Decizia Nr.60 din 27.01.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 10 pct. 1 şi 2, art. 19, art. 95 şi art. 159 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Brânduşa Bârsan în Dosarul nr. 4.768/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă.La apelul nominal se prezintă Lenuţa Rădulescu şi Alexandru Rădulescu, prin avocat Dumitrică Sturzu, lipsind autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza este în stare de judecată.Avocatul prezent susţine netemeinicia excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în acest sens.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile legale criticate instituie norme de procedură a căror reglementare cade în competenţa legiuitorului.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 15 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4.768/4/2009, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 10 pct. 1 şi 2, art. 19, art. 95 şi art. 159 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Brânduşa Bârsan într-o cauză civilă având ca obiect rezilierea unui contract de închiriere, evacuare şi pretenţii.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile care prevăd „competenţa alternativă“ şi cele referitoare la clasificarea excepţiilor de „ordine publică“ sunt neconstituţionale, întrucât produc „adevărate conflicte de competenţă“. Interpretările diferite realizate de instanţele judecătoreşti împiedică înfăptuirea justiţiei, conducând la nesfârşite amânări ale judecăţii şi la o durată mult prea lungă a procesului civil.În ceea ce priveşte prevederile art. 95 din Codul de procedură civilă, autorul excepţiei apreciază că acestea sunt neconstituţionale, întrucât aplicarea lor este de natură a crea imense prejudicii părţilor care sunt citate prin publicitate. Astfel, în speţă, persoana citată prin această procedură este avocat - persoană publică, iar măsura dispusă de instanţă a condus la defăimarea sa în rândul colegilor şi a clienţilor.Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, considerând mijloacele procedurale puse la îndemâna părţilor ca reprezentând modalităţi concrete de îndeplinire a justiţiei.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 95 din cod, instanţa arată că reclamanţii au publicat citaţia prin care pârâtul este chemat în faţa justiţiei într-un ziar de mare tiraj, fără încuviinţarea instanţei.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5, art. 10 pct. 1 şi 2, art. 19, art. 95 şi art. 159 din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:– Art. 5: „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.“;– Art. 10 pct. 1 şi 2: „În afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii; 2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul.“; – Art. 19: „Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.“;– Art. 95: „Când reclamantul învederează instanţei că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate.Citarea prin publicitate se face afişându-se citaţia la uşa instanţei. Citaţia se publică în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit, în cazurile în care preşedintele tribunalului sau completului de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară. Afişarea, precum şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit se fac cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată. În cazurile urgente, preşedintele tribunalului sau completului de judecată va putea reduce acest termen la 5 zile. Dacă pârâtul se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, reclamantul putând fi sancţionat cu amendă şi obligat la despăgubiri, potrivit legii.“; – Art. 159: „Necompetenţa este de ordine publică:1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.“ Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care prin art. I pct. 22 a modificat dispoziţiile art. 159 din Codul de procedură civilă, care în prezent au următorul cuprins: „Necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.“ Pe de altă parte, dispoziţiile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 prevăd că: „Dispoziţiile art. 20, art. 105 alin. 1, art. 129 alin. 5 şi 5¹, art. 136, art. 158 alin. 3, art. 159, art. 159¹, art. 281^2a, art. 297 alin. 1, art. 304 pct. 3, art. 312 alin. 6¹, art. 315 alin. 3¹, precum şi ale art. 329-330⁷ din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.“ Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 care consacră accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi în art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură civilă stabilesc instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiile dintre părţi, şi anume cea de la domiciliul sau sediul pârâtului. În situaţia în care pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară. Astfel, reclamantul are obligaţia de a adresa cererea de chemare în judecată instanţei expres prevăzute, ea fiind sesizată ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa unei alte instanţe. Numai în cazul în care pârâtul nu are nicio reşedinţă cunoscută, dispoziţiile procedurale prevăd o competenţă teritorială alternativă, reclamantul putând sesiza instanţa de la domiciliul sau de la reşedinţa sa. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Codul de procedură civilă, Curtea observă că acestea prevăd dreptul de opţiune al reclamantului în cazurile în care legea prevede competenţa teritorială alternativă. Acesta este liber să aleagă dintre mai multe instanţe deopotrivă competente, nici pârâtul şi nici instanţa neputând contesta opţiunea astfel formulată. Prin urmare, Curtea reţine că prevederile criticate reglementează conduita reclamantului în faza preprocesuală, stabilind cadrul şi limitele în care acesta poate sesiza instanţa cu cererea de chemare în judecată. În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia există o inegalitate de tratament aplicabil, sub acest aspect, părţilor din proces, Curtea reţine că această critică este neîntemeiată, având în vedere că poziţia juridică a reclamantului care declanşează procesul este total diferită de cea a pârâtului chemat în judecată prin acţiunea introdusă de reclamant. Mai mult, în condiţiile în care însăşi legea stabileşte instanţa competentă şi limitele în care reclamantul îşi poate exercita dreptul de opţiune, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora dispoziţiile criticate ar sta la baza pronunţării unei hotărâri arbitrare nu pot fi primite. Stabilirea prin prevederile legale criticate a competenţei teritoriale alternative nu aduce atingere, sub nicio formă, dreptului părţilor de a beneficia de un proces echitabil şi nu afectează imparţialitatea justiţiei.Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este prevăzută de lege, astfel încât stabilirea regulilor referitoare la competenţa teritorială alternativă, precum şi la părţile care au dreptul de a alege reprezintă o atribuţie exclusivă a legiuitorului. În fine, referitor la dispoziţiile art. 95 din Codul de procedură civilă, care prevăd procedura citării prin publicitate în cazurile strict determinate, Curtea apreciază că, raportat la criticile formulate, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii, care pot fi supuse cenzurii exclusive a instanţei judecătoreşti. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 10 pct. 1 şi 2, art. 19, art. 95 şi art. 159 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Brânduşa Bârsan în Dosarul nr. 4.768/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2011. PREŞEDINTE, ION PREDESCU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu