Decizia Nr.61 din 18.09.2017

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPTDosar nr. 1.101/1/2017

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.101/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: „dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare".După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării1. Prin Încheierea din 29 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.998/202/2016, Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 11 aprilie 2017, sub nr. 1.101/1/2017.II. Temeiul juridic al sesizării3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile4. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, denumită în continuare Legea nr. 77/2016. Articolul 8(...) (5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. IV. Expunerea succintă a procesului 5. Reclamanţii A şi B au arătat, prin cererea de chemare în judecată, că au încheiat un contract de credit cu banca C, în temeiul căruia au împrumutat o sumă de bani în franci elveţieni. Fiind în imposibilitate de achitare a ratelor de credit, în anul 2013, a fost demarată procedura de executare silită, procedură ce face obiectul unui dosar de executare silită. În cadrul procedurii execuţionale s-a procedat la vânzarea la licitaţie a imobilului, iar, prin actul de adjudecare, imobilul care constituise garanţia ipotecară pentru creditul luat de la bancă a fost vândut. Reclamanţii mai învederează că sunt executaţi silit, în continuare, pentru suma de 1.750.000 lei, prin poprire, de către creditoare şi solicită, în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate stipulate de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, să se constate stingerea datoriilor din contractul de credit menţionat. 6. Judecătoria Călăraşi, prin Sentinţa civilă nr. 2.274 din 11 octombrie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată. În considerentele sentinţei, judecătoria a reţinut că, în lipsa consimţământului pârâtei în sensul stingerii datoriilor asumate de debitor, darea în plată nu poate opera. Astfel, judecătoria a considerat că legea dării în plată trebuie aplicată şi interpretată potrivit exigenţelor constituţionale de legalitate şi securitate juridică. Totodată, s-a apreciat că ar fi contrar dreptului la un proces echitabil dacă, în soluţionarea acţiunii, s-ar permite debitorului verificarea exclusiv a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016. Prima instanţă a mai reţinut că cererea formulată de reclamanţi nu îndeplineşte condiţiile specifice din legea privind darea în plată, deoarece, pentru valabilitatea remiterii de datorie, fie gratuită, fie oneroasă, se cere atât consimţământul creditorului, cât şi consimţământul valabil al debitorului, iar în cauză nu există consimţământul creditoarei-pârâte. 7. Împotriva sentinţei menţionate, reclamanţii au promovat apel, iar, în susţinerea apelului, au arătat că temeiul de drept invocat în formularea cererii de chemare în judecată este art. 8 alin. (5) raportat la art. 4 şi la art. 5 din Legea nr. 77/2016, temei care nu presupune consimţământul obligatoriu al creditorului, având în vedere că nu dau în plată imobilul, ci solicită constatarea stingerii datoriei, imobilul fiind deja executat silit prin adjudecare. 8. Tribunalul Călăraşi, ca instanţă de apel, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată constând în aceea dacă dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că propunerea de sesizare vizează norme de drept intern şi este admisibilă pentru următoarele considerente: a)Cauza în care se ridică chestiunea de drept ce se propune a fi dezlegată este pe rolul Tribunalului Călăraşi în ultimă instanţă. b)Propunerea de sesizare priveşte o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern care pot genera practică neunitară. c)De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă în sensul că hotărârea pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie produce un efect concret asupra soluţiei din prezenta cauză. d)Problema de drept enunţată este nouă şi, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra sa printr-o hotărâre prealabilă. e)Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate în data de 28 martie 2017.VI. Punctul de vedere al completului de judecată 10. Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. 11. Textul de lege este susceptibil de interpretări diferite. 12. Astfel, într-o opinie se consideră că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă litigiului, întrucât Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. Astfel se consideră că transmiterea voluntară rezultă chiar din denumirea Legii nr. 77/2016 - Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, dar şi interpretarea art. 3 conform căruia „consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord" (în acest sens, tribunalul face referire la considerentele Deciziei nr. 639/2016 a Curţii Constituţionale). 13. O altă opinie ar fi în sensul că pot solicita instanţei stingerea datoriilor în temeiul Legii nr. 77/2016 şi debitorii care au fost supuşi unei executări silite imobiliare finalizate prin adjudecarea imobilului ipotecat, dar executarea silită continuă printr-o altă formă (mobiliară, prin poprire, eventual imobiliară asupra unui alt imobil neipotecat aparţinând debitorului). Astfel, potrivit interpretării gramaticale a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, legiuitorul a reglementat expres ipoteza în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea silită continuă într-o altă formă (chiar imobiliară) asupra debitului rămas neachitat. Interpretarea se impune având în vedere şi că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 77/2016, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit. Or, în situaţia în care s-ar interpreta că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu este aplicabil litigiului (întrucât Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat), s-ar crea o inechitate între debitorii aflaţi într-o situaţie de dificultate financiară (practic, cei care au fost deja executaţi silit prin vânzarea la licitaţie publică a imobilului ipotecat ar fi în continuare supuşi executării silite, iar alţi debitori pot solicita instanţei darea în plată a imobilului ipotecat şi constatarea stingerii datoriilor). VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 14. Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 15. În jurisprudenţa instanţelor, s-au conturat următoarele puncte de vedere: 16. Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu se aplică în situaţia în care executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, chiar dacă debitorul este supus, în continuare, executării silite, întrucât, în această situaţie, nu se poate remite proprietatea imobilului în schimbul creanţei solicitate. 17. Într-o a doua opinie, s-a arătat că, potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei/de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. În susţinerea acestei opinii, s-a reţinut că textul legal, obiect al analizei, reglementează acţiunea în justiţie promovată de debitor împotriva creditorului ipotecar, prin care solicită instanţei să dispună stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit perfectate între aceştia, a căror executare este garantată cu un drept de ipotecă, în situaţia în care s-a început executarea silită împotriva debitorului, iar imobilul ipotecat a fost adjudecat. S-a apreciat că menţiunea legiuitorului din partea de început a art. 11 al legii referitoare la scopul echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile se constituie într-o veritabilă condiţie de fond pentru existenţa dreptului debitorului la stingerea datoriei; numai în măsura şi de la data la care există un asemenea dezechilibru se naşte dreptul debitorului la stingerea datoriei pe calea acţiunii reglementate de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016. Dacă imobilul ipotecat se regăseşte încă în patrimoniul debitorului, după debutul executării silite, acesta are posibilitatea să uzeze de acţiunea prevăzută în cadrul alin. (1) al art. 8 din lege, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului către creditor. Prin urmare, art. 8 alin. (5) din lege, deşi prevede incidenţa sa independent de stadiul în care se află executarea silită, este aplicabil de fapt numai în situaţia în care imobilul ipotecat a fost adjudecat, pentru restul ipotezelor, chiar dacă s-a început executarea silită, debitorul are la îndemână procedura dării în plată şi acţiunea reglementată de alin. (1) al acestui articol, în acest sens statuând şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 15 ianuarie 2016, în analiza neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său. 18. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.068/C/1.779/III-5/2017, din 26 aprilie 2017, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică în prezent practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului Călăraşi - Secţia civilă. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 19. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii. 20. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională, iar prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. 21. Prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Analizând excepţia de neconstituţionalitate din perspectiva condiţiilor de admisibilitate, Curtea Constituţională a constatat că „art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 nu au legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. Mai precis, Legea nr. 77/2016, în întregul ei, nu poate sta ca temei, în mod formal, al acţiunii intentate de reclamant, întrucât acesta nu a formulat nicio notificare şi nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitaţie publică încă din anul 2015. Este adevărat că reclamantul-debitor a solicitat instanţei constatarea stingerii datoriilor. În mod indirect, acesta a urmărit, prin intentarea acţiunii, să se prevaleze de efectul principal pe care Legea nr. 77/2016 îl stabileşte. Dar Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 - Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite -, ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia «[...] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord». Prin urmare, întrucât Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, nici dispoziţiile acesteia ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată Curtea nu au legătură cu soluţionarea respectivei cauze". 22. Prin Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, Curtea Constituţională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, reţinându-se, în principal, că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Prin urmare, ţinând cont de faptul că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este ulterioară sesizării instanţei constituţionale în respectiva cauză, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportat la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 a devenit inadmisibilă. În subsidiar, Curtea a arătat că, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, efectul principal al Legii nr. 77/2016 constă în stingerea tuturor datoriilor consumatorilor prin transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor (debitorilor) în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 - Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite -, ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia „[...] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord". Curtea a precizat, totodată, faptul că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016 şi a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a criticilor formulate a fost aceea că, în cauză, reclamantul-debitor nu a formulat nicio notificare şi nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitaţie publică, solicitând instanţei să constate doar stingerea datoriilor. Ca atare, a concluzionat Curtea, în prezentele cauze, instanţa judecătorească, care este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea instituţiei impreviziunii în temeiul Legii nr. 77/2016, în configurarea determinată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, respectiv în temeiul prevederilor art. 969 şi art. 970 din vechiul Cod civil, în funcţie de stadiul executării silite a bunului ipotecat. X. Raportul asupra chestiunii de drept 23. Prin raportul întocmit s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată învestită cu o astfel de acţiune urmând a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 24. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". 25. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. 26. În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 27. Analizând aceste condiţii de admisibilitate, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze în apel, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 28. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme. 29. Această cerinţă este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, interpretate şi aplicate diferit în jurisprudenţa instanţelor naţionale, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti transmise la dosar. 30. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat jurisprudenţa în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective. 31. În ceea ce priveşte condiţia ca instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă, se constată următoarele: 32. Litigiul, care are drept obiect acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, prin care se solicită constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit, a fost soluţionat, în primă instanţă, de Judecătoria Călăraşi, în temeiul normei de competenţă materială şi teritorială specială prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 conform căreia „cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul" şi se află în faza soluţionării apelului, pe rolul Tribunalului Călăraşi. 33. Art. 9 din Legea nr. 77/2016 prevede că: „hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare". Această dispoziţie legală, cuprinsă în legea specială, instituie o excepţie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". 34. Ca orice normă derogatorie cu caracter special, ea este de strictă interpretare şi aplicare, urmând a produce consecinţe numai în privinţa termenului de exercitare a apelului. Această normă nu poate fi interpretată ca derogând de la regula prevăzută de art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia hotărârile pronunţate în apel sunt supuse recursului, deoarece, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să reglementeze o asemenea derogare prin legea specială, ar fi prevăzut că hotărârea pronunţată, potrivit prevederilor art. 8 din actul normativ anterior menţionat, poate fi atacată numai cu apel. În această situaţie, hotărârea instanţei de apel nu ar fi fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs, devenind aplicabile dispoziţiile din teza finală a art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care prevăd în mod expres că „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului". 35. Astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Tribunalului Călăraşi, executarea silită vizează o datorie de 1.750.000 lei, rămasă de plată după adjudecarea imobilului ipotecat, iar, prin acţiunea promovată de reclamanţi, se solicită să se constate stingerea întregii datorii izvorâte din contractul de credit. 36. Scopul urmărit de reclamanţi este acela de a se dispune de către instanţă exonerarea reclamanţilor de la plata datoriei rămase după vânzarea silită a imobilului, exonerare care produce efecte, aşa cum prevede art. 10 alin. (1) din lege, „de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive", astfel încât este vorba de o acţiune în realizare, fiind evident caracterul său patrimonial şi, deci, evaluabil în bani. 37. În ceea ce priveşte determinarea valorii obiectului cererii, este relevată valoarea obligaţiei de plată a cărei stingere se solicită prin acţiune, nu valoarea iniţială a împrumutului acordat de instituţia de credit, deoarece dispoziţiile legii se referă la stingerea creanţei, respectiv a datoriei, izvorând din contractul de credit, cu tot cu accesorii, aşadar a sumei totale datorate în temeiul contractului de credit, sumă care a fost cuantificată anterior promovării acţiunii şi care formează obiectul executării silite în cauză. 38. Potrivit prevederilor art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Prin excepţie de la această regulă, alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte categoriile de litigii în privinţa cărora hotărârile pronunţate nu sunt supuse recursului. 39. Prin art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 şi prin modificările ulterioare ale acestei legi, aplicabilitatea art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost amânată succesiv, astfel încât, potrivit ultimei forme a reglementării sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (2) se vor aplica numai proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. 40. Însă, dispoziţia legală de principiu a fost preluată în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului". 41. Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, dar această decizie nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece litigiul în cadrul căruia sa formulat sesizarea nu face parte din categoria celor la care se referă sintagma a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, valoarea obiectului cererii fiind mai mare de 1.000.000 lei. 42. Având în vedere textul legal menţionat, întrucât cererea de constatare a stingerii datoriilor, întemeiată pe prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, nu se regăseşte printre categoriile de acţiuni enumerate de text cu privire la care legiuitorul a exclus calea de atac a recursului şi faţă de valoarea obligaţiei de plată de care reclamanţii tind a fi exoneraţi, hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză de instanţa de apel este supusă recursului, astfel încât se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.998/202/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare". Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2017. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad