1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anica Kopicuc în Dosarul nr. 4.600/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 44D/2016.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 septembrie 2016, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 18 octombrie 2016, respectiv 26 octombrie 2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:3. Prin Încheierea din 7 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.600/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anica Kopicuc cu ocazia soluţionării unui proces penal.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului de şedinţă de către procurorul ierarhic superior, chiar şi în cazul în care cererea de recuzare este formulată în cadrul camerei preliminare, contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20, art. 21, art. 130, art. 133 şi art. 147. Apreciază că cererea de recuzare a procurorului de şedinţă trebuie soluţionată de către instanţa de judecată în faţa căreia a intervenit acest incident procedural, iar nu de către procurorul ierarhic superior.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată că, potrivit noii reglementări, procedura de soluţionare a recuzării procurorului, fie că cererea de recuzare priveşte procurorul care supraveghează urmărirea penală, fie că se referă la procurorul de şedinţă, are un caracter unitar, în sensul că, potrivit art. 70 alin. (1) din Codul de procedură penală, „în tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior". Arată că, în vechea reglementare, procedura de soluţionare a cererii de recuzare era reglementată de dispoziţiile art. 52 care vizau şi cererea de recuzare a procurorului de şedinţă şi care prevedeau că „abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat".6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că noua legislaţie procesual penală prevede că cererea de recuzare a procurorului de şedinţă nu poate fi soluţionată de către instanţa de judecată, ci, în mod obligatoriu, aceasta se soluţionează de procurorul ierarhic superior. Or, noua reglementare aduce atingere unui atribut esenţial al procesului penal, acela al independenţei judecătorului de a soluţiona orice incident procedural invocat în faţa sa, fie că este judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau complet de judecată, judecătorul fiind singurul în măsură să aprecieze asupra incidentelor procesuale invocate în faţa lui.7. Totodată, se apreciază că ar putea fi afectată legalitatea actelor dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de judecătorul de cameră preliminară ori de instanţa de judecată, dacă ne-am afla în ipoteza în care, după ce a fost respinsă, ca inadmisibilă, de către judecător, o cerere de recuzare a procurorului şi s-ar continua procesul penal, ulterior s-ar formula o asemenea cerere în faţa procurorului ierarhic superior şi aceasta ar fi admisă. Regula instituită de noul Cod de procedură penală afectează şi soluţionarea cu celeritate a procesului penal, atât judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară, cât şi instanţa de judecată putând fi obligaţi a întrerupe cursul procesului penal în vederea soluţionării de procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului. De asemenea, susţine că pentru a fi respectat dreptul de acces la o instanţă, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină, adică instanţa trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, cât şi incidentele procedurale apărute pe parcursul procesului penal.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Guvernul apreciază că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, fiind de competenţa legiuitorului stabilirea acesteia. Arată că instanţa de contencios constituţional a statuat de nenumărate ori că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului să reglementeze competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, atâta vreme cât îşi subordonează acest demers regulilor şi principiilor constituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 130 şi ale art. 133 din Constituţie, apreciază că acestea nu sunt incidente în cauză. În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a prevederilor art. 21 din Constituţie, Guvernul opinează că dispoziţiile legale criticate sunt în acord cu acestea, câtă vreme nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină, adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept, nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil.10. În final, susţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut faptul că procedura de recuzare a unui magistrat vizează aspecte legate de compunerea instanţei, fiind astfel incompatibile ratione materiae, în sensul art. 35 alin. (3) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu dispoziţiile acestei Convenţii. Totodată, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 241 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 5 mai 2006. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: – Art. 69: „(1) Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală.
(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.(3) Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.(4) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.";
– Art. 70: „(1) În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior. (2) Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.(3) Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.(4) Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.(5) Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.(6) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin."14. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 130 referitor la poliţia instanţelor, art. 133 referitor la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii şi în art. 147 referitor la deciziile Curţii Constituţionale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală reglementează procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, exercitarea funcţiei de urmărire penală este realizată de către procuror şi de către organele de cercetare penală. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală reglementează procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului. Astfel, deşi denumirea marginală a art. 69 poate duce la concluzia că această dispoziţie se referă inclusiv la recuzarea procurorului, Curtea apreciază că sediul materiei în acest al doilea caz este art. 70, art. 69 referindu-se exclusiv la recuzarea organului de cercetare penală. Astfel, recuzarea organului de cercetare penală se poate formula numai în faza de urmărire penală, în timp ce recuzarea procurorului se poate formula în tot cursul procesului penal. 16. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală, Curtea constată că litigiul, în cadrul căreia aceasta a fost ridicată, se referă la soluţionarea unei cauze penale având ca obiect plângerea împotriva ordonanţei de clasare nr. 11/P/2014 din 14 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Parchetelor Militare, fiind încheiată, astfel, faza urmăririi penale. 17. Totodată, Curtea constată că în speţă nu a fost formulată o cerere de recuzare a organului de cercetare penală. De altfel, din analiza dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală reiese că recuzarea organului de cercetare penală nu poate avea loc după epuizarea etapei procesuale a urmăririi penale, ceea ce determină lipsa legăturii cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]". Astfel, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală este inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea cauzei. 18. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală, Curtea observă că, potrivit art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituţie, „părţile au dreptul la un proces echitabil (...)", iar, potrivit art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa". Astfel, un element esenţial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independenţa şi imparţialitatea instanţei, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragrafele 42-43). 19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47). Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea în dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului. Curtea observă că, potrivit art. 65 din Codul de procedură penală, legiuitorul român a apreciat necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, dispoziţiile vizând incompatibilitatea aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului. 20. Pentru a da eficienţă reglementării ce vizează cazurile de incompatibilitate, şi implicit dreptului la un proces echitabil, legiuitorul a reglementat, în cadrul art. 66 din Codul de procedură penală, obligaţia persoanei incompatibile de a formula declaraţie de abţinere de îndată ce a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. În cazul în care declaraţia de abţinere nu este formulată, devin incidente dispoziţiile relative la instituţia recuzării. Astfel, prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi sau a procurorului, prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată. Este vorba despre o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilităţii, ce are caracterul unei excepţii de incompatibilitate, utilizată doar atunci când, anterior, persoana incompatibilă nu a formulat declaraţie de abţinere. În doctrină, sa arătat că procedura cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24. 21. În continuare, Curtea observă că, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 51 şi art. 52 din Codul de procedură penală din 1968, a statuat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată (Decizia nr. 241 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 24 iunie 2004). 22. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că procedura de judecată reprezintă modalitatea concretă prin care justiţia este înfăptuită de către instanţele judecătoreşti. Curtea reţine că, deşi nu presupune discutarea fondului dreptului, nu se administrează probe şi nu se aduc contraargumente asupra temeiniciei dreptului subiectiv, cererea de recuzare în faza judecăţii în cadrul procesului penal este un incident procedural invocat de părţile şi subiecţii procesuali principali, incident a cărui soluţionare este de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului. Totodată, Curtea apreciază că recuzarea organelor judiciare reprezintă un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali prin care aceştia se pot asigura că activitatea judiciară se realizează într-un cadru imparţial. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că instituţia recuzării în procesele judiciare se justifică prin imperativul asigurării unei judecăţi imparţiale [...] (Decizia nr. 105 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 22 martie 2011). 23. Aşa fiind, Curtea apreciază că înfăptuirea justiţiei nu se realizează doar prin aplicarea acelor dispoziţii care au înrâurire asupra fondului cauzei şi care determină pronunţarea unei anumite soluţii, ci şi prin aplicarea întregului cadru procedural incident în cauza dedusă judecăţii, care comportă legături evidente cu actul de justiţie, astfel cum este şi recuzarea. 24. Din această perspectivă, Curtea observă că vechea reglementare prevedea că recuzarea persoanelor care determină constituirea instanţei - procurorul, magistratul-asistent, grefierul - se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, deci de către un judecător. Spre deosebire de această măsură legislativă, noile dispoziţii procesual penale fac o distincţie în cadrul procedurii de soluţionare a recuzării persoanelor care determină constituirea instanţei, în funcţie de calitatea pe care acestea o îndeplinesc. Astfel, potrivit art. 68 alin. (3) din Codul de procedură penală, recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată. În ceea ce priveşte recuzarea procurorului, Curtea reţine că noile dispoziţii procesual penale nu disting între procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului în funcţie de momentul formulării acesteia. Astfel, dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală reglementează, fără a distinge, procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Potrivit dispoziţiilor de lege precitate, în tot cursul procesului penal, asupra recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior, cererea de recuzare adresându-se acestuia, sub sancţiunea inadmisibilităţii. Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, pronunţând o ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac. 25. Curtea constată că este înlăturată, de iure, competenţa instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra acestui incident procedural, fiind de competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior soluţionarea cererii de recuzare a procurorului de şedinţă. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate nu oferă posibilitatea celui interesat să conteste în faţa unei instanţe judecătoreşti ordonanţa procurorului ierarhic superior prin care se soluţionează cererea de recuzare a procurorului de şedinţă. 26. Astfel, Curtea constată că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului în cursul judecăţii este dată de legiuitor în competenţa procurorului ierarhic superior, adică unui organ care nu face parte din puterea judecătorească şi căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Curtea observă că, referitor la rolul procurorului în procesul penal, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, precitată, paragraful 21, a statuat că în dispoziţiile cap. VI din titlul III al Constituţiei, consacrat autorităţii judecătoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile componente ale acesteia - instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege şi că, atât timp cât legiuitorul nu a conferit Ministerului Public atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, acesta nu dobândeşte prerogativele instanţelor. 27. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 127 din 27 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, a statuat că, deşi prerogativa legiuitorului de a stabili competenţa şi procedura de judecată este prevăzută de dispoziţiile Legii fundamentale, prin nicio lege nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competenţă a unei autorităţi, dacă o asemenea acţiune este contrară dispoziţiilor ori principiilor Constituţiei. Or, prin stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de recuzare formulate în cursul judecăţii în sarcina procurorului ierarhic superior, legiuitorul reglementează un cadru al înfăptuirii justiţiei ce excedează celui configurat prin dispoziţiile Legii fundamentale, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1). 28. Mai mult, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (6) din Codul de procedură penală, „în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin". Având în vedere că această dispoziţie se regăseşte în cuprinsul art. 70 care prevede competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior de a soluţiona cererea de recuzare a procurorului de şedinţă, rezultă că tot acesta are competenţa exclusivă de a analiza şi a stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se menţin. 29. Într-o atare împrejurare, Curtea apreciază că există posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să se pronunţe cu privire la valabilitatea şi menţinerea actelor îndeplinite ori măsurilor dispuse de către judecător sau în faţa acestuia până la data admiterii cererii de recuzare. Astfel, aplicarea in concreto a textului de lege criticat poate duce la situaţii în care procurorul ierarhic superior învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să exercite atribuţii care ţin de competenţa exclusivă a unei instanţei de judecată, respectiv să cenzureze activitatea judecătorului care s-a pronunţat deja. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) din Constituţie. 30. În continuare, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal, se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, pe lângă faza de urmărire penală şi faza judecăţii pe fond, legiuitorul a reglementat două faze judiciare noi supuse jurisdicţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi şi celui de cameră preliminară. În ceea ce priveşte cele două noi etape procesual penale, Curtea reţine că acestea se desfăşoară în faţa unuia/mai multor judecători, care, potrivit art. 53 şi art. 54 din Codul de procedură penală, funcţionează în cadrul unei instanţe judecătoreşti, iar nu independent de existenţa acesteia, procedura desfăşurată în faţa acestora fiind în egală măsură supusă garanţiilor ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1). Pentru aceste motive, Curtea apreciază că procurorul ierarhic superior nu poate, fără a încălca dispoziţiile constituţionale, să soluţioneze nici cererea de recuzare a procurorului formulată în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, această atribuţie revenindu-i judecătorului. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală şi, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anica Kopicuc în Dosarul nr. 4.600/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală, care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 octombrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu decizia, adoptată cu majoritate de voturi, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală, considerăm că excepţia se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: 2. În Dosarul nr. 4.600/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, având ca obiect plângerea formulată împotriva Ordonanţei de clasare nr. 11/P/2014 din 14 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Parchetelor Militare, autoarea a invocat atât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală, cu privire la care formulăm prezenta opinie separată, cât şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din acelaşi cod. 3. În motivarea excepţiei, s-a susţinut, în esenţă, că soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului de şedinţă, cerere formulată „în camera preliminară", contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20, art. 21, art. 130, art. 133 şi art. 147. Aşa fiind, s-a apreciat că cererea de recuzare a procurorului de şedinţă trebuie soluţionată de către instanţa de judecată în faţa căreia a intervenit acest incident procedural, iar nu de către procurorul ierarhic superior. 4. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală „Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală" şi ale art. 70 din acelaşi cod cu denumirea marginală „Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului", cu următorul cuprins: – Art. 69: „(1) Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală. (2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.(3) Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.(4) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.";
– Art. 70: „(1) În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior. (2) Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.(3) Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.(4) Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.(5) Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.(6) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin."5. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală a fost respinsă, cu unanimitate de voturi, ca inadmisibilă, deoarece aceste prevederi nu au legătură cu soluţionarea cauzei, ele vizând doar recuzarea organului de cercetare penală. 6. Cu majoritate de voturi, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională." 7. Apreciem că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală s-ar fi impus a fi respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente: 8. Spre deosebire de codul anterior, actualul Cod de procedură penală a instituit patru faze ale procesului penal şi anume, faza de urmărire penală, faza camerei preliminare, faza de judecată şi faza de executare. Astfel, Partea specială a Codului de procedură penală reglementează în titlul I cu privire la „Urmărirea penală", în titlul II cu privire la „Camera preliminară", în titlul III cu privire la „Judecată" şi în titlul V cu privire la „Executarea hotărârilor penale". Aşa fiind, se poate constata că titlul referitor la faza de urmărire penală cuprinde şapte capitole, iar capitolul VII reglementează cu privire la „Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală" ce vizează, printre altele, plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Dat fiind specificul obiectului material al procesului penal, fiecărei faze procesuale îi corespund anumite etape, care la rândul lor pot parcurge anumite stadii procesuale. În acest sens, faza de urmărire penală se poate încheia, între altele, cu etapa respingerii de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sau cu etapa emiterii rechizitoriului, etapă care declanşează faza camerei preliminare, care la rândul său, se finalizează odată cu pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a încheierii prin care dispune fie începerea judecăţii, fie restituirea cauzei la parchet. 9. De asemenea, Titlul II din Codul de procedură penală reglementează distinct faza camerei preliminare, instituţie care „a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, «ca o instituţie nouă şi inovatoare» care are ca scop «înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată», fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit «să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal» (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009)" (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 25). 10. În legătură cu această nouă fază a procesului penal, Curtea Constituţională a reţinut - prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală şi în contextul separării funcţiilor judiciare, potrivit art. 3 din acelaşi cod - că „această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal„ (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 26 şi 27). Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a mai statuat că activitatea judecătorului de cameră preliminară, competent să se pronunţe asupra aspectelor ce ţin de obiectul acesteia, „nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie" (paragraful 28). 11. Ţinând seama de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatăm că principiul separaţiei funcţiilor judiciare are în vedere 4 funcţii, şi anume, funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. 12. Astfel, funcţia de urmărire penală se exercită de către procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale, în vederea strângerii probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. 13. Judecătorul de drepturi şi libertăţi exercită funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară exercită, atât funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, cât şi alte competenţe prevăzute de lege, iar completele de judecată constituite în condiţiile legii exercită funcţia de judecată. 14. Aşa fiind, constatăm că judecătorul de cameră preliminară are atribuţii atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza camerei preliminare. 15. Potrivit Expunerii de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit simplificarea modalităţilor de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate (abţinere şi recuzare), astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la o instanţă sau a procurorilor de la parchet, care ar conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. 16. Astfel, cu privire la recuzarea procurorului, legiuitorul a atribuit procurorului ierarhic superior competenţa de a se pronunţa asupra unei astfel de cereri, indiferent de faza procesuală în care se află cauza respectivă. O astfel de soluţie dă expresie raţiunii mai sus enunţate, raţiune care a fost evidenţiată de neajunsurile constatate în practică sub reglementarea anterioară. 17. Este evident faptul că, prin soluţionarea unei cereri de recuzare nu se soluţionează fondul cauzei, întrucât, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, această procedură „nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal" (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24). Proceduri similare se regăsesc şi cu privire la alte instituţii - cum ar fi strămutarea, desemnarea altei instanţe, declinarea de competenţă, trimiterea cauzei la alt parchet şi trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul - care nu soluţionează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiţiei, în scopul bunei funcţionări a sistemului judiciar. 18. În ceea ce priveşte activitatea procurorilor, constatăm că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 304/2004 (privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare) - care dau eficienţă principiilor înscrise în dispoziţiile art. 132 din Constituţie, ce guvernează activitatea acestora în procesele penale - la şedinţa de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului, procurorul de şedinţă având rol activ în aflarea adevărului, în sensul că este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii şi în baza probelor administrate în cauză. De aceea, potrivit art. 18 alin. (3) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor (aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 şi 623 bis din 26 august 2014), dosarele penale şi celelalte lucrări sunt repartizate procurorilor pe baza unor criterii obiective ce ţin de specializarea, aptitudinile, experienţa, numărul de dosare aflate în lucru şi gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte, cazurile de incompatibilitate şi conflict de interese, în măsura în care sunt cunoscute. 19. Aşa fiind, ţinând seama de fazele procesului penal şi de competenţa organelor implicate în realizarea lor, de delimitarea funcţiilor judiciare, de caracterul procedurii referitoare la recuzarea procurorului, constatăm că soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare nu este de natură a afecta imparţialitatea judecătorului în niciuna dintre fazele procesului penal, întrucât procurorul ierarhic superior nu înfăptuieşte un act de justiţie ce intră în competenţa specifică a instanţelor judecătoreşti, ci un simplu act formal de administrare a justiţiei. 20. Independenţa justiţiei cuprinde două componente, şi anume componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime) şi independenţa judecătorului - componenta individuală (a se vedea Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 21). 21. Este adevărat că, prin hotărârile din 22 mai 1998 şi 3 iunie 2003, pronunţate în cauzele Vasilescu împotriva României (paragraful 41) şi Pantea împotriva României (paragraful 238), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „tribunal", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză, şi că nu aceasta este şi situaţia procurorilor. Această concluzie a avut însă în vedere doar raţiuni ce ţin de esenţa noţiunii analizate, ce a fost indisolubil legată de competenţa „tribunalului" de a se pronunţa, fie asupra drepturilor sau a obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului, fie asupra temeiniciei unei acuzaţii în materie penală, deci de a stabili vinovăţia inculpatului şi aplicarea pedepselor penale, întrucât, în România, numai instanţa de judecată beneficiază de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune" dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate. 22. Or, soluţionarea unei cereri de recuzare a procurorului nu are niciun fel de legătură cu aceste aspecte, fiind, aşa cum s-a arătat, o problemă de administrare a actului de justiţie, care nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar. Aceasta a fost raţiunea pentru care prin Decizia din 18 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Adrian Năstase împotriva României, Cererea nr. 80.563/12, paragraful 79, instanţa de la Strasbourg a statuat că procedurile de recuzare nu au ca obiect nici contestarea drepturilor sau a obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului şi nici temeinicia unei acuzaţii în materie penală. Totodată, în Cauza Schreiber şi Boetsch împotriva Franţei din 11 decembrie 2003, instanţa europeană, reţinând că singurul obiect al procedurii în discuţie a fost recuzarea magistratului responsabil cu judecarea cauzei în care reclamanţii s-au constituit părţi civile, a considerat că procedura de recuzare este o procedură auxiliară şi independentă de procedura principală care a generat-o şi că dreptul de a obţine o decizie judiciară cu privire la componenţa unei instanţe nu este un drept cu caracter civil. 23. Aşa fiind, ţinând seama de aceste raţiuni, constatăm că obţinerea unei decizii judiciare auxiliare/incidentale cu privire la participarea sau nu a unui anume procuror nu reprezintă nici drept cu caracter civil şi nici nu vizează temeinicia unei acuzaţii în materie penală, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil. 24. Doctrina în materie a făcut distincţie, în ceea ce priveşte procedura recuzării, între recuzarea persoanelor care compun „completul" de judecată, recuzarea persoanelor cu care „se constituie" completul de judecată şi recuzarea procurorului. În ce priveşte prima categorie s-a arătat că prin noţiunea de „complet" legiuitorul a avut în vedere judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi judecătorul/ judecătorii care fac parte din completele de judecată (deci persoanele care pronunţă soluţia în cauză). În ce priveşte cea dea doua categorie s-a arătat că aceasta vizează fie recuzarea magistratului-asistent, fie recuzarea grefierului (a se vedea Nicolae Volonciu şi alţii, Noul Cod de procedură penală, comentat, Editura Hamangiu, 2014, pag.168-170). Atât pentru prima, cât şi pentru cea de-a doua categorie de persoane recuzabile, legiuitorul a conferit competenţa de a da dezlegare unui astfel de incident unui alt judecător de la aceeaşi instanţă (dacă recuzarea vizează judecătorul de drepturi şi libertăţi ori judecătorul de cameră preliminară), unui alt complet de judecată (dacă recuzarea vizează judecătorul care face parte din complet), completului de judecată însuşi (dacă recuzarea vizează magistratul-asistent) şi judecătorului de drepturi şi libertăţi/ judecătorului de cameră preliminară/completului de judecată însuşi, în funcţie de faza sau etapa procesuală în care a fost invocat incidentul (dacă recuzarea vizează grefierul). Este firesc ca, în privinţa acestor două categorii de persoane recuzabile, competenţa de soluţionare a cererii de recuzare să revină unui judecător, întrucât judecătorii, magistraţii-asistenţi şi grefierii aparţin, din punct de vedere administrativ, instanţelor judecătoreşti [art. 4 alin. (2) şi art. 551 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 30 noiembrie 2005, şi art. 41 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015]. Totodată, activitatea personalului auxiliar de specialitate care funcţionează în cadrul instanţelor este supusă controlului ierarhic (art. 43 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), prim-magistratul-asistent este subordonat preşedintelui şi în coordonarea vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar magistraţii-asistenţi-şefi din cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt subordonaţi ierarhic preşedinţilor de secţii [art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie]. 25. Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la recuzarea procurorului, astfel că, este firesc ca procedura de soluţionare a unei astfel de cereri să aparţină procurorului ierarhic superior. În plus, potrivit statutului procurorilor, activitatea desfăşurată de aceştia este guvernată nu numai de principiul legalităţii şi imparţialităţii, ci şi de cel al controlului ierarhic. Ţinând seama de caracteristicile procedurii recuzării, indiferent de faza, etapa şi stadiul procesual în care se află cauza, judecătorul chemat să se pronunţe asupra acuzaţiei în materie penală nu devine mai mult ori mai puţin independent după cum Ministerul Public este reprezentat de un procuror sau de altul. 26. În plus, constatăm că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate - aşa cum se menţionează în dispozitivul deciziei adoptate cu majoritate de voturi, nu acoperă situaţia în care se află autoarea acesteia, întrucât excepţia a fost invocată în faţa judecătorului de cameră preliminară - şi nu în faza camerei preliminare - cu prilejul soluţionării plângerii formulate împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată dispusă de către procuror (potrivit art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, dispoziţii legale care aparţin fazei de urmărire penală, a se vedea Partea specială, titlul I cu denumirea marginală Urmărirea penală, cap. VII cu denumirea marginală Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală). Astfel, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală care stabileşte competenţa procurorului ierarhic superior de a se pronunţa asupra cererii de recuzare a procurorului formulate în faza de judecată (care cuprinde procedura prevăzută de art. 49 şi următoarele din Codul de procedură penală), în faza camerei preliminare (care cuprinde procedura consacrată de art. 342-art. 348 din Codul de procedură penală), sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a cărui competenţă este circumscrisă în mod expres fazei de urmărire penală. Altfel spus, prin decizia adoptată, Curtea Constituţională a subînţeles că este constituţională soluţia legislativă potrivit căreia procurorul ierarhic superior se pronunţă - în faza de urmărire penală - asupra cererilor de recuzare a procurorului formulate în faţa judecătorului de cameră preliminară care soluţionează plângerea împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată. 27. Prin urmare, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat tocmai asupra situaţiei juridice care a generat necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală în Dosarul nr. 4.600/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 28. În plus, chiar şi în situaţia în care Curtea Constituţională ar fi admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Codul de procedură penală şi cu privire la situaţia în care recuzarea procurorului este invocată în faţa judecătorului de cameră preliminară cu prilejul soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispusă de procuror, apreciem că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia ar exista posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să se pronunţe, în caz de admitere a recuzării, şi asupra valabilităţii ori asupra menţinerii actelor îndeplinite de către judecător. Astfel, potrivit art. 70 alin. (6) din Codul de procedură penală, „În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin". Or, din interpretarea textului se desprinde concluzia potrivit căreia dispoziţia de referinţă are în vedere în mod exclusiv actele ori măsurile procurorului, - aşa cum arată, de altfel, şi denumirea marginală a textului criticat, respectiv „Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului" - şi nu actele ori măsurile dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară ori de judecătorul care face parte din completul de judecată. În acest sens, în doctrina în materie s-a arătat că „procurorul ierarhic superior poate dispune fie respingerea abţinerii sau recuzării, fie admiterea, caz în care va indica procurorul care va efectua urmărirea penală, respectiv care va participa la judecarea cauzei/la procedura în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, precum şi dacă actele efectuate sau măsurile luate de procurorul incompatibil se menţin" (a se vedea M. Udroiu, Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, pag. 229). Judecători, dr. Livia Doina Stanciu dr. Simona-Maya Teodoroiu dr. Marian Enache