Decizia Nr.627 din 04.11.2014

Cu participarea în şedinţa publică din 16 octombrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, Simona Ricu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 4 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Ioan Bodic în Dosarul nr. 4.311/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 293D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 16 octombrie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, a autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi a reprezentantului părţii Societatea Comercială Alro - S.A. din Slatina, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 4 noiembrie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.311/1/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 alin. 1 ipoteza referitoare la hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioan Bodic într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, formulată împotriva unei decizii prin care s-a constatat nul recursul ca fiind tardiv formulat. Cererea de revizuire a fost motivată de faptul că recursul a fost motivat în termen, termen de recurs care a fost calculat prin raportare la data reală de comunicare a deciziei.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că sintagma „evocă fondul“ face inadmisibilă revizuirea unei hotărâri care nu evocă fondul, în cazul său instanţa de recurs constatând nul recursul, ca urmare a nemotivării în termen. În consecinţă, deşi nu a avut posibilitatea de a se judeca pe fond în calea de atac, iar ulterior s-a constatat că a fost săvârşită o faptă de alterare a procedurii de comunicare a hotărârii instanţei de apel, revizuentul nu are nicio cale extraordinară de atac, de reformare, în urma căreia să poată realiza judecarea pe fond a recursului declarat, consecinţa fiind că hotărârea viciată de neadevăr continuă să producă efecte juridice. Astfel, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia dreptatea este o valoare supremă garantată constituţional, iar preeminenţa dreptului într-un stat democratic este un principiu fundamental de care România este ţinută ca semnatară a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care există bariere care nu permit reformarea unei hotărâri pronunţate în recurs, care nu evocă fondul, întemeiată pe o situaţie nereală.5. De asemenea, este încălcat şi principiul constituţional al egalităţii în drepturi prin aceea că se creează o situaţie de inegalitate, în privinţa accesului la justiţie, între două categorii de justiţiabili aflate în situaţii juridice identice, câtă vreme recursurile acestora au fost respinse, deopotrivă, prin hotărâri care nu evocă fondul. Astfel, sunt privilegiaţi, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 233 din 15 februarie 2011, justiţiabilii cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a constatat încălcarea unor drepturi fundamentale, iar justiţiabilii ale căror hotărâri din recurs continuă să producă efecte juridice, cu toate că organele de cercetare penală interne au constatat ulterior că acestea se sprijină pe înscrisuri în care au fost consemnate date nereale, sunt discriminaţi, prin refuzul accesului la aceeaşi instanţă de revizuire. Totodată, arată că discriminarea intervine şi între două categorii de justiţiabili care apelează la instituţia înscrierii în fals fie direct în instanţă, potrivit art. 183-184 din Codul de procedură civilă din 1865, fie pe cale separată prin formularea unei plângeri penale urmată de cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865. De vreme ce scopul urmărit prin cele două reglementări procedurale este identic, acestea trebuie exercitate în condiţii de liber acces la justiţie, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituţie, şi în condiţii de egalitate, de către toţi justiţiabilii, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie. Astfel, şi din această perspectivă se încalcă principiul egalităţii de tratament, spre deosebire de dispoziţiile art. 183-184 din Codul de procedură civilă, dispoziţia legală criticată introducând o excludere pentru justiţiabilii ale căror litigii au fost soluţionate prin hotărâri pronunţate în recurs, fără evocarea fondului, câtă vreme nu acordă nicio eficienţă juridică constatării organului de cercetare penală privind consemnarea unei date nereale într-un înscris pe care instanţa l-a avut în vedere la momentul pronunţării hotărârii.6. Accesul liber la justiţie este încălcat în măsura în care justiţiabilul este împiedicat să vadă substanţa litigiului său tranşată de o instanţă competentă, iar rezultatul plângerii făcute la autorităţile penale nu poate fi fructificat în instanţa civilă.7. Mai departe arată că, în măsura în care legiuitorul lasă fără niciun drept de apărare justiţiabilul al cărui recurs a fost respins ca urmare a unei pretinse tardivităţi a declarării căii de atac, care nu îi este imputabilă, se încalcă şi dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie. Garanţia constituţională privind dreptul la apărare este lipsită de efectivitate, având doar un caracter declarativ, teoretic şi iluzoriu.8. Deoarece prin dispoziţia legală criticată este restrâns dreptul la un proces echitabil în componenta accesului la justiţie, precum şi dreptul la nediscriminare, restrângere ce nu îndeplineşte cerinţele constituţionale referitoare la necesitatea într-o societate democratică, proporţionalitate şi aplicarea discriminatorie pentru a fi justificată, se încalcă şi dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală. Arată că legiuitorul a depăşit marja de apreciere şi a realizat o restricţie severă, nenecesară şi nerezonabilă în raport de scopul unei bune administrări a justiţiei şi cel al garantării raporturilor juridice dintre părţi.9. Arată că, din perspectiva principiului preeminenţei dreptului într-un stat democratic, este prioritar ca instituţia sesizată cu respectiva situaţie juridică să înlăture de îndată orice încălcare a dreptului constituţional/al Uniunii Europene, procedând la interpretarea în măsura necesară sau chiar la înlăturarea dispoziţiei procedurale care i s-ar opune aducerii în faţa instanţei de revizuire a hotărârii viciate de neadevăr.10. De asemenea, arată că dispoziţia procedurală criticată a format obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate, însă apreciază că nu există niciun motiv pentru care art. 322 pct. 4 teza referitoare la înscrisul în fals să nu primească calificarea de „element de noutate“ care să conducă la un reviriment jurisprudenţial al Curţii Constituţionale. În susţinerea posibilităţii unui reviriment jurisprudenţial precizează modificarea legislativă din actualul Cod de procedură civilă, respectiv dispoziţiile art. 509 din noul Cod de procedură civilă, care a introdus ipoteza revizuirii unor hotărâri pronunţate în recurs care nu evocă fondul, în cazul în care condamnarea definitivă vizează un judecător. Această modificare este motivată de faptul că deznodământul procesului a fost decis de condamnarea judecătorului. Arată că acelaşi raţionament poate fi aplicat şi în cazul înscrisului fals sau care conţine date nereale, întrucât acesta a determinat deznodământul procesului, iar pe cale de consecinţă nu a avut loc un proces echitabil. Astfel, solicită Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie de interpretare a art. 322 pct. 4 teza referitoare la înscrisul declarat fals, pe cale incidentală, în timpul judecăţii, de către instanţa de revizuire din Codul de procedură civilă din 1865 în sensul că dispoziţia legală criticată este neconstituţională numai în măsura în care aceasta nu permite formularea unei cereri de revizuire, cu toate că organul de cercetare penală a constatat ulterior că înscrisul determinant în pronunţarea hotărârii respective conţine date nereale.11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a doua fiind neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care nu s-a evocat fondul datorită unui act care se solicită a fi declarat fals de instanţa de revizuire, pe cale incidentală.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale din cauza unui înscris fals sau care conţine date nereale.14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 322 alin. 1 ipoteza referitoare la hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul din Codul de procedură civilă din 1865. Din analiza dosarului cauzei, Curtea reţine că, în realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, text de lege care, având în vedere Decizia nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, are următorul cuprins: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere în următoarele cazuri: [...] 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză; În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii.“17. Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 322 pct. 4 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865.18. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile din Constituţie ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la principiul statului de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la accesul liber la justiţie, respectiv Hotărârea din 6 noiembrie 2012 pronunţată în Cauza Miu împotriva României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 16 aprilie 2013), hotărârile din 21 februarie 1975, 28 mai 1985 şi 24 aprilie 2008 pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, Ashingdane împotriva Regatului Unit şi Kemp şi alţii împotriva Luxemburgului, precum şi jurisprudenţa referitoare la preeminenţa dreptului într-o societate democratică, respectiv Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007). Mai menţionează jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg referitoare la procedura în faţa instanţei de contencios constituţional, respectiv Hotărârea din 23 iunie 1993 pronunţată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei şi Hotărârea din 20 decembrie 2007 pronunţată în Cauza Iosif şi alţii împotriva României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008).19. În ceea ce priveşte motivele care au condus la unele revirimente jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale menţionează Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 şi Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011. De asemenea, precizează revirimentul legislativ din actualul Cod de procedură civilă, respectiv dispoziţiile art. 509 din noul Cod de procedură civilă, care a introdus ipoteza revizuirii unor hotărâri pronunţate în recurs care nu evocă fondul, în cazul în care condamnarea definitivă vizează un judecător.20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine că revizuirea este o cale de atac de retractare, nedevolutivă, reglementată de art. 322-328 din Codul de procedură civilă din 1865 şi care vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată care au condus la stabilirea greşită a situaţiei de fapt prin hotărârea atacată. Obiectul revizuirii îl constituie hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare şi hotărârile date în recurs, prin care se evocă fondul. Motivele revizuirii sunt limitate la cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865.21. În ceea ce priveşte categoria hotărârilor judecătoreşti care pot fi supuse revizuirii, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 254 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, că legiuitorul a stabilit că acestea sunt reprezentate de hotărârile judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei sau de hotărârile pronunţate de instanţele de recurs prin care se evocă fondul. Prin dispoziţiile art. 322 teza introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, legiuitorul a impus o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a putea promova calea extraordinară de atac a revizuirii. Astfel, revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs se poate cere atunci când aceasta evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în faza de judecată anterioară, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea dată până la acel moment. Hotărârile instanţelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanţele admit recursul şi, rejudecând cauza dedusă judecăţii, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată, nefăcând astfel obiectul cererii de revizuire deciziile prin care recursul a fost respins. Curtea a mai reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată în scopul îndreptării erorilor de fapt. Pentru acest motiv, ce ţine de specificul căii de atac, textul de lege criticat se referă la hotărâri pronunţate în recurs prin care se evocă fondul (a se vedea în acest sens Decizia nr. 258 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 20 mai 2008). De asemenea, Curtea a mai statuat că interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care acestea pot fi probate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 266 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008).22. Referitor la motivul de revizuire reglementat de pct. 4 al art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea reţine că acesta are în vedere trei ipoteze: soluţia dată din hotărârea atacată este rezultatul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau a comportării martorului care a minţit sau a expertului care a denaturat adevărul în raportul său; hotărârea atacată s-a bazat pe un înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii şi ipoteza sancţionării disciplinare a unui magistrat pentru exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.23. Curtea reţine că prin înscris fals în sensul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu sa comis o infracţiune, iar instanţa de revizuire urmează să stabilească ea dacă înscrisul în temeiul căruia s-a dat hotărârea are sau nu un conţinut real. Astfel, ivirea unor situaţii în care urmărirea sau condamnarea nu sunt din punct de vedere legal posibile nu justifică inadmisibilitatea cererii de revizuire, deoarece, altfel, ar însemna ca erorile judiciare a căror înlăturare se urmăreşte să rămână în fiinţă, ceea ce este de neconceput. Instanţa de revizuire are obligaţia de a stabili ea însăşi dacă înscrisul în temeiul căruia s-a dat hotărârea are sau nu conţinut real, precum şi motivele pentru care nu s-a aflat până la introducerea cererii de revizuire care este realitatea.24. Prin Decizia nr. 1.079 din 13 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, Curtea a subliniat faptul că dispoziţiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 constituie norme de procedură care dau expresie prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legiuitorul este liber să stabilească competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, evident cu respectarea celorlalte prevederi şi principii constituţionale. Curtea a mai reţinut că instanţa de revizuire se pronunţă mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni privitoare la pricină, infracţiune săvârşită de un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, ori asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii de fals, în cazul în care hotărârea revizuită s-a dat în temeiul înscrisului rezultat al infracţiunii de fals (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1.002 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011).25. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că textul legal criticat se aplică, în egală măsură, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei legale. Astfel, în cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, persoanele care au obţinut o hotărâre favorabilă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a constatat încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, au deschisă calea de atac a revizuirii şi în situaţia în care hotărârea a cărei revizuire se doreşte nu evocă fondul. O asemenea configurare particulară a revizuirii a rezultat din faptul că România este parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind obligată să respecte atât Convenţia, cât şi interpretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Persoanele aflate în ipoteza normei art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă promovează calea de atac a revizuirii în vederea îndreptării unei erori de fapt având drept scop restabilirea adevărului pe fondul cauzei şi nu în privinţa incidentelor ce vizează aspecte procedurale ale cauzei.26. De asemenea, Curtea, în privinţa invocării inegalităţii între persoanele care se află în ipoteza normei criticate şi persoanele care uzează de prevederile art. 183 şi 184 din Codul de procedură civilă din 1865, constată că prin dispoziţiile legale menţionate sunt reglementate două proceduri distincte ce se referă la proceduri în curs sau finalizate, astfel încât nici această critică nu poate fi reţinută. Astfel, în cazul în care există un proces pe rol, care nu este finalizat printr-o hotărâre definitivă, partea poate denunţa înscrisul ca fals pe cale incidentală, conform regulilor prevăzute de art. 180 şi următoarele din Codul de procedură civilă din 1865. Dacă procesul s-a finalizat printro hotărâre definitivă, în care s-a opus înscrisul fals, însă partea în drept nu l-a denunţat, aceasta are la îndemână calea de atac a revizuirii, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865. Prin această procedură, hotărârea, care a intrat în puterea lucrului judecat, poate fi desfiinţată numai prin retractarea hotărârii definitive, iar nu prin pronunţarea alteia. Astfel, Curtea reţine că nu există identitate de situaţii juridice între persoanele care se află în ipoteza art. 183 şi acelea care se află în ipoteza normei art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865.27. În ceea ce priveşte invocarea încălcării art. 1 alin. (3), art. 21 şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece dispoziţia legală criticată reprezintă normă de procedură, iar în conformitate cu art. 126 şi art. 129 din Legea fundamentală procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac sunt stabilite prin lege. Legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Legea fundamentală (a se vedea în acest sens Decizia nr. 372 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 454 din 25 mai 2006).28. În fine, analizând dispoziţiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 372 din 4 mai 2006 că acestea nu încalcă niciun drept al părţilor în proces, ci, dimpotrivă, asigură soluţionarea litigiului, cu respectarea garanţiei privind aflarea adevărului. Prin reglementarea acestui caz de revizuire, părţile sunt la adăpost de suspiciunea de denaturare a adevărului datorată condamnării definitive a judecătorului, martorului sau expertului pentru o infracţiune privitoare la pricină, falsificarea înscrisurilor, neglijenţă ori abuzul magistraţilor în acea cauză. Ca atare, principiul unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei prevăzut de art. 124 din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt respectate.29. În privinţa invocării art. 1 alin. (5) referitor la respectarea supremaţiei Constituţiei şi a art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi din Constituţie, Curtea constată că aceste norme nu au incidenţă în prezenta cauză, deoarece nu se poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii infraconstituţionale, a exerciţiului vreunui drept sau al unei libertăţi fundamentale şi nici a vreunei reglementări internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului.30. Distinct de cele arătate, Curtea mai reţine că soluţia legislativă criticată din Codul de procedură civilă din 1865 se regăseşte în actuala reglementare procesual civilă, respectiv la art. 509 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, într-o redactare similară. Alin.(2) al art. 509 din noul Cod de procedură civilă instituie o excepţie pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, respectiv sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul. Excepţia este explicabilă prin aceea că, pe de o parte, condamnarea judecătorului creează cel puţin aparenţa faptului că nu a avut loc un proces echitabil, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie, iar, pe de altă parte, limitarea excepţiei la cazul condamnării judecătorului îşi are raţiunea în aceea că deznodământul procesului a fost decis de acesta.31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Bodic în Dosarul nr. 4.311/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Andreea Costin