Decizia Nr.655 din 17.05.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Consiliul Local - Direcţia de Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, în Dosarul nr. 1.716/279/2010 al Judecătoriei Piatra-Neamţ şi care formează obiectul Dosarului nr. 3.328D/2010 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 3.329D/2010, având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicată de aceiaşi autori, în Dosarul nr. 1.715/279/2010 al Judecătoriei Piatra-Neamţ.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 3.329D/2010, la Dosarul nr. 3.328D/2010, având în vedere că acestea au un obiect identic.Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu măsura conexării dosarelor.Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 3.329D/2010, la Dosarul nr. 3.328D/2010, care este primul înregistrat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că, într-adevăr, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, însă, contrar art. 44 din Constituţie, interdicţia popririi sumelor necesare drepturilor salariale, care operează nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţării popririi, nu reprezintă o limitare rezonabilă a acestui drept. De asemenea, arată că salariul, care reprezintă un „bun“, protejat de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, are caracter vital, reprezintă un obiect al contractului de muncă, astfel încât normele criticate reprezintă o ingerinţă în executarea contractului de muncă. Ca atare, sancţiunea vizează, în realitate, drepturile angajaţilor şi, în contradicţie cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie, restrânge nejustificat dreptul de proprietate al acestora. Invocă, în acest sens, Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:Prin încheierile din 8 iulie 2010 şi 7 iulie 2010, pronunţate în dosarele nr. 1.716/279/2010 şi nr. 1.715/279/2010, Judecătoria Piatra-Neamţ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Consiliul Local - Direcţia de Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, în litigii având ca obiect validare poprire.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că textul legal criticat este neconstituţional, în măsura în care interdicţia de executare silită prin poprire a drepturilor salariale este limitată la termenul de 6 luni de la data înfiinţării acesteia. Pentru a răspunde exigenţelor constituţionale, ar trebui eliminată sintagma „nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţării popririi“, numai în acest mod realizânduse o protecţie efectivă a dreptului la salariu, în conformitate cu dispoziţii din pacte şi tratate la care România este parte, precum: Convenţia nr. 95/1949 privind protecţia salariului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Carta socială europeană revizuită, „Directiva 2002/1974/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 80/1987/CEE a Consiliului privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului“. Susţin că, prin dispoziţiile legale criticate, se realizează o restrângere a exerciţiului dreptului la salariu, care nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 53 din Constituţie. Această restrângere nu este nici proporţională (salariaţii urmând a fi lipsiţi de posibilitatea de a-şi asigura un nivel de trai satisfăcător) şi nici nediscriminatorie (salariaţii urmând a fi privaţi de un drept deja dobândit, fără a se putea apăra, spre deosebire de ceilalţi debitori).Totodată, întrucât salariul reprezintă un „bun“ în accepţiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului noţiunii din textul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederile legale criticate încalcă şi dreptul de proprietate privată. Autorii excepţiei invocă în acest sens hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH contra Olandei, 1995.Judecătoria Piatra-Neamţ apreciază că prevederile art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă nu contravin dispoziţiilor art. 11, art. 15 alin. (1), art. 20, art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53 din Constituţie, deoarece acestea au rolul de a proteja creditorul, care ar putea astfel să se vadă lipsit de posibilitatea de a-şi recupera creanţa în faţa unei stări de insolvabilitate continue a debitorului. Prin instituirea normei respective nu sunt îngrădite şi nici restrânse vreunele dintre drepturile fundamentale, ci, dimpotrivă, raţiunea normei rezidă în necesitatea de a garanta recuperarea creanţelor prin posibilitatea îndestulării creditorului şi din sumele de bani destinate unei afectaţiuni speciale. În măsura în care nu s-ar limita la o perioadă de timp dreptul debitorului de a excepta de la executare silită anumite sume, dreptul creditorului rezultând dintr-un titlu executoriu ar putea deveni iluzoriu.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, prevederi introduse prin art. I pct. 22 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, având, în prezent, următorul cuprins: „Nu sunt supuse executării silite prin poprire: [...] c)sumele necesare plăţii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţării popririi.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 alin. (1) şi (2) privind garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi înfrâng norme din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 privind protecţia salariului, ratificată prin Decretul nr. 284/1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 81 din 6 iunie 1973, art. 5 pct. 2 şi art. 7 lit. a) din Pactul internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, Partea I pct. 4 şi Partea a II-a art. 4 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 452 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele necesare plăţii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţării popririi, reprezintă norme procedurale, prin care se instituie o excepţie de la regula executării silite prin poprire. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată, deci inclusiv stabilirea unor excepţii sau interdicţii în materia executării silite sub forma popririi, sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, evident cu respectarea celorlalte principii sau prevederi din Legea fundamentală. Astfel, Curtea constată că exceptarea prevăzută de dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu încalcă dreptul de proprietate privată, astfel cum acesta este reglementat prin art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legiuitorul român a instituit o excepţie firească în această materie, având în vedere natura şi destinaţia unor astfel de sume, iar faptul că interdicţia reglementată nu are caracter permanent, ci operează doar pentru o durată de până la 6 luni de la înfiinţarea popririi, nu poate fi considerat contrar drepturilor sau intereselor legitime ale debitorului poprit sau ale terţului poprit. Termenul de 6 luni, care conferă caracter temporar exceptării de la executarea silită prin poprire a sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, nu poate fi, ca atare, neconstituţional. Acest termen permite debitorului să depună diligenţe pentru obţinerea sumelor necesare executării obligaţiei şi constituie, totodată, o garanţie indispensabilă derulării executării silite prin poprire, în condiţii rezonabile pentru toate părţile implicate în această procedură: creditor, debitor poprit, terţ poprit. Rezultă faptul că dispoziţiile legale criticate au ca finalitate, pe de o parte, ocrotirea intereselor debitorului, iar pe de altă parte, protecţia drepturilor creditorului, îndreptăţit să obţină, pe calea unei proceduri suple şi rapide, executarea obligaţiei recunoscute printr-un titlu executoriu. De asemenea, astfel cum dispune art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite prin lege. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a reţinut constant în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că „legiuitorul ordinar este aşadar competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat“. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri (spre exemplu, în Cauza Dacia S.R.L. contra Moldovei, 2008, Cauza James şi alţii contra Regatului Unit, 1986, Cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, 1982) a precizat că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinde trei reguli distincte: prima, stabilită în prima teză din primul alineat, este de natură generală şi enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua regulă, cuprinsă în teza a doua a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; regula a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. Între aceste reguli există o interdependenţă. De asemenea, în Cauza Ponomaryov contra Ucrainei, 2008, Curtea europeană a statuat că existenţa unei datorii confirmate printro hotărâre definitivă şi executorie furnizează beneficiarului hotărârii o „speranţă legitimă“ că datoria va fi plătită şi constituie un „bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Vontas şi alţii contra Greciei, 2009, a considerat că statele au obligaţia pozitivă de a stabili proceduri judiciare, care oferă garanţiile procedurale necesare instanţelor judecătoreşti naţionale să se pronunţe în mod eficient şi corect în cazurile referitoare la chestiuni de proprietate. Aceasta înseamnă, în special, că art. 1 din Primul Protocol implică faptul că orice interferenţă în respectarea bunurilor trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale, care oferă persoanei sau entităţii vizate o ocazie adecvată de a prezenta cazul în faţa autorităţilor competente. Totodată, referitor la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Scordino contra Italiei, 2006, că o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. Prin urmare, declanşarea procedurii executării silite prin poprire asupra sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, după expirarea termenului de cel mult 6 luni, relevă o deplină conformitate cu normele constituţionale şi convenţionale menţionate mai sus, deoarece această procedură, având ca scop aducerea la îndeplinire a unei obligaţii certe, lichide şi exigibile, constatată prin titlu executoriu, este instituită pentru a nu leza dreptul legal recunoscut al titularului creanţei. Se asigură, astfel, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Referitor la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa încălcare a dreptului fundamental la salariu, astfel cum este reglementat de normele constituţionale şi de actele juridice internaţionale invocate în motivarea excepţiei, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată. Totodată, Curtea constată că, în ansamblul său, critica de neconstituţionalitate este formulată de persoane juridice de drept public, din perspectiva încălcării dreptului la salariu şi a dreptului de proprietate al salariaţilor acestora. În aceste condiţii, Curtea observă că, în materia executării obligaţiilor de plată ale instituţiilor şi autorităţilor publice, stabilite prin titluri executorii, sunt incidente dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, care, stabilind reguli speciale, derogatorii de la Codul de procedură civilă, au o evidentă finalitate de protecţie a patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfăşurării activităţii lor în condiţii optime şi, prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului. În ceea ce priveşte argumentele autorilor excepţiei privind existenţa unei neconcordanţe a dispoziţiilor interne cu prevederile Directivei 2002/74/CE, Curtea precizează, pe de parte, că aceasta a fost abrogată prin art. 16 din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului şi, pe altă parte, că, potrivit jurisprudenţei sale, spre exemplu, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, nu are competenţa de a analiza conformitatea dreptului naţional cu prevederile cuprinse în actele obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Aceste norme fundamentale exprimă legătura indisolubilă dintre drepturi şi obligaţii, intercondiţionarea lor şi, de aceea, este pe deplin constituţional ca dreptului de creanţă, legal recunoscut al creditorului, să îi corespundă obligaţia debitorului de a executa cele înscrise într-un titlu executoriu. În final, Curtea observă că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale, în sensul prevăzut de norma constituţională invocată. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Consiliul Local - Direcţia de Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, în dosarele nr. 1.716/279/2010 şi nr. 1.715/279/2010 ale Judecătoriei Piatra-Neamţ. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 mai 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Simina Gagu