile art. 24 alin. 1 din lege potrivit carora rezolvarea cererilor privind restituirea in natura sau despagubirea pentru imobilele cu destinatia de locuinte trecute in proprietatea statului se face numai in temeiul acestei legi. Prin aceasta - se sustine - este exclusa posibilitatea exercitarii actiunilor in revendicare imobiliara, ceea ce constituie o limitare a accesului liber la justitie, intrucat, in prezenta acestui text, instantele pot decide numai respingerea ca inadmisibile a unor asemenea actiuni, fara a se mai preocupa de fondul dreptului.
    Faptul ca legea ofera posibilitatea de contestare in justitie a hotararilor comisiilor judetene nu confera contestatiilor respective caracterul unor actiuni in revendicare, dat fiind ca rezolvarea lor are loc in cadrul limitativ al legii insesi.
    Este evocat, in legatura cu aceasta obiectie de neconstitutionalitate, faptul ca in timp ce actiunile in revendicare indreptate impotriva statului sunt inadmisibile, ele pot fi, nelimitat, introduse atunci cand paratii sunt persoane fizice care detin fara drept bunuri apartinand altor persoane, ceea ce ar echivala cu o inadmisibila discriminare.
    Cele aratate sunt, deopotriva, folosite ca argumente spre a se demonstra ca legea incalca, in acelasi timp, art. 125 alin. (1) din Constitutie, text potrivit caruia justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.
    11. In sesizarea grupului de membri ai Camerei Deputatilor se considera ca art. 24 alin. 2 din lege violeaza art. 128 din Constitutie, care prevede ca, impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii.
    Se are in vedere, in sensul acestei afirmatii, ca prevederea art. 24 alin. 2 din lege, potrivit careia hotararile judecatoresti cu privire la imobilele prevazute la art. 1, ramase definitive si irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs in anulare, intemeiat pe dispozitiile art. 330 din Codul de procedura civila, ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului in activitatea de judecata, un mijloc prin care se sugereaza ca procesele deja judecate in aceasta materie sunt atacabile pentru depasirea atributiilor instantelor judecatoresti; in felul acesta s-ar incalca, incidental, si art. 125 din Constitutie.
    Se sustine, tot astfel, ca trimiterea pe care art. 24 alin. 2 din lege o face la art. 330 din Codul de procedura civila este neconstitutionala, argumentindu-se insasi neconstitutionalitatea textului de procedura la care se face referire. Se sustine, in acest sens, ca art. 330 din Codul de procedura civila incalca principiul egalitatii partilor in folosirea cailor de atac, enuntat de art. 128 din Constitutie, deoarece procurorul general poate exercita recursul in anulare oricand. Or, astfel cum se sustine in sesizare, in materie civila o asemenea norma impieteaza asupra drepturilor cetatenilor stabilite prin justitie, asupra stabilitatii si obligativitatii hotararilor judecatoresti, precum si asupra autoritatii lucrului judecat.
    Se arata, in concluzie, ca, intemeindu-se pe textul art. 330 din Codul de procedura civila, potrivnic Constitutiei, art. 24 alin. 2 din lege ar fi, la randul sau, neconstitutional.
    12. O serie de obiectii, cuprinse in ambele sesizari, privind neconstitutionalitatea legii au in vedere neconformitatea acesteia cu prevederile unor pacte si tratate internationale la care Romania este parte.
    Se porneste de la textele cuprinse in art. 20 din Constitutie, potrivit carora "dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale". Asa fiind, in masura in care legea se abate de la normele cuprinse intr-un pact, tratat sau conventie internationala privind drepturile fundamentale ale omului, ea incalca, in acelasi timp, prevederile Constitutiei.
    Sunt astfel invocate o serie de reglementari internationale referitoare la dreptul persoanelor de a-si vedea recunoscut si ocrotit dreptul de proprietate, inclusiv pe calea recurgerii la instantele nationale competente. Sunt avute in vedere, in acest sens, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana a C.S.C.E.
    Se face, de asemenea, referire la "Declaratia referitoare la principiile fundamentale ale justitiei in legatura cu victimele abuzului de putere", adoptata de Adunarea generala a O.N.U. cu nr. 46 din 29 februarie 1984, care are in vedere obligatia statelor membre ale O.N.U. de a include in legislatia lor prevederi referitoare la reparatii si restituiri cuvenite victimelor abuzului de putere.
    13. In sesizarea adresata Curtii Constitutionale de catre grupul de senatori se invoca neconstitutionalitatea adoptarii legii de catre Senat, constand in faptul ca nu a fost intrunit numarul de voturi cerut de art. 74 din Constitutie pentru adoptarea, de catre Senat, a unei legi organice. Se sustine ca, in timp ce pentru adoptarea legii era nevoie de votul favorabil a cel putin 72 de senatori, in fapt au votat "pentru" numai 68 (sau, eventual, 69) de membri ai Senatului.
    Se reaminteste ca asupra acestui motiv de neconstitutionalitate Curtea Constitutionala a mai fost sesizata, la 27 septembrie 1994, de un grup de 26 de senatori, dar sesizarea a fost respinsa prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994 a Curtii Constitutionale, intrucat obiectia de neconstitutionalitate nu a fost invocata in conditiile art. 144 lit. a) din Constitutie.
    14. O alta obiectie de neconstitutionalitate, cu caracter procedural, este invocata in sesizarea grupului de deputati, care, referindu-se la modul in care s-a desfasurat sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului din 28 iunie 1995, sustin ca au fost incalcate prevederile art. 76 alin (2) din Constitutie si, deopotriva, ale art. 54 din Regulamentul sedintelor comune ale celor doua Camere.
    Se are in vedere faptul ca, intrucat raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu exceptia art. 10 din lege -, nu a intrunit, dupa dezbatere, numarul necesar de voturi la Camera Deputatilor, in sedinta comuna din 28 iunie 1995 a celor doua Camere, in loc sa se supuna dezbaterii toate textele in care Senatul se pronuntase intr-un fel si Camera Deputatilor in alt fel, au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege (votat de Senat in propria sa redactare, desi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputatilor).
    In temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.
    In punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor se considera ca obiectiile de neconstitutionalitate nu sunt intemeiate, aratandu-se, in esenta, urmatoarele:
    - sesizarea semnata de cei 50 de deputati nu poate fi acceptata, deoarece nu indeplineste conditiile art. 144 lit. a) din Constitutie, in sensul ca este semnata de 49 de deputati si de un senator;
    - cu privire la incalcarea art. 15 alin. (2) din Constitutie, se arata ca sustinerea "nu poate fi primita in conditiile in care legea produce efecte juridice numai dupa ce va intra in vigoare" si acestea "au in vedere persoanele fizice si schimbarea regimului juridic al unor bunuri pentru viitor, fara a afecta raporturile juridice nascute inainte de intrarea in vigoare a legii". Sunt citate deciziile Curtii Constitutionale nr. 62/1995 si nr. 3/1993;
    - cu privire la art. 24 alin. 1, care incalca prevederile art. 21 din Constitutie, se arata ca obiectia este neintemeiata, deoarece art. 18 din lege reglementeaza controlul judecatoresc asupra hotararilor comisiilor, fiind, de asemenea, respectate si prevederile constitutionale ale art. 72 alin. (1) - "Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare" - si ale alin. (3) lit. k) - "Prin lege organica se reglementeaza regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii";
    - cu privire la incalcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) si (7), precum si ale art. 135 din Constitutie, pe motiv ca fostii proprietari ar avea un drept de proprietate asupra imobilelor trecute in proprietatea statului, se considera ca "un asemenea drept nu exista, aceste bunuri se afla in proprietatea statului roman care le stapineste in nume propriu" si "nu se pune problema incalcarii prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) si alin. (7) si ale art. 135 din Constitutie, deoarece aceste prevederi nu au nici o relevanta pentru caracterizarea constitutionala a actelor in virtutea carora fostii proprietari si-au pierdut aceste imobile, iar statul a devenit proprietarul lor";
    - cu privire la violarea prevederilor art. 42 din Constitutie "pe motiv ca legea incalca dreptul de mostenire, deoarece ne-am afla in fata unei exproprieri camuflate", se considera ca nici aceasta sustinere nu poate fi primita, prevederile legii recunoscand fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora fie dreptul la dobandirea in natura a locuintei pe care o detin, fie dreptul la despagubire;
    - referitor la incalcarea prevederilor art. 49 din Constitutie, prin nerecunoasterea dreptului la restituirea in natura a imobilelor, precum si a dreptului la despagubire integrala in situatia in care bunul nu este restituit in natura, se apreciaza ca "restitutio in integrum" si despagubirea integrala nu sunt drepturi fundamentale, ci modalitati de reparare a prejudiciilor materiale si morale cauzate unei persoane;
    - cu privire la incalcarea prin art. 9 din lege a art. 54 din Constitutie, se apreciaza ca sustinerea nu are temei, atat timp cat buna-credinta a chiriasilor este prezumata, iar exercitarea drepturilor acestora se face cu protejarea drepturilor fostilor proprietari sau ale mostenitorilor acestora;
    - referitor la incalcarea, prin art. 4 din lege, a dispozitiilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, se considera ca "legea se aplica si cetatenilor romani cu domiciliul in strainatate, care isi stabilesc domiciliul in tara in termenul prevazut de lege; asadar, intre acestia si cei care au domiciliul in tara nu exista vreo discriminare";
    - in ce priveste incalcarea prevederilor art. 18 din Constitutie, prin inlaturarea strainilor si apatrizilor de la beneficiul legii, se apreciaza ca "legea nu exclude de la beneficiul ei strainii sau apatrizii cu domiciliul in Romania, cu exceptia dobandirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 18 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constitutie";
    - cat priveste incalcarea prevederilor art. 125 alin. (1) din Constitutie, se considera ca, prin dispozitiilor art. 18 alin. 1 si ale art. 24 alin. 2 din lege, se asigura controlul judecatoresc al hotararilor comisiilor constituite in temeiul acesteia;
    - referitor la art. 24 alin. 2, care incalca prevederile art. 128 din Constitutie, se arata ca "exercitarea cailor de atac, efectuata in conditiile legii, nu contravine art. 128 din Constitutie";
    - cu privire la incalcarea dispozitiilor constitutionale referitoare la proprietate si protectia acesteia, prin art. 1 alin. 1 din lege, care foloseste expresia "fara titlu", se apreciaza ca cererea de redobindire prin actiune in revendicare poate fi sortita esecului in cele mai multe situatii, datorita lipsei titlului de proprietate, prescriptiei dreptului la actiune potrivit art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958, uzucapiunii;
    - cat priveste incalcarea art. 74 alin. (1) si art. 76 alin. (2) din Constitutie si, respectiv, a art. 54 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, referitoare la procedura de adoptare a legilor organice, se apreciaza ca obiectia de neconstitutionalitate nu poate fi primita, deoarece semnatarii nu fac dovada nerespectarii procedurii de vot.
    In punctul de vedere al presedintelui Senatului se considera ca obiectiile de neconstitutionalitate nu sunt intemeiate, aratandu-se, in esenta, urmatoarele:
    - referitor la invocarea practicii Curtii Constitutionale si, respectiv, cu privire la solicitarea adresata Curtii de a pronunta o hotarare care "sa constate caracterul neconstitutional al legii respective", se apreciaza ca sustinerea este neintemeiata, deoarece "procedura de fata se inscrie in cadrul procedurii jurisdictionale stabilite la controlul constitutionalitatii legilor inainte de promulgare", instituita prin Legea nr. 47/1992. Se apreciaza, de asemenea, ca nici invocarea necorelarii legii cu documentele internationale si, deci, incalcarea art. 20 din Constitutie, nu este intemeiata, deoarece, tocmai pentru ca se recunoaste comiterea de abuzuri si de ilegalitati inainte de decembrie 1989, prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 si art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a urmarit reglementarea modului de reparare si inlaturare a nedreptatilor;
    - cat priveste obiectia din sesizare privind "caracterul retroactiv al legii, intucit, in loc de a dispune pentru viitor, are efecte constitutive pentru trecut, contrar dispozitiilor art. 15 alin. (2) din Constitutie" se arata ca sustinerea este gresita teoretic. Aceasta, deoarece nu se recunoaste statului calitatea de proprietar, exercitata de la o anumita data cu toate atributele sale, fiind considerata o simpla stare de fapt, ce a exclus pe vechii proprietari din drepturile lor. In realitate, se sustine in punctul de vedere, "nu se pune problema unui drept de revendicare, de atributul proprietarului neposesor, ci de reconstituirea emolumentului pagubelor suportate la acea data", cu mentiunea ca raspunsul este acelasi si pentru argumentul subsidiar folosit de grupul de senatori in legatura cu aceasta problema, si anume: "de ce o actiune in revendicare este permisa impotriva unei persoane fizice care l-a deposedat pe petitionar, in intervalul 1945-1989, si de ce statul nu poate fi chemat in judecata, creandu-se, astfel, o discriminare intre proprietari".
    Acelasi mod de intelegere a problemei, apreciat ca neintemeiat, determina si criticile aduse prin sesizari Decretului nr. 218/1960 si Decretului nr. 712/1966.
    Obiectul legii criticate priveste, concret, imobilele pentru care statul isi exercita atributele de proprietate, astfel incat se apreciaza ca invocarea art. 150 din Constitutie cu privire la imposibilitatea teoretica de a face in prezent acte de preluare in baza acelor acte normative, considerate abuzive, nu este justificata;
    - cu privire la invocarea in obiectia de neconstitutionalitate a art. 41 alin. (1)-(5) si alin. (7) si a art. 135 din Constitutie, a art. 17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, a art. 1 din Protocolul prim la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a art. 96 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga, se arata ca aceasta "reprezinta de fapt o reluare a acelorasi idei, combatute de noi anterior". Se mentioneaza "ca raspunsul este acelasi" si cu privire la sustinerea referitoare la incalcarea art. 49 din Constitutie - restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati;
    - cat priveste sustinerea referitoare la principiul repararii integrale si in natura, se apreciaza ca "optiunea politica trebuie sa tina seama de posibilitatile economice, costul social, dificultatile de absorbtie a unor categorii de persoane pentru care statul, potrivit art. 43 din Constitutie, este obligat sa asigure un nivel de trai decent";
    - cat priveste incalcarea art. 16 alin. (1) din Constitutie "prin conditionarea unor cetateni romani aflati in strainatate de a-si stabili domiciliul in Romania in timp de 6 luni de la intrarea legii in vigoare, pentru a beneficia de prevederile acestei legi", se apreciaza ca, pentru a beneficia de drepturi in conditii de egalitate cu ceilalti cetateni romani, este necesara, corelativ, participarea la toate obligatiile fata de stat;
    - sustinerile privind incalcarea art. 54 din Constitutie - exercitarea drepturilor si a obligatiilor - nu au legatura cu raporturile directe pe care textul constitutional le vizeaza;
    - referitor la incalcarea art. 18 din Constitutie, prin faptul ca de prevederile legii nu beneficiaza si cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romania, se considera ca aceasta critica nu este fondata, deoarece, pe de o parte, situatia fostilor cetateni romani a fost rezolvata prin documente internationale nepublicate, iar pe de alta parte, textul constitutional vizeaza protectia generala a persoanelor si averilor, statul roman putand conferi cetatenilor sai drepturi cu caracter specific;
    - cat priveste obiectia referitoare la dispozitiile art. 24 prin care s-ar ingradi exercitarea dreptului de a se adresa justitiei, incalcindu-se, astfel, art. 24 si art. 125 din Constitutie, se apreciaza ca "nici o prevedere a legii nu impiedica accesul la justitie, pentru respectarea drepturilor conferite de noua lege, astfel incat premisele fiind false, desigur si concluzia dedusa este de acelasi gen";
    - referirea la violarea art. 128 din Constitutie - privind folosirea cailor de atac - "intrucat trimiterea la art. 330 din Codul de procedura civila este neconstitutionala, incalcindu-se principiul egalitatii partilor, atunci cand se prevede ca recursul in anulare se poate exercita numai de procurorul general, oricand, creandu-se astfel o discriminare", este nefondata, deoarece exista doar doua cazuri de promovare a unui recurs in anulare;
    - cu referire la problemele de procedura, invocate de grupul de senatori in sesizare si care privesc constitutionalitatea votului final exprimat in plenul Senatului, violarea art. 76 alin. (2) din Constitutie si a art. 54 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, prin limitarea dezbaterilor doar la art. 10 din lege, se apreciaza ca ele au fost analizate in partea introductiva a acestui punct de vedere, cand s-au facut referiri la Decizia Curtii Constitutionale nr. 93 din 20 octombrie 1994;
    - cat priveste obiectia referitoare la dispozitiile art. 1 si urmatoarele, care incalca principiul separatiei puterilor, se apreciaza ca se face "confuzie intre cine creeaza norma de drept si cine rezolva raporturile juridice litigioase nascute pe baza unei legi", citind in sustinere Avizul consultativ al Curtii Constitutionale, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.
    In punctul de vedere exprimat, Guvernul considera ca obiectiile cuprinse in sesizari nu sunt intemeiate si arata, in esenta, urmatoarele:
   - sesizarea celor 50 de deputati nu poate fi primita, intrucat nu intruneste conditiile art. 144 din Constitutie si ale art. 17 din Legea nr. 47/1992;
    - cu privire la obiectia de neconstitutionalitate a Decretului nr. 92/1950 se apreciaza ca, potrivit deciziilor Curtii Constitutionale nr. 3/1993 si nr. 27/1993, "in cazul imobilelor nationalizate prin Decretul nr. 92/1950, dreptul subiectiv al statului s-a constituit, deci raporturile juridice corespunzatoare s-au stabilit, anterior Constitutiei din 1991, pe baza altui regim constitutional.
    Potrivit regimului constitutional anterior, statul este proprietarul imobilelor nationalizate si, pornind de la recunoasterea acestui drept al sau, trebuie analizate si rezolvate toate aspectele de neconstitutionalitate invocate";
    - cu privire la caracterul retroactiv al legii, prin care s-ar incalca prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutie, se considera ca, asa cum au stabilit Curtea Constitutionala si Curtea Suprema de Justitie "problema conformitatii unei legi sau a altor reglementari legale trebuie sa se raporteze la Constitutia sub imperiul careia acestea au fost adoptate", in speta, "dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor trecute in proprietatea sa nu este stins ca efect al intrarii in vigoare a Constitutiei din 1991", dar el "se poate exercita numai cu respectarea prevederilor constitutionale referitoare la proprietate... Acesta este un aspect care, insa, nu priveste existenta dreptului, ci regimul sau juridic";
    - cu referire la neconstitutionalitatea sintagmei "fara titlu", se arata ca, prin Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 si Decretul nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se incadreaza in prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, au fost legalizate "preluarile fara titlu ale unor bunuri proprietate privata, considerindu-le bunuri proprietate de stat, intrate in posesia unor organizatii socialiste, inclusiv in absenta unui titlu". Se apreciaza, de asemenea, ca "semnificatia art. 1 alin. 1, din punctul de vedere al aplicarii legii in timp, este constatarea unei realitati notorii: existenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate, indiferent ca aceasta avusese loc cu sau fara titlu".
    In continuare, se considera ca teza potrivit careia alte bunuri ce "n-au trecut in proprietatea statului nici macar prin efectul celor doua decrete mentionate si ca restituirea lor n-ar putea fi decisa de aceasta lege, ci de catre instantele judecatoresti, in caz contrar legea ar infaptui o lezare a principiului separatiei puterilor in stat", promoveaza inegalitatea cetatenilor in fata legii. Cat priveste deposedarile facute de stat, cu sau fara titlu, se considera ca, intr-adevar, au fost abuzive si ilegale, dar masurile reparatorii pot fi stabilite numai prin lege. In sprijinul acestei idei sunt si dispozitiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 si ale art. 77 din Legea nr. 58/1991, astfel ca "potrivit acestor dispozitii imperative, repararea unor asemenea daune este o problema rezervata legii si nici un organ de jurisdictie nu poate, fara incalcarea acestor prevederi, sa se substituie legiuitorului in solutionarea problemei respective". Critica din sesizare, referitoare la semnificatia notiunii de masuri reparatorii, este apreciata ca "o problema de interpretare a legii", iar nu de neconstitutionalitate;
    - cu privire la sustinerea referitoare la incalcarea dispozitiilor art. 41 alin. (1)-(5) si (7), ale art. 42 si ale art. 135 alin. (6) din Constitutie, se apreciaza ca obiectiile nu au un suport real, deoarece legea nu opereaza trecerea unor bunuri in proprietatea statului, acesta avand deja calitatea de proprietar al imobilelor in temeiul nationalizarii facute sub imperiul altei Constitutii;
    - cat priveste incalcarea prevederilor art. 49 din Constitutie, pentru aspectul din obiectie referitor la repararea in natura a daunelor suferite sunt reiterate argumentele evocate anterior, iar pentru aspectul referitor la cuantumul despagubirilor, se arata ca "in raport cu posibilitatile economiei nationale romanesti, acestea sunt net superioare fata de masurile similare luate de unele tari foste comuniste care au acordat cupoane sau o suma care, oricum, nu se ridica la echivalentul veniturilor salariale medii pe economie, ale unei persoane, pe o perioada de 20 de ani, asa cum face legea romana";
    - cu privire la incalcarea art. 54 din Constitutie, se apreciaza "ca nu poate fi vorba de o incalcare a drepturilor celor vatamati prin pierderea proprietatii, ca urmare a vanzarii catre chiriasi, de catre stat in calitate de proprietar, a apartamentelor sau imobilelor nerestituite" si deci "nu se aduce atingere citusi de putin art. 54 din Constitutie, care prevede ca cetatenii trebuie sa-si exercite drepturile cu buna-credinta, fara a incalca drepturile si libertatile celorlalti";
    - cu privire la incalcarea art. 16, art. 17 si art. 25 din Constitutie, prin nerecunoasterea dreptului de proprietate al cetatenilor romani stabiliti in strainatate si a crearii inegalitatii in randul fostilor proprietari, se apreciaza ca aceasta norma "nu poate fi cenzurata si nici nu poate fi considerata ca incalca vreun principiu constitutional";
    - cu privire la incalcarea prin art. 24 alin. 1 din lege a art. 21 din Constitutie, se considera ca legea nu interzice accesul liber la justitie si, de altfel, solutia legii este in concordanta cu Decizia nr. 3/1993 a Curtii Constitutionale, cu pct. 3 din Hotararea nr. 1/1995 a Curtii Supreme de Justitie, precum si cu prevederile Legii nr. 47/1992 si ale Legii nr. 58/1991, sub aspectul repararii in natura a daunelor suferite prin nationalizare;
    - cu privire la incalcarea, prin art. 24 alin. (2) din lege, a prevederilor art. 128 din Constitutie, ca urmare a trimiterii pe care legea o face la art. 330 din Codul de procedura civila, se apreciaza ca aceste dispozitii legale "nu reprezinta altceva decat stabilirea, in conditiile legii, a procedurii de reformare a unei hotarari";
    - referitor la aspectele de ordin procedural, invocate cu privire la desfasurarea sedintelor, se apreciaza ca acestea nu intra in competenta Curtii Constitutionale;
    - privitor la evocarea, in cuprinsul sesizarilor, a documentelor internationale privind drepturile omului, se apreciaza ca "nici prin prisma acestora, obiectiile de neconstitutionalitate nu pot fi retinute".
    Avand in vedere ca sesizarile de neconstitutionalitate care formeaza obiectul dosarelor nr. 107 A/1995 si nr. 108 A/1995 privesc aceeasi lege, s-a decis conexarea Dosarului nr. 108 A/1995 cu Dosarul nr. 107 A/1995,

    CURTEA CONSTITUTIONALA,
tinand seama de obiectiile de neconstitutionalitate cuprinse in cele doua sesizari retinute, de punctele de vedere comunicate de presedintele Camerei Deputatilor, de presedintele Senatului si de Guvern, de raportul intocmit de judecatorul-raportor, de dispozitiile Legii pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, raportate la Constitutia Romaniei, in temeiul dispozitiilor art. 144 lit. a) din Constitutie si ale art. 17 si urmatoarele din Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:
    1. Cat priveste obiectia potrivit careia unul dintre scopurile avute in vedere de legiuitor - acela al protectiei chiriasilor din imobilele trecute in proprietatea statului - s-ar fi putut realiza mai eficient pe alte cai, aceasta urmeaza a fi inlaturata.
    Intr-adevar, o asemenea critica adusa legii nu se sprijina, in contextul in care a fost formulata, pe invocarea unor prevederi constitutionale care ar fi incalcate prin masurile de protectie sociala cuprinse in lege privind categoria de persoane avute in vedere.
    Pe de alta parte, preferinta Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, pentru o anumita solutie legislativa este un atribut suveran al acestuia, atat timp cat nu contravine normelor si principiilor Constitutiei.
    2. In ce priveste sustinerea faptului ca, prin art. 1 alin. 1, legea ar avea un caracter retroactiv, urmeaza a se observa ca, pornind de la constatarea existentei, intre anii 1945 si 1989, a unor dispozitii legale privind trecerea in proprietatea statului a unor imobile cu destinatia de locuinte, legea nu are nicidecum un caracter retroactiv, ea urmand sa reglementeze numai pentru viitor dreptul fostilor proprietari de a li se restitui bunurile respective sau, dupa caz, de a primi despagubirile stabilite.
    Intr-adevar, potrivit practicii constante a Curtii Constitutionale - asa cum rezulta din Decizia nr. 3/1993 si din Decizia nr. 62/1995 -, suprematia dispozitiilor constitutionale referitoare la regimul proprietatii private - ca, de altfel, in general, suprematia legii fundamentale, la care se refera art. 51 din Constitutie - se aplica exclusiv legilor in vigoare sub imperiul actualei Constitutii.
    Asa fiind, aplicarea criteriului ierarhic al suprematiei Constitutiei fata de o lege anterioara ale carei efecte s-au consumat in trecut ar insemna sa se confere regimului constitutional actual un efect retroactiv, incalcindu-se principiul neretroactivitatii legii.
    Solutionarea conflictului legilor in timp face necesara diferentierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel nascut potrivit legii posterioare; aceasta din urma lege nu poate, fara a avea caracter retroactiv, sa aduca atingere modalitatii in care legea anterioara a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.
    In consecinta, chiar daca nationalizarea ori alte moduri in care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat nastere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzatoare prevederile Constitutiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementarilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrarii in vigoare a acesteia, independent de modificarile aduse regimului juridic al proprietatii.
    Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, neconstitutionalitatea unei legi se poate constata de Curtea Constitutionala numai cu referire la raporturi juridice stabilite dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991; aceasta prevedere este, prin ipoteza, aplicabila legilor in vigoare adoptate anterior Constitutiei. Asa fiind, fata de dispozitiile art. 150 alin. (1) din Constitutie, care stabileste ca legile anterioare sunt abrogate in masura in care contravin unei dispozitii constitutionale, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 limiteaza efectul abrogator la data intrarii in vigoare a Constitutiei. Este insa o regula ce nu se poate aplica imobilelor trecute in proprietatea statului sub imperiul Decretului nr. 92/1950 ori al altor prevederi legislative anterioare Constitutiei, deoarece in cazul unor asemenea imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit in cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constitutiei.
    Urmeaza, fata de cele aratate, ca obiectia de neconstitutionalitate privind caracterul retroactiv al dispozitiilor art. 1 alin. 1 din lege sa fie respinsa, de vreme ce trebuie sa se recunoasca statului dreptul de a hotari neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate in proprietatea sa in baza unor titluri conforme cu legislatia existenta in momentul dobandirii dreptului sau de proprietate, precum si de a stabili modul in care - prin restituire in natura, prin plata unor despagubiri sau in orice alta modalitate - fostii proprietari sau mostenitorii acestora vor beneficia de reparatii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Masurile reparatorii cuprinse in lege, urmand a fi aplicate exclusiv pentru viitor, nu au, sub nici un aspect, caracter retroactiv.
    Referirea din art. 1 al legii la imobilele aflate, la 22 decembrie 1989, in posesia statului sau a unor persoane juridice nu are in vedere stabilirea momentului trecerii lor in proprietatea statului, ci exclusiv determinarea sferei locuintelor cu privire la care se aplica reglementarea data prin lege.
    Cat priveste obiectia bazata pe afirmatia ca legea ar fi neconstitutionala si prin faptul ca recunoaste efectele Decretului nr. 92/1950, desi acesta era neconstitutional chiar si in raport cu prevederile Constitutiei din 1948, iar pe de alta parte ca, in aplicarea acestuia, s-au preluat si alte bunuri decat cele la care se referea reglementarea respectiva, aceasta urmeaza sa fie, de asemenea, respinsa, intrucat Curtea Constitutionala nu este, potrivit Constitutiei, competenta sa examineze concordanta legilor anterioare cu prevederi constitutionale existente la data adoptarii lor, si nici sa verifice modul in care s-au aplicat reglementarile legale anterioare.
    Trebuie sa se observe, in fine, ca, intrucat imobilele in discutie se afla, legal, in proprietatea statului, este evident ca, spre a obtine reparatia ce li se cuvine in lumina prevederilor legii, fostii proprietari sau, dupa caz, mostenitorii acestora trebuie sa urmeze regulile instituite prin aceasta lege, inclusiv cat priveste accesul la instantele judecatoresti. Aceasta reprezinta o garantie pe care nu ar putea-o oferi calea unei actiuni in revendicare a unui bun trecut incontestabil in proprietatea statului.
    Obiectiile privind neconstitutionalitatea art. 1 alin. 1 din lege sunt, de aceea, neintemeiate si urmeaza sa fie respinse in masura in care se refera la locuintele care au fost preluate de stat in baza unor titluri, asadar in temeiul reglementarilor legislative existente la data respectiva, reglementari adoptate in baza unui alt regim constitutional.
    In toate aceste cazuri, dreptul de proprietate al statului nu poate fi contestat, astfel incat restituirea bunurilor respective catre fostii proprietari sau catre mostenitorii acestora, ca si reglementarea acordarii unor despagubiri nu pot fi realizate decat prin lege speciala, astfel cum, de altfel, rezulta si din Legea nr. 58/1991 (art. 77) si din Legea nr. 47/1992 [art. 26 alin. (3)].
    Alta este situatia locuintelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur si simplu in fapt, asadar fara titlu, in conditiile inexistentei unei reglementari legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. In asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiintat legal, astfel incat, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse in categoria celor avute in vedere intr-o lege al carei obiect este reglementarea situatiei juridice a locuintelor trecute in proprietatea statului. In alti termeni - cu exceptia cazurilor in care, potrivit legii, apartamentele ar urma sa fie, fara limitari valorice, restituite in natura fostului proprietar ori mostenitorilor acestora -, masurile cuprinse in lege (acordarea de despagubiri, vanzarea locuintelor catre chiriasii care le ocupa ori pastrarea lor in patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinte cu privire la care statul nu a dobandit, legal, dreptul de proprietate.
    A considera, intr-o dispozitie a legii, ca si imobilele preluate de stat, fara titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate ar fi sa se recunoasca acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietatii persoanelor fizice in proprietate de stat, pe care Constitutia din 1991 nu il cunoaste si care, de aceea, nu poate fi acceptat.
    Urmeaza, asadar, ca obiectia de neconstitutionalitate a acelei parti a art. 1 alin. 1 din lege, care se refera la imobilele trecute in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fara titlu, sa fie primita.
    Ar fi insa echitabil ca proprietarii unor asemenea imobile sau mostenitorii acestora sa poata beneficia si de prevederile acestei legi, cita vreme, in forma actuala a legii, acest drept le este recunoscut.
    Ar ramane, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptarii unor masuri de completare a dispozitiilor acesteia privind:
    - dreptul persoanelor ale caror locuinte au fost preluate de catre stat, fara titlu, si al mostenitorilor acestora - locuinte cu privire la care statul nu a dobandit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicarii legii, in ipoteza in care vor dori sa renunte la calea incerta, lenta si costisitoare a unei actiuni in revendicare;
    - interzicerea vanzarii catre chiriasi a locuintelor cu privire la care cei in cauza s-au adresat justitiei in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii (cu conditia de a notifica organelor competente, in acel termen, faptul de a fi introdus cererea de revendicare).
    Cu prilejul unor asemenea completari ale legii ar urma - fata de reglementarea data prin art. 24 alin. 2 - sa se aprecieze si asupra necesitatii de a se reglementa dreptul persoanelor care au obtinut hotarari judecatoresti definitive si irevocabile de restituire a unor locuinte, atacate cu recurs in anulare, de a beneficia de prevederile legii in cazul in care hotararile respective vor fi desfiintate in urma recursului; s-ar putea concepe o "repunere" in termenul de 6 luni, in temeiul legii.
    3. Urmeaza sa fie respinsa critica referitoare la infringerea, prin art. 1 alin. 1 din lege, a principiului separatiei puterilor, prin aceea ca Parlamentul, in loc sa se legifereze, se substituie puterii judecatoresti in masura in care stabileste, cu titlu general, prin lege, ca toate preluarile facute de stat in perioada 1945-1989, indiferent in ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte si valabile ale dreptului de proprietate. Astfel cum sustin, in esenta, autorii acestei obiectii de neconstitutionalitate, problema restituirii imobilelor trecute in proprietatea statului ori a despagubirii fostilor proprietari nu poate fi rezolvata decat de instantele judecatoresti, iar nu pe calea legii; procedand astfel, legea ar incalca, in egala masura, art. 21 din Constitutie privind dreptul oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, precum si art. 125 alin. (1) din Constitutie, care statorniceste realizarea justitiei prin instantele judecatoresti stabilite de lege.
    Este insa evident ca, in prezenta unui drept de proprietate, incontestabil din punct de vedere juridic, al statului asupra locuintelor, intemeiat pe reglementari legale anterioare Constitutiei actuale, singura modalitate de restituire a imobilelor si, dupa caz, de dezdaunare a fostilor proprietari este adoptarea unei legi speciale.
    Intr-adevar, in prezenta unor realitati juridice consolidate ca efect al unor reglementari legale emise sub imperiul unei alte ordini constitutionale, instantele judecatoresti n-ar putea - in lipsa unor texte de lege menite sa rezolve nemijlocit situatiile complexe create in timp si sa concilieze interesele conflictuale ale diferitelor categorii de persoane - sa ordone restituiri sau reparatii, fara a se substitui, ele insele, puterii legiuitoare, depasind, prin aceasta, limitele puterii judecatoresti.
    Nu se poate sustine, in raport cu prevederile legii, ca acestea ar viola dispozitiile art. 21 si ale art. 125 alin. (1) din Constitutie, cita vreme, potrivit art. 18 din lege, hotararile comisiilor instituite pentru stabilirea dreptului fostilor proprietari si al altor persoane la restituirea in natura ori la acordarea de despagubiri, precum si a cuantumului despagubirilor, sunt supuse controlului judecatoresc, potrivit legii civile, si pot fi atacate in termen de 30 de zile de la comunicare.
    4. Nu s-ar putea vorbi, in aceste conditii, nici despre violarea, prin prevederile legii, a textelor constitutionale referitoare la ocrotirea proprietatii private, in mod egal, indiferent de titular, admitindu-se ideea, promovata de autorii uneia dintre sesizari, ca legiuitorul recurge la o "expropriere individuala", neprevazuta de Constitutie.
    Prevederile constitutionale referitoare la ocrotirea proprietatii private, inclusiv cele care reglementeaza exproprierea pentru o cauza de utilitate publica, nu pot avea, nici ele, caracter retroactiv, spre a servi la aprecierea legalitatii unor masuri adoptate in trecut, sub imperiul unei alte legislatii si al altui regim constitutional.
    Pornind de la constatarea unor realitati juridice existente, a caror validitate nu mai poate fi contestata, legea nu numai ca nu realizeaza "exproprierea individuala" a locuintelor aflate in proprietatea statului, dar infaptuieste, cu mijloace specifice si tinand seama de realitatile economice si sociale din prezent, o reparatie in folosul fostilor proprietari, persoane fizice.
    Scopul legii este acela de a statornici masuri reparatorii - restituiri si despagubiri - in interesul fostilor proprietari, ale caror locuinte au fost trecute in proprietatea statului, iar nu - astfel cum afirma - acela de a "improprietari" pe chiriasi. Posibilitatea vanzarii catre chiriasi a locuintelor ce nu se restituie in natura fostilor proprietari este reglementata, prin art. 9 alin. 1 din lege, ca o forma in care statul, in calitate de proprietar, statorniceste regimul juridic al bunurilor ce-i apartin, astfel cum a facut-o si cu privire la cea mai mare parte a fondului sau locativ, deja vanduta, potrivit legii, persoanelor care ocupau locuintele cu titlu de chiriasi. Este vorba, totodata, despre recunoasterea, prin lege, a unei indreptatiri egale a persoanelor carora li s-au repartizat cu chirie locuinte ale statului, de a le cumpara, indiferent de modul in care locuintele au fost dobandite in proprietate de catre stat, inlaturindu-se discriminarea actuala dintre chiriasii din locuintele construite de stat si cei care ocupa locuinte dobandite in proprietate, in alte moduri, de catre acesta. Si este vorba, in acelasi timp, de o masura menita sa asigure realizarea scopului legii, acela de a acoperi o parte a cheltuielilor necesitate de despagubirea fostilor proprietari, in conditiile in care resursele bugetare ce pot fi alocate cu aceasta destinatie sunt, evident, neindestulatoare.
    Asa fiind, "necesitatea" reglementarii cumpararii de catre chiriasi a locuintelor nerestituite in natura nu are nici o legatura cu cauzele de utilitate publica avute in vedere de Constitutie cu referire la conditiile exproprierii [art. 41 alin. (3)], dat fiind ca obiectul legii este cu totul altul decat exproprierea.
    Asadar, obiectiile de neconstitutionalitate care se refera la violarea art. 41 si art. 135 alin. (6) din legea fundamentala urmeaza a fi, de asemenea, considerate ca neintemeiate.
    5. Nici o prevedere a legii nu indeplineste critica potrivit careia ar fi incalcate prevederile art. 42 din Constitutie, care garanteaza dreptul la mostenire.
    Lasind la o parte referirea pe care autorii acestei critici o fac la asa-zisa "expropriere deghizata" - referire ce nu are nici un suport fata de prevederile legii si care, de altfel, nu poate decat in mod fortat sa fie asociata cu garantarea dreptului la mostenire -, legea recunoaste nelimitat drepturile mostenitorilor, acestea fiind identice cu cele ale fostului proprietar, la a carui succesiune sunt chemati. Toate formele succesiunii sunt recunoscute, atat cea legala, cat si cea testamentara; clasele de mostenitori nu sunt altele decat cele stabilite de legea civila; nici o derogare e la normele de drept comun referitoare la procedura succesorala nu este prevazuta. Legea stabileste, in fine (art. 5 alin. 4), ca mostenitorii sunt socotiti de drept ca au acceptat succesiunea de la data depunerii cererii privind restituirea in natura a locuintelor sau, dupa caz, acordarea de despagubiri.
    6. Nu poate fi acceptata nici critica privind violarea art. 49 din Constitutie, text care are in vedere cazurile in care, prin lege, poate fi restrans exercitiul unor drepturi sau libertati. Obiectia de neconstitutionalitate are in vedere incalcarea, prin art. 2 alin. 1 din lege, a dreptului la restituirea in natura a bunurilor trecute in proprietatea statului, precum si a dreptului la despagubire integrala pentru situatia in care bunul nu este restituit in natura.
    Este de observat, in primul rand, sub aspect formal, ca textul art. 49 nu se refera la restrangerea intinderii sau la suprimarea unor drepturi - cum pare a se sustine de catre autorii sesizarii, cu referire la consecinte decurgand din dreptul de proprietate -, ci la restrangerea exercitiului unor drepturi existente, recunoscute de alte texte constitutionale; iar drepturile la care se refera, concret, obiectia nu figureaza printre cele enumerate in cap. II al titlului II din Constitutie.
    Pe de alta parte, spre a se putea vorbi despre restrangerea unui drept - ori, in termenii Constitutiei, a exercitiului unui drept -, este necesar ca acel drept sa existe, ceea ce, astfel cum s-a aratat in cele ce preceda, cat priveste dreptul de proprietate, nu este cazul in raport cu prevederile legii, de vreme ce imobilele la care aceasta se refera fac obiectul dreptului de proprietate al statului. Dreptul fostilor proprietari de a li se restitui apartamentele ori de a primi despagubiri urmeaza, deci, sa se nasca in viitor, prin aplicarea prevederilor legii.
    In conditiile in care, de altfel, prevederile constitutionale produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi aplicate situatiilor ce-si gasesc reglementarea in lege nici textele Codului de procedura civila, la care autorii uneia dintre sesizari fac ample referiri. Nu este vorba numai despre faptul ca ne aflam in prezenta unor obiectii care privesc concordanta prevederilor legii cu Constitutia, iar nu cu dispozitii cuprinse intr-o alta lege, ci despre imprejurarea ca autorii sesizarii propun aplicarea legii civile la raporturi care nu au nimic comun cu aceasta, raporturi in care statul nu apare nicidecum ca un simplu debitor al unor obligatii in cadrul carora fostii proprietari sau mostenitorii acestora ar avea calitatea de creditori. Nu poate fi, asadar, de conceput aplicarea normelor dreptului privat intr-un domeniu apartinand, fara nici o indoiala, in intregime, dreptului public.
    Dar, intrucat nu poate fi vorba despre drepturi a caror existenta este incontestabila, asadar despre drepturi al caror exercitiu ar putea fi, eventual, restrans in considerarea motivelor avute in vedere de art. 49 din Constitutie, revine, ca atribut suveran, legiuitorului sa aprecieze asupra modalitatilor si conditiilor de realizare a masurilor reparatorii, ca si asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident ca, nefiind vorba despre restrangerea exercitiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparatii, nu se poate vorbi despre aplicarea art. 49 din Constitutie.
    Limitarea intinderii reparatiilor are in vedere, in cazul legii a carei constitutionalitate este discutata, posibilitatile economice si financiare existente in raport cu alte necesitati si prioritati economice si sociale, in a caror evaluare si satisfacere legiuitorul este suveran. Cat priveste modul de stabilire a despagubirilor si intinderii acestora, prevederile legii (art. 13 alin. 2) consacra, fara indoiala, solutii rezonabile.
    Este, intr-adevar, important de aratat ca, referitor la reparatia in ipoteza privarii de proprietate, Curtea Europeana a Drepturilor Omului - a carei practica este mentionata in punctul de vedere primit de la Guvern -, a stabilit, pe de o parte, ca dreptul la indemnizare trebuie sa aiba un cuantum rezonabil, iar pe de alta parte ca metoda de evaluare a bunului trebuie sa fie, la randul ei, in mod manifest rezonabila. Intrucat practica Curtii Europene a Drepturilor Omului se intemeiaza pe acte internationale referitoare la drepturile omului, se poate considera ca reglementarea cuprinsa in lege, cu privire la cuantumul despagubirilor ce vor fi acordate fostilor proprietari, da expresie exigentelor reglementarilor internationale avute in vedere de art. 20 din Constitutie.
    7. O alta obiectie de neconstitutionalitate are in vedere incalcarea art. 54 din Constitutie, care obliga pe cetateni sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti; or, in opinia autorilor obiectiei, legea creeaza premisele si conditiile juridice necesare chiriasilor spre a incalca, cu buna-stiinta, dreptul fostilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.
    Obiectia urmeaza sa fie respinsa. Trebuie constatat ca intre actualii chiriasi ai locuintelor trecute in proprietatea statului si fostii proprietari ai acestor imobile nu exista, nici in prezent si nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; asa fiind, nu exista nici o obligatie juridica pe care chiriasii ar fi chemati sa o observe cu buna-credinta.
    Pe de alta parte, in conformitate cu prevederile legii (art. 9), chiriasii dobandesc dreptul de a cumpara locuintele pe care le ocupa nu de la fostii proprietari si nici prin incalcarea drepturilor lor - acestia avand numai dreptul de a primi despagubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de catre o persoana a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici in acest caz si nici in general, sa justifice, prin ea insasi, o prezumtie a relei-credinte.
    De altfel, exercitarea abuziva a unui drept se produce numai in situatia in care dreptul se realizeaza in alt scop decat acela pentru care legea l-a recunoscut.
    8. Obiectia, potrivit careia prevederile art. 4 din lege, care stabilesc ca cetatenii romani domiciliati in strainatate nu beneficiaza de prevederile legii decat daca isi stabilesc domiciliul in tara in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a acesteia, incalca art. 16 din Constitutie, urmeaza sa fie acceptata.
    Intr-adevar, textul constitutional mentionat consacra egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari. Pe de alta parte, art. 25 din Constitutie, garantind dreptul la libera circulatie in tara si in strainatate, asigura fiecarui cetatean facultatea de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra, precum si de a reveni in Romania.
    Conditionarea, prin lege, a acordarii reparatiei pentru locuintele trecute in proprietatea statului de obligatia de a domicilia in tara reprezinta, fara indoiala, o masura care infringe egalitatea cetatenilor, statornicind, in detrimentul celor ce domiciliaza in strainatate, o discriminare inacceptabila in lumina art. 16 din Constitutie.
    O asemenea conditie poate aparea, in prezenta textelor constitutionale, ca o veritabila sanctiune pentru cei care nu au domiciliul in tara.
    Nu se poate considera, pe de alta parte, nici ca faptul de a domicilia in strainatate ar fi practic incompatibil cu dreptul de a primi despagubirile prevazute de lege.
    Nu se poate sustine, in fine - astfel cum se propune in punctul de vedere primit din partea presedintelui Senatului -, ca dreptul de a primi despagubirile ar fi corelativ cu indeplinirea unor obligatii ce presupun prezenta in tara a celor in cauza - anume participarea la formarea veniturilor sectorului public, din care se alimenteaza cheltuielile ocazionate de plata despagubirilor. Intr-adevar, legea nu prevede nicaieri, pentru virtualii beneficiari ai despagubirilor, o asemenea obligatie, care ar echivala cu indatorirea de a contribui financiar la propria lor dezdaunare.
    Conditia cuprinsa in art. 4 din lege trebuie deci sa fie inlaturata din textul acestui articol, care ar urma sa prevada expres faptul ca de prevederile legii beneficiaza si cetatenii romani domiciliati in strainatate. Referirea din acest articol la cetatenii romani este constitutionala, deci numai excluderea celor cu domiciliul in strainatate este contrara prevederilor art. 16 din Constitutie.
    9. Cat priveste incalcarea art. 18 din Constitutie prin faptul ca strainii si apatrizii sunt inlaturati de la beneficiul legii, este de observat, in primul rand, ca nu exista, in cuprinsul legii, o prevedere expresa in acest sens.
    Asa fiind, in cadrul punctului de vedere primit de la presedintele Camerei Deputatilor se sustine ca, potrivit art. 1 din lege, prevederile acesteia se aplica fostilor proprietari, indiferent daca sunt sau nu cetateni romani, straini sau apatrizi; se precizeaza, totusi, ca potrivit art. 41 alin. (2) din Constitutie, strainii si apatrizii nu vor putea dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
    In schimb, in punctul de vedere al presedintelui Senatului se porneste de la ideea ca strainii si apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii, exprimindu-se si motivele pentru care obiectia de neconstitutionalitate privind aceasta solutie nu poate fi primita.
    In punctul de vedere al Guvernului nu se face nici o referire la acest aspect.
    Apare, insa, neindoielnica vointa legiuitorului de a exclude strainii si apatrizii de la aplicarea prevederilor legii, de vreme ce, chiar in ce-i priveste pe cetatenii romani aflati in strainatate, beneficiul legii este recunoscut numai cu conditia de a-si stabili domiciliul in tara. Daca legea ar fi avut in vedere recunoasterea dreptului de a beneficia de masuri reparatorii si strainilor ori apatrizilor, ar fi trebuit ca si in cazul acestora sa prevada cel putin conditia pusa cetatenilor romani, caci altfel s-ar fi creat o inadmisibila discriminare fata de acestia din urma.
    Rezulta, asadar, printr-un rationament per a contrario, ca strainii si apatrizii nu au fost avuti in vedere de lege ca potentiali beneficiari ai masurilor pe care aceasta le cuprinde.
    Interpretarea are la baza textul art. 4 din lege, astfel incat este evident ca modificarea acestui articol, in sensul avut in vedere la pct. 8, ca urmare a constatarii neconstitutionalitatii sale, nu va mai ingadui deducerea vointei legiuitorului cu privire la chestiunea de a sti daca strainii si apatrizii beneficiaza sau nu de prevederile legii.
    Este, de aceea - si aici - necesar ca, in cadrul procedurii de reexaminare a legii, Parlamentul sa aprecieze cu privire la rezolvarea acestei probleme, urmand ca, daca socoteste necesar, sa introduca precizarile corespunzatoare, eventual in chiar cuprinsul art. 4 din lege.
    Solutia care se desprinde din actuala redactare a legii este, insa, la adapostul oricarei critici de neconstitutionalitate. Intr-adevar, textul art. 18 alin. (1) din Constitutie - la care se refera una dintre sesizari - prevede ca "cetatenii straini si apatrizi care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si de alte legi". Excluzand si in acest caz o aplicare retroactiva a legii fundamentale, nu se poate pretinde asimilarea acestor persoane cu cetatenii romani sub aspectul vocatiei la beneficiul unei legi ce creeaza drepturi numai pentru viitor.
    Trebuie insa precizat ca protectia generala a averilor, la care se refera textul constitutional mentionat, nu poate, nicidecum, sa oblige pe legiuitor la includerea, in regimul de favoare pe care intelege sa-l instituie pentru cetatenii romani intr-un anumit domeniu al relatiilor sociale, si a persoanelor care nu au aceasta calitate, iar masurile instituite prin aceasta lege exced, neindoielnic, cadrul protectiei generale a averilor apartinand strainilor sau apatrizilor. Intr-adevar, in lumina textului constitutional se au in vedere, ca obiect al protectiei, averile existente, iar nu si drepturile conferite de lege pentru viitor, peste limitele acestor averi. Adoptarea unor asemenea masuri exclusiv cu privire la cetatenii romani este, de aceea, atributul suveran al legiuitorului.
    10. Sustinerea potrivit careia art. 24 alin. 2 din lege se abate de la art. 128 din Constitutie, pe de o parte pentru ca ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului in activitatea de judecata, iar pe de alta parte ca trimite la dispozitiile art. 330 din Codul de procedura civila, text care ar fi, el insusi, neconstitutional, urmeaza sa fie inlaturata.
    Intr-adevar, art. 24 alin. 2 din lege nu cuprinde o reglementare legislativa noua, ci se multumeste sa faca trimitere la norme deja existente, anume acelea cuprinse in Codul de procedura civila. Prevazand ca hotararile judecatoresti definitive si irevocabile vor putea sa fie atacate cu recurs in anulare, textul legii nu are caracter imperativ si, deci, nu adauga cu nimic la reglementarea de drept comun.
    Presupunerea ca, printr-un asemenea text, s-ar dori sa se sugereze o anumita orientare a practicii in materie este excesiva, avand caracter politic.
    Trimiterea, intr-o lege, la prevederile unei alte legi in vigoare este, de altfel, un procedeu obisnuit in tehnica legislativa, larg utilizat in legislatia noastra, si aceasta nu poate fi, sub nici un aspect, contrar normelor si principiilor constitutionale.
    Pe de alta parte, constitutionalitatea prevederilor Codului de procedura civila nu este o chestiune care poate fi discutata si solutionata de Curtea Constitutionala cu prilejul analizei obiectiilor de neconstitutionalitate a legii la care se refera sesizarile, intrucat o asemenea analiza ar depasi limitele competentei Curtii, astfel cum sunt stabilite prin art. 144 lit. a) din Constitutie, care se refera exclusiv la legea adoptata, inainte de promulgare.
    11. Obiectiile privind neconstitutionalitatea unor texte ale legii, care ar infringe dispozitiile art. 20 din Constitutie, nu pot fi acceptate.
    Intr-adevar, prevederile art. 20 din Constitutie, prin care se stabileste raportul intre reglementarile internationale la care Romania este parte si legislatia interna, nu pot avea, desigur, caracter retroactiv si, ca atare, nu pot servi pentru aprecierea unor dispozitii legislative anterioare legii fundamentale si nici pentru dezlegarea problemelor legate de raporturile juridice nascute intr-un regim constitutional in care principiile instituite prin textele constitutionale actuale nu erau cunoscute.
    Efectele unor asemenea reglementari internationale asupra legislatiei interne si a aplicarii acesteia, pentru perioada anterioara Constitutiei in vigoare, nu pot fi, asadar, decat acelea care puteau exista in momentul in care s-au produs.
    Trecand peste faptul ca Declaratia referitoare la principiile fundamentale ale justitiei in legatura cu victimele abuzului de putere, adoptata prin Rezolutia nr. 46/34 a Adunarii generale a O.N.U., nu poate fi inclusa, prin caracterul ei de recomandare, printre reglementarile internationale avute in vedere de art. 20 din Constitutie, trebuie, de altfel, sa constatam, chiar in afara chestiunilor privind neretroactivitatea prevederilor constitutionale mentionate, ca problema se reduce, in ultima analiza, la acordarea despagubirilor si la caracterul lor, aspecte sub care obiectiile cuprinse in sesizarile primite nu indreptatesc concluzia ca legea s-ar abate de la normele internationale in materie. Nu s-ar putea, intr-adevar, sustine ca modul de acordare a despagubirilor si cuantumul acestora - astfel cum sunt stabilite prin lege - nu ar fi rezonabile ori ar infringe principii de echitate sociala, in raport cu realitatile sociale din Romania si cu posibilitatile economice existente.
    12. Cat priveste sesizarea adresata de grupul de senatori, prin care se sustine ca, in fapt, au votat in favoarea legii numai 68 sau 69 de membri ai Senatului - in timp ce pentru adoptare erau necesare 72 de voturi "pentru" -, aceasta urmeaza sa fie respinsa.
    Intr-adevar, sesizarea are in vedere o situatie a carei apreciere, in cadrul procedurii de adoptare a legilor in Senat, revine exclusiv membrilor acestuia si nu poate face obiect al controlului de constitutionalitate din partea Curtii Constitutionale.
    Astfel cum rezulta din stenograma dezbaterilor din sedinta din 20 iunie 1994 a Senatului, problema ce face obiectul sesizarii a fost ridicata si discutata in sedinta respectiva, fara sa se fi constatat neregularitati in aplicarea regulilor de procedura cu prilejul adoptarii legii.
    In aceste conditii, obiectia de neconstitutionalitate este neintemeiata, dat fiind ca legea a fost adoptata cu respectarea prevederilor Constitutiei.
    13. In sesizarea grupului de deputati se invoca incalcarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constitutie si, deopotriva, a art. 54 din Regulamentul sedintelor comune ale celor doua Camere. Se are in vedere faptul ca, intrucat raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu exceptia art. 10 din proiectul legii -, nu a intrunit, dupa dezbatere, numarul necesar de voturi la Camera Deputatilor, in sedinta comuna a Camerelor din 25 iunie 1995 au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 (votat de Senat in propria sa redactare, desi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputatilor).
    Obiectia de neconstitutionalitate urmeaza a fi examinata in lumina Deciziei nr. 62/1995 a Curtii Constitutionale cu privire la constitutionalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare, lege care a trecut prin aceleasi proceduri parlamentare ca si legea a carei constitutionalitate este contestata, cu deosebirea ca aceste proceduri s-au desfasurat la Senat.
    In termenii analizei facute in decizia mentionata trebuie sa se constate - exceptand situatia art. 10 din proiectul legii, al carui cuprins a fost discutat in sedinta comuna a celor doua Camere - ca respingerea raportului de mediere de catre Camera Deputatilor nu este reala.
    Intr-adevar, toate propunerile comisiei de mediere, vizand eliminarea divergentelor dintre Camere, au fost admise, text cu text, de Camera Deputatilor, in cadrul dezbaterilor prilejuite de examinarea raportului comisiei de mediere, astfel cum rezulta din stenograma sedintei din 27 iunie 1995. Or, propunerile astfel acceptate ale comisiei de mediere nu faceau altceva decat sa consemneze concilierea fiecarei divergente in parte. Acceptarea, dupa discutii, a acestor propuneri nu putea sa insemne, in fond, decat faptul ca divergentele au fost, rand pe rand, eliminate. Imprejurarea ca, in final, raportul comisiei de mediere a fost aprobat cu o majoritate care nu era cea absoluta, nu poate duce la concluzia ca divergentele persista, ca si cum raportul comisiei nu ar fi existat; o asemenea concluzie ar contrazice hotararile succesive luate, regulamentar, prin vot, de catre Camera Deputatilor pentru aprobarea fiecarei propuneri cuprinse in raportul de mediere, vizand concilierea tuturor divergentelor. Iar art. 10 din proiectul legii, ramas in divergenta, a fost discutat si adoptat in sedinta comuna a celor doua Camere.
    In realitate, neintrunirea majoritatii absolute in Camera Deputatilor nu poate duce la concluzia reinvierii divergentelor, conciliate anterior prin aprobarea propunerilor de mediere atat in Senat, cat si in Camera Deputatilor.
    Asa fiind, luarea de catre plenul celor doua Camere a hotararii de a se trece la votarea raportului de mediere (fiind supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege), potrivit ordinii de zi aprobate, nu poate fi considerata neconstitutionala, cat timp aceasta corespunde scopului si ratiunii pentru care fusese convocata sedinta comuna.
    Obiectia de neconstitutionalitate urmeaza, asadar, sa fie respinsa.

    Avand in vedere considerentele expuse, in temeiul prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 17, art. 18 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 25, art. 41 alin. (1)-(5) si (7), art. 42, art. 49, art. 54, art. 74 alin. (1), art. 76 alin. (2), art. 125 alin. (1), art. 128, art. 135 alin. (6), art. 144 lit. a) si art. 150 din Constitutie, precum si al prevederilor art. 20 alin. (2) si (3) din Legea nr. 47/1992,

    CURTEA CONSTITUTIONALA
    In numele legii
    DECIDE:

    1. Constata ca sesizarea grupului de 50 de deputati, ce formeaza obiectul Dosarului nr. 106 A/1995, nu a fost facuta cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constitutie, Curtea Constitutionala nefiind legal sesizata pentru a se pronunta asupra obiectiilor de neconstitutionalitate cuprinse in aceasta sesizare.
    2. Constata ca Legea pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, a fost adoptata cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) si ale art. 76 alin. (2) din Constitutie.
    3. Constata ca art. 1 - cu exceptia prevederilor alin. 1 referitoare la locuintele trecute, fara titlu, in proprietatea statului -, art. 2 alin. 1, art. 9 alin. 1, art. 13 alin. 2 si art. 24 din aceeasi lege sunt constitutionale.
    4. Constata ca precizarea "fara titlu" din art. 1 alin. 1, precum si conditia de stabilire a domiciliului in tara, prevazuta de art. 4 din lege, sunt neconstitutionale.
    5. Decizia se comunica Presedintelui Romaniei, presedintelui Camerei Deputatilor si presedintelui Senatului si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
    Deliberarea a avut loc la data de 19 iulie 1995 si la ea au participat: Ioan Muraru, presedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stangu si Victor Dan Zlatescu, judecatori.

             PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
             prof. univ. dr. IOAN MURARU

                       Magistrat-asistent,
                       Gabriela Dragomirescu