DECIZIE Nr. 71
din 15 octombrie 2007
cu privire la stabilirea
competentei de solutionare a plangerii formulata in temeiul art. 168 din Codul
de procedura penala, cand cauza se afla in cursul urmaririi penale.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 539 din 17 iulie 2008
Dosar nr. 41/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
stabilirea competentei de solutionare a plangerii
formulata in temeiul art. 168 din Codul de procedura penala, cand cauza se afla
in cursul urmaririi penale.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de
judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu
Mihail, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de
pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că,
în cursul urmăririi penale, competenţa de a soluţiona plângerea formulată în
temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In aplicarea dispoziţiilor art. 168 din
Codul de procedură penală, prin care este reglementată contestarea măsurii asigurătorii,
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la
competenţa de soluţionare a plângerii formulate în temeiul acestui text de lege.
Astfel, unele instanţe au apreciat că, în raport cu
dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este instituită
o competenţă alternativă, plângerea în contra măsurii asigurătorii luate şi a
modului de ducere la îndeplinire a acesteia poate fi adresată fie procurorului,
fie instanţei de judecată.
Alte instanţe au considerat că, în cursul urmăririi
penale, competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii asigurătorii
dispuse de procuror aparţine în exclusivitate procurorului.
In fine, au fost şi instanţe care s-au pronunţat în
sensul că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură
penală revine competenţei de soluţionare a procurorului dacă este formulată în
cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată dacă este adresată
în cursul judecăţii.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
In adevăr, prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură
penală, reglementându-se contestarea măsurii asigurătorii, s-a prevăzut că „în
contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a
acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi
orice altă persoană se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în
orice fază a procesului penal".
Formularea „se pot plânge procurorului sau instanţei de
judecată" nu presupune instituirea unei competenţe alternative, la
alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispoziţiile
de ansamblu ale alineatului menţionat nu reglementează o astfel de competenţă,
ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de
el în orice fază a procesului penal.
A considera altfel ar însemna să se contravină
principiului legalităţii procesului penal, instituit prin art. 2 alin. 1 din
Codul de procedură penală, conform căruia „procesul penal se desfăşoară atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege".
De aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168
alin. 1 din Codul de procedură penală, în urma modificării ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003,
competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii asigurătorii nu poate
conduce decât la concluzia că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să
fie adresată organului judiciar cu atribuţie de decizie specific fiecărei faze
a procesului penal, iar nu oricăruia dintre aceste organe.
De altfel, în art. 275 din Codul de procedură penală,
prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor şi actelor de
urmărire penală, se prevede la alin. 3 că o astfel de plângere „se adresează
procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se
depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală".
Aşa fiind şi cum prin nicio altă dispoziţie nu se
instituie competenţa alternativă de soluţionare a unor asemenea plângeri, se
impune să se considere că textul art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală
nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca plângerea respectivă
să fie soluţionată numai de organul judiciar specific fiecărei faze procesuale,
adică de procuror în timpul urmăririi penale şi de judecător în timpul
judecăţii.
In acest sens mai trebuie
observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 din
Codul de procedură penală, este exclusă competenţa concomitentă a mai multor
organe judiciare pentru soluţionarea plângerii în aceeaşi fază procesuală,
pentru că s-ar contraveni principiului unicităţii organului judiciar în raport
cu fiecare etapă procesuală şi s-ar crea o situaţie inadmisibilă de
interferenţă concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuţiile mai multor
organe judiciare.
Mai mult, din reglementarea dată prin art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală
reiese, cu valoare de principiu, că interferenţa dintre atribuţiile
procurorului şi cele ale instanţei de judecată, în legătură cu soluţionarea
plângerilor împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, nu poate surveni
decât în cazuri strict limitate şi numai după parcurgerea unei etape prealabile
de soluţionare de către procurorul ierarhic superior a unei prime plângeri
îndreptate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată,
emise de procurorul care a instrumentat în cauzele
respective.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al
art. 4142 din Codul
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se
stabili că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură
penală revine în competenţa de soluţionare a procurorului atunci când este
formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, a instanţei de judecată
dacă se formulează în cursul judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi stabilesc:
Competenţa de a soluţiona plângerea formulată în
temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului în cursul
urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată în cursul judecăţii.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie
2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei