Decizia Nr.587 din 21.10.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 4 din 05 ianuarie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marius Sabin Catrina în Dosarul nr. 2.535/256/2014 al Judecătoriei Medgidia - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 306 D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 519 D/2014, nr. 525 D/2014 şi nr. 528 D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată din oficiu şi, respectiv, de către Horia Vădrariu şi Alexandru Mundrucz în dosarele nr. 483/93/2014, nr. 4.656/325/2014 şi nr. 1.939/271/2014 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalului Timiş - Secţia penală şi Judecătoriei Oradea - Secţia penală.4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul nr. 519 D/2014, partea Moldovan Tarzan, prezentă personal. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 519 D/2014, nr. 525 D/2014 şi nr. 528 D/2014 la Dosarul nr. 306 D/2014. Atât partea prezentă, cât şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 519 D/2014, nr. 525 D/2014 şi nr. 528 D/2014 la Dosarul nr. 306 D/2014, care este primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care solicită aplicarea în dosarul său a legii penale mai favorabile.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu încalcă dispoziţiile art. 15 şi art. 16 din Constituţie. Se observă că autorii excepţiei solicită, de fapt, aplicarea ultraactivă a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal din 1969 şi că aceştia fac trimitere la categorii de persoane aflate în situaţii juridice diferite atunci când invocă încălcarea prin textele criticate a principiului egalităţii în drepturi.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin încheierile din 31 martie 2014, 27 mai 2014 şi 29 mai 2014, precum şi prin Decizia penală nr. 153/Cont din 22 aprilie 2014, pronunţate în Dosarele nr. 2.535/256/2014, nr. 483/93/2014, nr. 1.939/271/2014 şi nr. 4.656/325/2014, Judecătoria Medgidia - Secţia penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Judecătoria Oradea - Secţia penală şi Tribunalul Timiş - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marius Sabin Catrina, din oficiu de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, de Alexandru Mundrucz şi, respectiv, de Horia Vădrariu în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal şi ale căror pedepse depăşesc maximul special al pedepsei prevăzute de acest cod pentru infracţiunile săvârşite, care beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, şi cele condamnate definitiv, în aceleaşi condiţii, la pedepse mai mici decât maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracţiunile săvârşite, în privinţa cărora textele criticate exclud aplicarea legii penale mai favorabile. Se arată că, de vreme ce prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal prevăd aplicarea legii penale mai favorabile în cazul celei dintâi categorii de condamnaţi, iar dispoziţiile art. 4 şi 5 din Codul penal prevăd aplicarea legii penale de dezincriminare şi aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzelor, reducerea pedepselor aplicate pentru cea de-a doua categorie de persoane condamnate, proporţional cu micşorarea maximului special al pedepsei, ar reprezenta o soluţie justă, ce ar conferi principiului legalităţii pedepsei o aplicare deplină.10. Se face trimitere la prevederile art. 15 din Codul penal din 1969, ce reglementau aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, şi se arată că nepreluarea acestora în cuprinsul Codului penal în vigoare generează situaţii contradictorii. Se susţine, în acest sens, că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 şi ale art. 6 alin. (1) din Codul penal discriminează persoanele condamnate definitiv potrivit legii vechi, cărora le-au fost aplicate pedepse mai mici decât maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracţiunile săvârşite, care nu beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu persoanele care, săvârşind aceleaşi infracţiuni sub imperiul legii vechi, au tergiversat judecarea cauzelor până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru a beneficia de pedepse mai mici.11. De asemenea, se arată că textele criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Se susţine că prevederile art. 6 din Codul penal au în vedere doar ipoteza unităţii infracţionale, nu şi pe cea a pluralităţii de infracţiuni, şi că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care permit aplicarea regulilor concursului de infracţiuni potrivit legii noi, într-o situaţie născută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Se arată că aceasta echivalează cu o aplicare retroactivă a unor prevederi legale mai puţin favorabile, în cazul unei pluralităţi de infracţiuni pentru care s-au pronunţat hotărâri definitive de condamnare înainte de data intrării în vigoare a legii noi. Se observă că, după prima etapă a aplicării dispoziţiilor art. 6 din Codul penal pentru fiecare infracţiune din structura pluralităţii de infracţiuni, în care unele pedepse se reduc la maximul special prevăzut de legea nouă, trebuie realizată o contopire a pedepselor, ţinând însă cont de principiul aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Se conchide că noua lege nu poate fi aplicată decât în măsura în care este mai favorabilă, iar Legea nr. 286/2009 nu este mai favorabilă sub aspectul modului de contopire a pedepselor aplicate pentru infracţiuni concurente. Se susţine că, pentru motivele arătate, prevederile art. 6 din Codul penal contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011, nr. 854 din 23 iunie 2011 şi nr. 265 din 6 mai 2014, precum şi la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 şi 25 ianuarie 2007, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României şi Sissanis împotriva României.12. Judecătoria Medgidia - Secţia penală şi Tribunalul Timiş - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 şi cele ale art. 6 alin. (1) din Codul penal necontravenind dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arătânduse că o diferenţă de tratament reprezintă o discriminare numai atunci când unor situaţii analoage sau compatibile le corespunde un tratament juridic diferit, fără ca acesta să aibă o justificare obiectivă şi rezonabilă, aspect ce semnifică lipsa unui scop legitim sau lipsa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Se susţine că diferenţa de tratament invocată de autorul excepţiei este justificată de scopul legitim al respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti de condamnare prin care au fost dispuse pedepse ce nu depăşesc maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare. Se subliniază faptul că autoritatea de lucru judecat produce, pe lângă efectul pozitiv al posibilităţii punerii în executare a hotărârii rămase definitive, şi un efect negativ, care face imposibilă rejudecarea cauzei având acelaşi obiect, aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză. Se arată că autorii excepţiei solicită, în realitate, aplicarea ultraactivă a prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969, şi nu aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile. Se susţine că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât cele două categorii de persoane la care se face trimitere în critica de neconstituţionalitate se află în situaţii juridice diferite, aspect ce justifică diferenţele de tratament juridic invocate.13. Judecătoria Oradea - Secţia penală, în Dosarul nr. 528 D/2014, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.14. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.15. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), se arată că soluţia legislativă criticată se justifică prin prisma necesităţii asigurării unui echilibru între principiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Astfel, principiul separaţiei puterilor în stat presupune restrângerea minimă a intervenţiei legiuitorului asupra autorităţii de lucru judecat, restrângere ce poate fi justificată doar prin prisma aplicării altor principii constituţionale, cum este cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, în situaţia invocată de autorii excepţiei, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii, astfel încât nu poate fi reţinută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenţie. Se susţine că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o aplicare directă a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunile săvârşite.16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 6 din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorii critică, de fapt, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins:

– Art. 6 alin. (1) din Codul penal: „(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.“

– Art. 4 din Legea nr. 187/2012: „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.“19. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 alin. (2) cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că dispoziţiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi“. 21. Astfel, Curtea a observat că autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică încălcarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispoziţiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969. 22. Curtea a constatat existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. 23. Astfel, Curtea a statuat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, s-a reţinut că legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, pronunţată conform art. 475 din Codul de procedură penală). 24. De asemenea, Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. 25. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. 26. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal. 27. Luând în considerare cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie. 28. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea a observat că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acelei legi, şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica dispoziţiile în vigoare începând cu 1 februarie 2014. 29. În ceea ce priveşte principiul egalităţii, Curtea a reţinut că, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. 30. Curtea a constatat că, în cauza de faţă, persoanele nu se regăsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorii excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. 31. Analizând situaţia persoanelor condamnate definitiv şi a celor în curs de judecată, Curtea a reţinut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferenţa dintre situaţia persoanei condamnate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 şi persoanele care se află în curs de judecată. 32. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea a constatat că nu se pot reţine nici criticile formulate cu privire la încălcarea prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 33. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, şi Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, prin care a reţinut, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 15 din Constituţie, că renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile denotă un scop legitim, acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat şi implicit cel al separaţiei puterilor în stat. De altfel, s-a observat că principiul aplicării legii penale mai favorabile constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă, care este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. 34. Curtea a constatat, de asemenea, că în practică, referitor la noile dispoziţii din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, a statuat că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi. 35. Prin aceleaşi decizii, anterior referite, cu privire la principiul autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării. Aşa cum s-a arătat mai sus, Constituţia reglementează principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. 36. Totodată, Curtea a reţinut că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională şi în cea a Uniunii Europene, cât şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). 37. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin jurisprudenţa sa, a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-526/08-Comisia Europeană împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97- Eco Swiss China Time Ltd împotriva Benetton International NV., paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca deciziile judecătoreşti devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009, pronunţată în Cauza C-2/08-Amministrazione dell’Economia e delle Finanze şi Agenzia delle entrate împotriva Fallimento Olimpiclub Srl., paragraful 22). 38. Astfel, Curtea a constatat că, având în vedere importanţa principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi cel al separaţiei puterilor în stat, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie. 39. Referitor la încălcarea, prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, a prevederilor constituţionale ale art. 16, s-a reţinut prin deciziile mai sus arătate că, în mod constant, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. 40. Curtea a reţinut că, deşi persoanele la care se referă autorii excepţiei sunt condamnaţi, ceea ce ar determina clasificarea situaţiei acestora ca fiind identică, nu trebuie ignorat faptul că sancţiunile aplicate unora depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, pe când sancţiunile aplicate autorilor excepţiei se încadrează în limitele de pedeapsă pe care noua reglementare le conţine. 41. Analiza realizată din această dublă perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancţiune aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii. 42. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Sabin Catrina, Horia Vădrariu şi Alexandru Mundrucz în dosarele nr. 2.535/256/2014, nr. 4.656/325/2014, nr. 1.939/271/2014 şi nr. 483/93/2014 ale Judecătoriei Medgidia - Secţia penală, Tribunalului Timiş - Secţia penală şi Judecătoriei Oradea - Secţia penală, precum şi, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Medgidia - Secţia penală, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalului Timiş - Secţia penală şi Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop