Decizia Nr.590 din 21.10.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, şi ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 936 din 22 decembrie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, ori ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014, excepţie ridicată din oficiu în Dosarul nr. 95/1.372/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 362D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal şi de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 din Codul penal. Referitor la dispoziţiile art. 5 din Codul penal, se arată că prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 din Codul penal, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, se arată că textul criticat reglementează aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile şi că acesta nu contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât cele două categorii de persoane condamnate invocate de autorul excepţiei se află în situaţii juridice diferite.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 15 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 95/1.372/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, ori ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate conform prevederilor art. 595 din Codul de procedură penală, ca urmare a intervenirii unei legi penale noi.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textele criticate sunt echivoce şi lipsite de claritate şi previzibilitate, întrucât nu arată ce înseamnă aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzelor şi, respectiv, după judecarea definitivă a cauzelor, aspect ce a dus la formarea unei practici neunitare la nivelul instanţelor ordinare, în privinţa aplicării legii penale mai favorabile în ansamblu sau pe instituţii autonome. Se arată că din interpretarea celor două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 şi Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, se deduc modalităţi diferite de aplicare a instituţiei în cauză, Decizia nr. 1/2014 dispunând aplicarea globală a legii penale mai favorabile, în timp ce prin Decizia nr. 2/2014 s-a arătat, referitor la aplicarea prevederilor art. 5 din Codul penal, că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei. Se susţine că o astfel de aplicare diferită a legii penale mai favorabile creează o vădită discriminare între persoanele care au săvârşit infracţiuni şi cărora le este aplicată global legea penală mai favorabilă şi cele cărora legea penală mai favorabilă le este aplicată pe instituţii autonome. Se subliniază faptul că, în majoritatea cazurilor, aplicarea pe instituţii a legii penale mai favorabile duce la apariţia unei lex tertia, ai cărei destinatari beneficiază de un regim juridic mai blând faţă de persoanele cărora legea penală mai favorabilă li se aplică sub forma legii în ansamblul său. Se observă că această situaţie este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil. Se arată că, pentru aceste motive, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, şi cele ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014, contravin normelor constituţionale şi celor europene invocate.6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că principiul legalităţii pedepsei impune ca aceasta să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Se arată că reglementarea în Codul penal a aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a cauzei este justificată de necesitatea asigurării unei egalităţi de tratament juridic între destinatarii legii penale, respectiv între persoanele condamnate potrivit legii vechi, persoanele care au săvârşit aceleaşi infracţiuni sub imperiul legii vechi, dar au fost condamnate definitiv conform dispoziţiilor legii noi şi cele care au săvârşit aceleaşi infracţiuni după intrarea în vigoare a legii noi. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se arată că diferenţa de tratament invocată de autorul excepţiei este justificată de situaţiile juridice diferite în care se află cele două categorii de persoane condamnate arătate în critica de neconstituţionalitate, unele fiind condamnate definitiv, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, iar celelalte fiind judecate şi condamnate conform dispoziţiilor Codului penal în vigoare. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 365 din 25 iunie 2014 şi nr. 379 din 26 iunie 2014.8. Se susţine că prevederile art. 5 alin. (1) din Codul penal nu aduc atingere principiului egalităţii în faţa legii, tuturor persoanelor care au săvârşit infracţiuni, dar nu au fost judecate definitiv până la data intrării în vigoare a Codului penal actual urmând a le fi aplicată legea penală mai favorabilă. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, ori ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că sunt criticate, în realitate, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, şi ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, decizii pronunţate conform art. 475 din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul cuprins:

– Art. 5 alin. (1) din Codul penal: „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.“;

– Art. 6 alin. (1) din Codul penal: „(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.“.12. Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 5 din Codul penal, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. 14. Având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României şi au putere numai pentru viitor, ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, precum şi faptul că, în prezenta cauză, Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 15 aprilie 2014 a Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, dată anterioară publicării Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 în Monitorul Oficial al României, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014, a devenit inadmisibilă. 15. Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că dispoziţiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi“. 16. Curtea a observat că, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, a analizat o serie de critici identice aduse dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar cele statuate cu acel prilej se aplică mutatis mutandis şi cauzei de faţă. 17. Curtea a reţinut existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. 18. Curtea a constatat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, s-a reţinut că legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014). 19. De asemenea, Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. 20. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. 21. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal. 22. Luând în considerare cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie. 23. Având în vedere că art. 6 din Codul penal, supus criticii de neconstituţionalitate în prezentul dosar, reglementează doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal consfinţeşte renunţarea de către legiuitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, s-a apreciat că argumentele pe care se fundamentează soluţia pronunţată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014 sunt pe deplin aplicabile şi în cauza de faţă. 24. În ceea ce priveşte principiul egalităţii, Curtea a observat că, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. 25. Curtea a constatat că, în ipoteza analizată, categoriile de persoane invocate nu se regăsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. 26. Analizând situaţia persoanelor condamnate definitiv şi a celor în curs de judecată, Curtea a reţinut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferenţa dintre situaţia persoanei condamnate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 şi persoanele care se află în curs de judecată. 27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014, excepţie de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de către Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 95/1.372/2014. 2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, excepţie de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de către Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 95/1.372/2014. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop