Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) şi art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 1.751/62/2015 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 193D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, având în vedere că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „martor" este una autonomă, iar, în măsura în care declaraţiile suspectului sau inculpatului sunt folosite în alte cauze, acestea vor avea statutul de declaraţie de martor. Totodată, solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că normele procesual penale criticate au fost completate, în sensul celor susţinute de autorul excepţiei, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 4 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.751/62/2015, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) şi art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Aristotel Adrian Căncescu într-o cauză penală în care autorul excepţiei, printre alţii, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, luare de mită, spălare a banilor, trafic de influenţă.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, autorul susţine, în esenţă, că, pe calea controlului de constituţionalitate a sintagmei „declaraţiile suspectului sau ale inculpatului", cuprinsă în normele procesual penale criticate, se impune adăugarea sintagmei „propria cauză". În esenţă, susţine că utilizarea declaraţiei suspectului - care poate fi mincinoasă - contrar principiului loialităţii probelor, în alte dosare penale, ca declaraţie de martor, aduce atingere independenţei judecătorului - „în condiţiile în care justiţia devine parţială şi neegalitară în legătură cu declaraţia suspectului după cum este folosită în propriul dosar sau al altor persoane, din alte dosare penale", dreptului părţilor la un proces echitabil - câtă vreme sintagma „declaraţiile suspectului sau ale inculpatului" nu face „distincţia dată de propriul dosar", egalităţii în drepturi a cetăţenilor - întrucât se creează o discriminare „între suspectul al cărui dosar este disjuns, respectiv declaraţia sa, şi poziţia inculpatului a cărui declaraţie şi apărare este utilizată numai în legătură cu propriul dosar" şi dreptului la apărare - „atâta vreme cât există la îndemâna organului de urmărire penală mijloace de constrângere ce sunt străine magistratului care judecă cauza cu referire la declaraţia suspectului audiat în alt dosar disjuns", ingerinţa fiind şi mai evidentă când scopul este numai acela de a obţine probe. În concluzie, autorul excepţiei critică „textul şi modul de utilizare în dosarele de urmărire penală, fără a se face distincţie între propriul dosar şi alte dosare", prin raportare la principiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi înfăptuirea justiţiei.6. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, autorul susţine, în esenţă, că, prin norma procesual penală criticată, „se atestă că înregistrarea cu mijloace tehnice a şedinţei de judecată, ce constituie suportul probator al derulării întregii proceduri, devine din mijloc de probă, numai un element de verificare a notelor de şedinţă întocmite de grefier în cadrul procedurii contestate". Totodată, susţine că „prin modul în care este concepută norma criticată se încalcă dreptul la apărare, respectiv la informare al inculpatului asupra întregului material al propriului dosar, refuzându-i-se mijlocul tehnic de înregistrare (suportul), legiuitorul dând preferinţă notei de şedinţă întocmită de grefier, în condiţiile scrierii acesteia în cursul şedinţei de judecată sub presiunea şi încărcătura tensională a procesului."7. Tribunalul Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală corespund exigenţelor constituţionale, nefiind afectat principiul loialităţii administrării probelor, caracterul echitabil al procesului, inculpatul şi apărătorul său beneficiind de garanţiile ce rezidă din art. 83, respectiv art. 92 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală. De asemenea, reţine că prevederile art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală nu sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, fiind asigurată atât publicitatea şedinţei de judecată, cât şi exercitarea dreptului la apărare sau accesul liber la justiţie.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Arată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală sunt criticate pentru modalitatea de utilizare a declaraţiei date de un suspect într-o altă cauză care a fost disjunsă, aspect a cărui analiză excedează atribuţiilor Curţii Constituţionale. De asemenea, art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală este criticat pentru ceea ce nu conţine, adică imposibilitatea părţilor de a avea acces nemijlocit la înregistrările şedinţei de judecată, iar nu numai la notele de şedinţă ale grefierului. Faţă de argumentele invocate, precizează că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului său. Apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, neintrând în competenţa Curţii Constituţionale modificarea sau interpretarea normelor supuse controlului său, în sensul dorit de autorul excepţiei.10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a), precum şi cele ale art. 396 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Consideră că normele procesual penale ale art. 97 alin. (2) lit. a) nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare ori principiului loialităţii probelor, acestea stabilind doar caracterul de mijloc de probă în procesul penal al declaraţiilor suspectului ori inculpatului. Deşi textul legal nu distinge după cum declaraţiile sunt date ori nu în propriul dosar, având în vedere poziţia procesuală a celui chemat să răspundă penal, precum şi faptul că declaraţiile date de suspect ori inculpat reprezintă o modalitate prin care îşi exercită dreptul la apărare, constituind un drept al acestuia, iar nu o obligaţie, apreciază că procedura instituită de lege pentru obţinerea acestor declaraţii prezintă suficiente garanţii privitoare la caracterul echitabil al procesului penal. Precizează că nu se poate reţine încălcarea principiului loialităţii administrării probelor, art. 101 din Codul de procedură penală stabilind expres că o asemenea încălcare poate interveni în trei ipoteze: întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe; metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei (chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare); în a treia ipoteză, se interzice organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Constată, de asemenea, că susţinerile autorului excepţiei tind la completarea textului legal, prin adăugarea sintagmei „în propriul dosar". Or, acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituţie şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.11. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, faţă de dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Constituţie, apreciază că textele de lege criticate nu restrâng în mod nejustificat accesul liber la justiţie ori dreptul la apărare, întrucât, în cazul în care notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată nu ar fi corect redactate, părţile au posibilitatea de a le contesta şi de a solicita completarea ori rectificarea acestora pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) şi art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut:– Art. 97 alin. (2) lit. a) - „Proba şi mijloacele de probă": „(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;";
– Art. 369 alin. (4) şi (5) - „Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată": „(4) Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor. (5) În caz de contestare de către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată."15. Cât priveşte prevederile art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 - „Accesul liber la justiţie", art. 24 - „Dreptul la apărare" şi art. 124 - „Înfăptuirea justiţiei". Invocă totodată dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (2) referitor la tratatele ratificate de Parlament şi art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului prin raportare la dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 referitor la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil şi art. 48 referitor la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 16. În ceea ce priveşte prevederile art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (2) şi (3) potrivit cărora, pe de o parte, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de acces la instanţă, iar pe de altă parte, părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 24 - „Dreptul la apărare". Invocă totodată dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (2) referitor la tratatele ratificate de Parlament şi art. 20 alin. (1) privind tratatele internaţionale privind drepturile omului prin raportare la dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv art. 47 referitor la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, art. 48 referitor la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare şi art. 49 privind principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului", Curtea observă că, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, reţinând, în paragrafele 17-20, că, potrivit art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că informaţiile furnizate de probe, prin conţinutul lor, nu pot fi folosite în procesul penal decât prin modalităţi expres prevăzute în Codul de procedură penală. Conform art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace de probă: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; şi f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Curtea a reţinut, totodată, că, în continuarea articolelor mai sus analizate, Codul de procedură penală prevede la art. 97 alin. (3) că procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. Prin urmare, Curtea a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, Curtea a subliniat diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică, reţinând, printre altele, cu titlu de exemplu, că declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa. 18. În continuare, distinct faţă de considerentele precitate, Curtea reţine, cu privire la declaraţiile suspectului şi inculpatului, că acestea constau în relatările acestor subiecţi procesuali cu privire la faptă şi la acuzaţia ce li se aduce, prin intermediul lor constatându-se existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, identificându-se persoana care a săvârşit-o ori putând fi stabilite alte împrejurări care contribuie la aflarea adevărului. Componenta procesuală a acestui mijloc de probă priveşte atât dreptul la apărare al persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, cât şi caracterul echitabil al procesului, aprecierea directă de către instanţă a mărturiilor acuzatului fiind decisivă în stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei sale. Importanţa declaraţiilor suspectului sau inculpatului rezultă din ansamblul normelor procesual penale în vigoare care impun ca organele judiciare să ia aceste declaraţii atât în cursul urmăririi penale, la momentul dispunerii măsurilor procesuale, cât şi în cursul judecăţii [art. 108, art. 209 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 225 alin. (7), art. 248 alin. (4), art. 309 alin. (2) şi art. 378 din Codul de procedură penală]. Curtea reţine, de asemenea, că declaraţiile suspectului sau inculpatului sunt supuse „liberei aprecieri a organelor judiciare", potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2)], fiind necesar ca judecătorul să fie convins „dincolo de orice îndoială rezonabilă" cu privire la acuzaţie [alin. (3)] pentru a dispune condamnarea. Totodată, Curtea reţine că actualele norme procesual penale limitează obiectul ascultării, acesta fiind circumscris la fapta care i-a fost comunicată suspectului, respectiv inculpatului, prin aceasta făcându-se aplicarea dreptului la apărare, şi anume prin aceea că nu se pot extinde acuzaţia şi acţiunea penală asupra unor fapte care nu i-au fost comunicate suspectului/inculpatului. 19. În prezenta cauză, cu referire la normele procesual penale criticate, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că prin „modul de utilizare" a declaraţiei suspectului în alt dosar disjuns, aşadar prin administrarea acesteia ca declaraţie de martor în cadrul altui dosar, se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la egalitatea în drepturi, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi înfăptuirea justiţiei. Solicită ca, pe calea controlului de constituţionalitate, sintagmei „declaraţiile suspectului sau ale inculpatului", cuprinsă în normele procesual penale criticate, să i se adauge sintagma „propria cauză". 20. Or, faţă de aceste susţineri, Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi de lege de către instanţa de judecată. Asemenea aspecte însă nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În aceste condiţii, Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală. 21. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, autorul susţine că prin modul în care este concepută norma criticată se încalcă dreptul la apărare, respectiv la informare al inculpatului asupra întregului material al propriului dosar, refuzându-i-se mijlocul tehnic de înregistrare (suportul) a şedinţei de judecată, legiuitorul dând preferinţă notei de şedinţă întocmite de grefier, în condiţiile scrierii acesteia în cursul şedinţei de judecată sub presiunea şi încărcătura tensională a procesului. 22. Faţă de susţinerile autorului excepţiei, Curtea reţine că, în cadrul şedinţelor de judecată, succesiunea actelor procesuale şi procedurale se înregistrează, potrivit alin. (1) al art. 369 din Codul de procedură penală, cu mijloace tehnice audio şi, totodată, sunt scriptic constatate de către grefierul de şedinţă, actele cu relevanţă procesuală şi rezultatul procedural al efectuării lor, pentru a avea materialul documentar necesar desfăşurării ulterioare a procesului penal. Aşadar, Curtea reţine că, în cursul procesului penal, sunt acte procedurale pentru care se întocmeşte separat documentarea necesară - cum ar fi declaraţiile inculpatului, martorilor, experţilor, redactarea de încheieri pentru măsurile procesuale dispuse de instanţă, cereri formulate de părţi -, iar pentru constatarea celorlalte acte grefierul de şedinţă ia note despre ceea ce se petrece în desfăşurarea activităţii de judecată. 23. Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale în vigoare, procurorul şi părţile pot cere citirea notelor de şedinţă şi vizarea lor de către preşedinte, iar după terminarea şedinţei de judecată participanţii la proces pot primi, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului [art. 369 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală]. Şi, de asemenea, potrivit art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală - criticat în prezenta cauză - notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor, iar în caz de contestare de către participanţii la proces a notelor grefierului acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată. Curtea observă că dispoziţiile art. 369 din Codul de procedură penală se regăseau într-o reglementare similară în art. 304 din Codul de procedură penală din 1968. 24. Cât priveşte înregistrarea şedinţelor de judecată, Curtea constată că, prin Decizia nr. 128 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015, analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, a reţinut că „dispoziţii cu privire la înregistrarea şedinţei de judecată se regăsesc în art. 13 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că şedinţele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările sau stenogramele se transcriu de îndată. Grefierul sau specialistul în stenografie consemnează toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului de judecată. La cerere, părţile pot primi o copie a transcrierii înregistrărilor, stenogramelor sau notelor grefierului."(paragraful 17). De asemenea, Curtea a reţinut că „instanţa de judecată înregistrează şedinţele de judecată în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care are ca scop o mai bună administrare a justiţiei" (paragraful 21), „prin urmare, Curtea constată că înregistrarea şedinţelor de judecată este obligatorie, vizează toate cauzele, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincţie, şi reprezintă o operaţiune tehnică care nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale invocate şi are drept scop înfăptuirea unui act de justiţie transparent şi realizarea unei bune administrări a justiţiei ca serviciu public" (paragraful 23). 25. Faţă de cele arătate, Curtea constată că textele criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal, prevăzut în art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, putându-şi apăra drepturile şi interesele procesuale sau procedurale prin formularea contestaţiei cu privire la notele grefierului, acestea din urmă fiind completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată. 26. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin normele procesual penale criticate, a dreptului la apărare, acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de autorul excepţiei, Curtea reţine că normele criticate nu încalcă garanţiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituţie. 27. Cât priveşte dispoziţiile art. 48 privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 49 referitor la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, raportat la conţinutul normelor procesual penale criticate şi la motivele de neconstituţionalitate formulate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în prezenta cauză. 28. Totodată, cu privire la înregistrarea şedinţei de judecată prin mijloace tehnice audio, Curtea reţine că, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, şedinţa de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice, iar suportul înregistrării se păstrează în arhiva instanţei [art. 122 alin. (4)], grefierul şef de secţie fiind cel care verifică şi supraveghează modul de înregistrare a şedinţelor de judecată, prin mijloace tehnice audio sau video, în condiţiile legii [art. 51 alin. (1) lit. q)]. De asemenea, potrivit art. 162 alin. (1), (3) şi (4) din Regulament, copiile de pe suportul material sau de pe copiile certificate ale acestuia în cauzele penale se eliberează numai părţilor sau reprezentanţilor acestora, cu încuviinţarea judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, după caz [alin. (1)]. După rămânerea definitivă a hotărârii, eliberarea copiilor de pe suporturile prevăzute la alin. (1) se realizează cu încuviinţarea preşedintelui de secţie sau a preşedintelui instanţei, după caz [alin. (3)], iar copiile electronice ale înregistrării şedinţei de judecată se eliberează de grefierul care a participat la şedinţă, în condiţiile legii, cu încuviinţarea completului de judecată, prevederile alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător [alin. (4)]. 29. Aşadar, faţă de cele reţinute în precedent, Curtea constată că, la data invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate şi a formulării susţinerilor potrivit cărora autorului excepţiei i se refuză accesul la mijlocul tehnic de înregistrare a şedinţei de judecată, prin aceasta fiindu-i încălcat dreptul la apărare, în temeiul Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti autorul avea posibilitatea să solicite şi completul de judecată să aprobe eliberarea de copii electronice ale înregistrării şedinţei de judecată. 30. Totodată, Curtea reţine că art. 369 din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. II pct. 97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, şi a fost introdus un nou alineat la articolul menţionat - alin. (6) - potrivit căruia „La cerere, părţile, pe cheltuiala acestora, pot obţine o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată în ceea ce priveşte cauza lor, cu excepţia situaţiilor în care şedinţa nu a fost publică în tot sau în parte". În aceste condiţii - cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie fiind în curs de soluţionare, în etapa de cercetare judecătorească - autorul excepţiei are posibilitatea în continuare de a solicita o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată, temeiul cererii sale reprezentându-l norma procesual penală precitată, astfel cum a fost modificată. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 1.751/62/2015 al Tribunalului Braşov - Secţia penală. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 369 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu