I. Cu Adresa nr. 51/1.902 din 21 aprilie 2011, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, formulată de un număr de 110 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi al Partidului Naţional Liberal.Autorii sesizării aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat sunt următorii: Victor-Viorel Ponta, Adrian Năstase, Mircea Duşa, Aurelia Vasile, Marian Neacşu, Viorel Hrebenciuc, Florin-Costin Pâslaru, Lucreţia Roşca, Dumitru Chiriţă, Victor Socaciu, Sonia-Maria Drăghici, Rodica Nassar, Dorel Covaci, Victor Cristea, Cornel Itu, Florin Iordache, Ion Stan, Ion Burnei, Filip Georgescu, Andrei Dolineaschi, Iuliu Nosa, Vasile Popeangă, Neculai Răţoi, Gheorghe Ana, Angel Tilvăr, Cornel-Cristian Resmeriţă, Marian Ghiveciu, Costică Macaleţi, Eugen Bejinariu, Horia Teodorescu, Nicolae Bănicioiu, Gheorghe Antochi, Viorel Ştefan, Tudor Panţîru, Sorin-Constantin Stragea, Ion Călin, Nicolae Ciprian Nica, Doina Burcău, Radu Costin Vasilică, Aurel Vlădoiu, Antonella Marinescu, Valeriu Ştefan Zgonea, Laurenţiu Nistor, Anghel Stanciu, Claudiu Iulian Manda, Florina Ruxandra Jipa, Gheorghe Ciocan, Cristian-Sorin Dumitrescu, Radu Eugen Coclici, Mădălin-Ştefan Voicu, Florentin Gust Băloşin, Ciprian Florin Luca şi Ioan Sorin Roman.Autorii sesizării aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal sunt următorii: Cristian Adomniţei, Marin Almăjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucă, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan Ştefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu- Tăriceanu, Călin Potor, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuţ Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel Sorinel Ştirbu, Gheorghe Mirel Taloş, Diana Adriana Tuşa, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga şi Mihai Alexandru Voicu.Sesizarea a fost formulată în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.453 din 21 aprilie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 524 A/2011.II. Criticile formulate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt structurate în două secţiuni: critici de neconstituţionalitate extrinsecă a legii, respectiv critici de neconstituţionalitate intrinsecă.A. Critici de neconstituţionalitate extrinsecă1. În opinia autorilor sesizării, Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi art. 114 din Constituţie, prin prisma modalităţii de adoptare a acestei legi, şi anume prin angajarea răspunderii Guvernului.Invocând în acest sens şi considerentele care au fundamentat pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1.557/2009, precum şi literatura de specialitate în materia instituţiei angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, autorii sesizării susţin că nu se justifică recurgerea la această procedură pentru adoptarea legii criticate.Astfel, nu se poate reţine faptul că adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită ori cu procedură de urgenţă nu ar mai fi fost posibilă, nici faptul că structura politică a Parlamentului nu ar fi permis adoptarea proiectului de lege, întrucât, de vreme ce exista o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumării răspunderii nu este oportună.De asemenea, nu se poate reţine vreun demers al Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea proiectului acestei legi cu procedură de urgenţă, nu există condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului, astfel încât ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, şi recurgerea la angajarea răspunderii cu privire la acesta nu îşi găsesc motivarea.Prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază, s-a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.Nerespectarea, pentru considerentele arătate, a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie referitoare la procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege determină, potrivit susţinerilor autorilor sesizării, şi înfrângerea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) privind supremaţia Constituţiei şi a legilor, respectiv rolul Parlamentului.2. Se susţine totodată că legea criticată nesocoteşte prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi sub aspectul încălcării prevederilor art. 217 şi art. 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.Astfel, atât normele privind tehnica legislativă, cât şi prevederile Legii nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social instituie obligativitatea existenţei avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social în cazul actelor normative privind politica salarială. În opinia autorilor sesizării, actul normativ criticat a fost elaborat şi adoptat cu încălcarea rolului consultativ al Consiliului Economic şi Social, deoarece la secţiunea a 6-a „Consultările efectuate în vederea elaborării prezentului act normativ“ pct. 5 lit. c) din expunerea de motive se menţionează doar faptul că proiectul de lege va fi supus avizării Consiliului Economic şi Social. Se arată că este unanim recunoscut faptul că, deşi avizul este consultativ, în conţinutul său solicitarea avizului şi existenţa lui sunt obligatorii. Or, în cazul de faţă, Guvernul nu a obţinut avizul, ci doar un răspuns formal prin care se învedera că, la termenul solicitat, Consiliul Economic şi Social nu s-a putut întruni legal. Se face referire în acest sens şi la Adresa Consiliului Economic şi Social transmisă Secretariatului General al Guvernului şi înregistrată sub nr. 1.012 din 7 aprilie 2011. Se conchide în sensul că o astfel de conduită nu este numai de natură să încalce principiul supremaţiei legii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, ci şi să nege rolul constituţional al Consiliului Economic şi Social, acela de organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului, reducând acest organism la o funcţie pur formală.B. Critici de neconstituţionalitate intrinsecă a legii1. Se susţine că prevederile art. 1 alin. (6) coroborate cu celelalte dispoziţii ale Legii privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ nesocotesc dispoziţiile art. 41 alin. (5) şi pe cele ale art. 53 din Constituţie privind dreptul la negocieri colective în materie de muncă, şi, respectiv, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Aceasta întrucât, impunându-se prin art. 1 alin. (6) din lege interdicţia de negociere şi stabilire prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă a unor salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor legii în discuţie, se limitează dreptul la negocieri colective.Se arată în acest sens că într-un context de stabilizare economică, pentru a fixa condiţiile de muncă trebuie acordată prioritate negocierii colective în loc de a promulga o lege privind limitarea salariilor în sectorul public. Se invocă şi prevederile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, subliniindu-se totodată importanţa promovării negocierii colective în sectorul educaţiei, în sensul art. 4 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă.Se subliniază că legea supusă analizei nu face nicio diferenţiere între învăţământul din sectorul public şi învăţământul din sectorul privat. Prin urmare, în opinia autorilor sesizării, interdicţia expresă de a nu fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care să depăşească limitele instituite prin această lege operează şi în sectorul privat, fapt ce este de natură să încalce în mod flagrant dispoziţiile constituţionale în materia garantării dreptului la negocieri colective în materie de muncă, fiind afectată însăşi substanţa acestui drept. Se invocă şi dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981, pentru a defini sfera negocierilor colective, precum şi un set de principii privind negocierea colectivă elaborat de Comitetul pentru Libertate Sindicală al Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii.Din această perspectivă, având în vedere actele internaţionale invocate, precum şi faptul că acestea reglementează probleme legate de drepturile omului, se susţine că demersul legiuitorului încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie.2. Se mai susţine că prevederile Legii privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în ansamblul lor, contravin dispoziţiilor art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie referitoare la obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent şi, respectiv, de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, precum şi dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind garantarea dreptului de proprietate, precum şi a creanţelor asupra statului şi, respectiv, egala garantare şi ocrotire a proprietăţii private, indiferent de titular.În opinia autorilor sesizării, emiterea actului normativ criticat nu are în vedere menţinerea standardelor de viaţă ale categoriilor sociale afectate de măsurile dispuse. Prin urmare, în contextul realităţilor economice şi sociale, reducerea drepturilor salariale şi de natură salarială ale personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ ca urmare a aplicării algoritmului de calcul stabilit prin legea analizată plasează persoanele care fac parte din corpul didactic într-o situaţie defavorabilă, situată sub limita inferioară a subzistenţei. Astfel, reducerea salariilor în discuţie reprezintă, în cele mai multe cazuri, suma de bani necesară pentru hrană şi îmbrăcăminte. În plus, în condiţiile imposibilităţii achitării de către această categorie de salariaţi a ratelor la creditele contractate şi a consecinţelor produse de acest fapt, mulţi dintre cei vizaţi de lege, de care depind şi membrii familiilor lor, vor necesita protecţie socială ce va trebui acordată de către stat. Ca urmare, reducerea drepturilor salariale aduce atingere şi principiului protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii sociale. Chiar dacă acest principiu nu exclude, de plano, posibilitatea statului de a opera schimbări legislative, valabilitatea acestui demers este condiţionată de menţinerea unei balanţe rezonabile între încrederea cetăţenilor în cadrul normativ existent şi interesele pentru a căror satisfacere operează modificarea acestuia. Or, cu privire la raporturile de muncă ale personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ a intervenit, în ultimii ani, un număr nejustificat de modificări legislative.Se susţine totodată că prevederile legii criticate aduc atingere drepturilor salariale şi de natură salarială, încălcând astfel dispoziţiile art. 44 din Constituţie, respectiv pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul de proprietate. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele Bűchen contra Cehiei din 2002, Sporrong şi Lonroth împotriva Suediei din 1982, Mellacher şi alţii împotriva Austriei din 1989 şi James şi alţii împotriva Marii Britanii din 1986, conchizându-se că, în concepţia acestei Curţi, se impune a fi realizată o distincţie între sintagmele „a fi lipsit de bun“ şi „reglementare a folosinţei acestui bun“, limitarea folosinţei bunurilor proprietate privată fiind conformă Convenţiei dacă se urmăreşte un scop de utilitate publică şi dacă implică o despăgubire a proprietarului. Doar în aceste condiţii este respectat principiul proporţionalităţii şi baza rezonabilă în temeiul căreia se pot institui restrângeri ale dreptului de proprietate.În opinia autorilor sesizării, reducerea drepturilor salariale şi de natură salarială ca urmare a aplicării algoritmului de calcul stabilit de legea supusă analizei echivalează practic cu o expropriere fără justă şi prealabilă despăgubire, condiţii impuse de art. 44 alin. (3) din Constituţie. De asemenea, lipseşte cauza de utilitate publică, impusă de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În final se invocă incidenţa art. 20 din Constituţie din perspectiva încălcării şi a următoarelor dispoziţii din acte internaţionale: art. 1, art. 17 alin. (1), art. 25 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind inviolabilitatea demnităţii umane, dreptul de proprietate şi, respectiv, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 4, art. 23 şi art. F din partea a V-a din Carta socială europeană, privind dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială, respectiv derogări în caz de război sau de pericol public şi art. 17, art. 23 pct. 3 şi art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate, dreptul oricărui om care munceşte la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare şi, respectiv, dreptul oricărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei lui.III. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului pentru a comunica punctele lor de vedere.IV. Preşedintele Senatului, cu Adresa nr. I/372 din 2 mai 2011, a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată.În argumentarea acestui punct de vedere arată, în esenţă, că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea asupra legii în discuţie reprezintă un act prin care sunt încălcate competenţele constituţionale ale Parlamentului, Guvernul arogându-şi, în acest caz, o atribuţie care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, aparţine numai puterii legiuitoare. Potrivit opiniei exprimate, decizia Guvernului de a recurge la această procedură nu are alt scop decât acela de a eluda dezbaterile parlamentare şi deciziile pe care, eventual, Camera Deputaţilor şi Senatul le-ar putea adopta în cadrul acestora. Se încalcă astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 114 din Constituţie.Se mai arată că legea criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Astfel, această lege a fost elaborată şi adoptată în absenţa avizului cerut de lege şi impus de Constituţie, cu încălcarea atât a prevederilor art. 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cât şi celor ale Legii nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social.Se consideră că sunt întemeiate şi criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii sesizării, apreciindu-se, pentru aceleaşi considerente expuse de aceştia, că Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ încalcă prevederile art. 41 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 44, art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie.V. Preşedintele Camerei Deputaţilor, cu Adresa nr. 51/1.927 din 26 aprilie 2011, a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere în sensul că Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ este conformă cu dispoziţiile constituţionale invocate.Astfel, se apreciază că procedura utilizată de Guvern de angajare a răspunderii asupra proiectului acestei legi este în concordanţă art. 114 din Constituţie, text care reglementează, de fapt, implicarea Guvernului în activitatea de legiferare a Parlamentului. Se consideră că art. 114 din Constituţie nu stabileşte nicio condiţie pentru ca Guvernul să îşi poată angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, în afară de cele expres prevăzute de acest text constituţional, iar oportunitatea şi conţinutul iniţiativei de angajare a răspunderii sunt în mod exclusiv de competenţa Guvernului.Cu privire la susţinerea privind pretinsa încălcare a prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se arată că este total inexactă, deoarece Curtea Constituţională controlează conformitatea cu Constituţia şi este garantul doar al supremaţiei ei, în timp ce instanţele judecătoreşti controlează conformitatea cu legile a unor acte normative subsecvente acestora, asigurând astfel supremaţia lor, şi nu a Constituţiei. În cazul în care s-ar agrea susţinerile autorilor sesizării, s-ar crea situaţia ca la Curtea Constituţională să ajungă toate litigiile referitoare la nerespectarea legilor, care în prezent sunt soluţionate de instanţele judecătoreşti.În ceea ce priveşte lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, se arată că nu are niciun efect juridic asupra adoptării legii de către Parlament, organ care, în domeniul legislativ, are o poziţie supremă. Ca urmare, rolul Consiliului Economic şi Social nu poate fi decât tot consultativ, aşa cum, de altfel, recunosc şi autorii sesizării.Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 41 alin. (5) şi art. 20 din Constituţie, se arată că nu este motivată în vreun fel.Cât priveşte celelalte critici de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, se arată că nu pot fi reţinute, având în vedere faptul că măsurile dispuse prin legea criticată nu pot fi considerate arbitrare iar, în condiţiile date, ele nu impun sarcini excesive asupra membrilor corpului profesoral. În acelaşi timp, aceste măsuri sunt aplicate tuturor şi nu selectiv, adică doar unora dintre membrii corpului didactic. De altfel, neluarea unor astfel de măsuri adecvate ar putea afecta stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională. Se invocă în acest sens considerentele care au fundamentat deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, nr. 871 din 25 iunie 2010 şi nr. 872 din 25 iunie 2010.Referitor la pretinsa încălcare a art. 44 din Constituţie, se mai arată că niciun text constituţional nu interzice statului să aprobe doar salariile pe care le poate acorda salariaţilor săi. În acest sens, statul a aprobat doar salariile pe care le poate acorda în condiţii de criză economică şi financiară mondială şi naţională. Cât priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, se arată că nu are legătură cu obiectul sesizării, în cauză nefiind vorba despre o expropriere. Astfel, aprobarea unor salarii mai reduse în viitor nu poate avea drept efect suprimarea sau modificarea negativă a celor deja încasate, legea criticată având doar efecte pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. În plus, dreptul de proprietate privată se exercită doar asupra sumelor deja încasate şi nu asupra celor care ar urma să fie încasate şi, ca urmare, prin noţiunea de bun se poate înţelege doar sumele din prima categorie, nu şi cele din a doua (care ar urma să fie încasate).VI. Guvernul, cu Adresa nr. 5/2.634/28.04.201, a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Astfel, cât priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă a legii, prin raportare la art. 114 din Constituţie, se arată, în esenţă, că sunt neîntemeiate, întrucât nu există dispoziţii constituţionale, exprese sau implicite, care să condiţioneze sau să restricţioneze în vreun fel libertatea Guvernului de a alege să îşi asume răspunderea pe un proiect de lege în faţa Parlamentului, atunci când apreciază că o asemenea măsură se impune. Mai mult, mecanismul constituţional reglementat de art. 114 a fost instituit de către legiuitorul constituant în vederea asigurării unui mijloc de acţiune şi control reciproc între puterea legislativă şi puterea executivă, în virtutea respectării principiului separaţiei puterilor în stat.Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă a legii prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 141 din Constituţie, motivate de lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, se apreciază că acestea privesc, în realitate, aspecte ce ţin de modul de aplicare a unor dispoziţii legale procedurale în activitatea Guvernului de adoptare a actelor normative şi care nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale. Se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a statuat că, chiar dacă avizul nu a fost emis de către Consiliul Economic şi Social din lipsă de cvorum, Guvernul, prin solicitarea avizului, a respectat prevederile constituţionale.Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă a legii, fundamentate pe dispoziţiile art. 41 alin. (5) şi art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie, sunt, de asemenea, neîntemeiate, pentru considerentele expuse în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în care s-a statuat că încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii, dreptul la negocieri colective neputând fi asimilat posibilităţii exercitării acestuia în mod discreţionar. Mai mult, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie şi, pe cale de consecinţă, dreptul la negocierea şi încheierea contractelor de muncă nu se poate exercita decât cu respectarea legilor cu caracter general şi cu valabilitate pe întreg teritoriul ţării. A da o altă interpretare textului art. 41 alin. (5) ar însemna aşezarea unei categorii profesionale mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte dispoziţii şi principii din cuprinsul Legii fundamentale. Referitor la susţinerea potrivit căreia legea ce face obiectul sesizării limitează dreptul la negocieri colective în sectorul privat, în materia salarizării, se precizează că această lege reglementează drepturile salariale ale personalului bugetar din învăţământ şi nicidecum drepturile salariale ale personalului didactic din sectorul privat.Legea criticată nu încalcă, în opinia Guvernului, nici prevederile art. 47 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, întrucât, prin soluţiile propuse, având în vedere argumentele prezentate în expunerea de motive, se urmăreşte tocmai crearea premiselor necesare ca statul să îşi respecte obligaţiile constituţionale menţionate în textele din Legea fundamentală invocate. În lipsa unei astfel de reglementări, în contextul crizei economice de care şi România este afectată, există riscul iminent ca o parte sau chiar întreg personalul vizat să nu poată fi remunerat pentru activitatea depusă.Referitor la pretinsa încălcare a art. 44 din Constituţie, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se subliniază faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra principiului potrivit căruia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat. Se invocă, de asemenea, distincţia operată în aceeaşi jurisprudenţă între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Se concluzionează că măsurile legislative cuprinse în Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ sunt în concordanţă cu această jurisprudenţă (Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza Kecho împotriva Ucrainei, Hotărârea din 12 aprilie 2006 pronunţată în Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 2006 pronunţată în Cauza Bahçezaka împotriva Turciei ş.a).CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, raportată la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:I. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate.II. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţa comună din data de 18 aprilie 2011. Nu a fost depusă moţiune de cenzură, astfel încât, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţie, „proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se consideră adoptat“.Actul normativ criticat stabileşte, în esenţă, drepturile de natură salarială cuvenite personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ începând cu data intrării în vigoare a acestei legi şi până la 31 decembrie 2011, abrogând orice alte dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru categoria profesională vizată (art. 6 din lege).III. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind separaţia puterilor în stat şi, respectiv, supremaţia Constituţiei şi a legilor, ale art. 41 alin. (5) privind dreptul la negocieri colective în materie de muncă, ale art. 44 privind dreptul de proprietate, ale art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) referitoare la obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent şi de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului şi ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului.Se invocă şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie, cu raportare la prevederile convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, nr. 98/1949 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă şi nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, respectiv cu raportare la art. 1, art. 17 alin. (1), art. 25 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind inviolabilitatea demnităţii umane, dreptul de proprietate şi, respectiv, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 4, art. 23 şi art. F din partea a V-a din Carta socială europeană, privind dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială, respectiv derogări în caz de război sau de pericol public şi ale art. 17, art. 23 pct. 3 şi art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate, dreptul oricărui om care munceşte la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare şi, respectiv, dreptul oricărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei lui. Se invocă, de asemenea, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.IV. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate formulată, prevederile legii criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale incidente, Curtea Constituţională reţine următoarele:A. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă a legii1. În motivarea sesizării se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi art. 114 din Constituţie, susţinându-se că, în cauză, nu se justifică recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege.În jurisprudenţa sa - de exemplu Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011 - Curtea Constituţională a stabilit, prin interpretarea prevederilor din Legea fundamentală incidente în materie, condiţiile care trebuie întrunite pentru ca Guvernul să îşi poată angaja răspunderea în faţa Parlamentului, în temeiul art. 114 din Constituţie, după cum urmează:– existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea;– necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;– importanţa domeniului reglementat;– aplicarea imediată a legii în cauză.Având în vedere că şi în prezenta cauză criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 61 şi art. 114 din Constituţie sunt formulate din aceeaşi perspectivă ca şi în sesizările care au determinat pronunţarea deciziilor menţionate, pentru a examina constituţionalitatea legii criticate, urmează să se analizeze dacă aceste criterii au fost respectate. Examinând expunerea de motive care a însoţit proiectul de lege ce face obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că în cadrul acesteia Guvernul prezintă aspecte ce conturează o situaţie juridică specifică în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, care justifică atât existenţa urgenţei în adoptarea măsurilor pe care legea le conţine, necesitatea ca aceasta să fie adoptată cu maximă celeritate, cât şi importanţa domeniului vizat şi aplicarea imediată a legii. Această situaţie specifică este determinată de faptul că în domeniul salarizării personalului didactic din învăţământ au fost adoptate, începând cu anul 2008, o serie de acte normative, atât de către legiuitorul primar, cât şi de legiuitorul delegat, acte ce au fost supuse atât controlului Curţii Constituţionale, cât şi interpretării instanţelor judecătoreşti în cadrul litigiilor având ca obiect acordarea de drepturi salariale, inclusiv din perspectiva efectelor deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, cu consecinţa unei practici neunitare a instanţelor. Această practică a fost în cele din urmă deferită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care s-a pronunţat în acest sens, în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 şi în anul 2009 personalului din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, a stabilit salarizarea personalului din învăţământ, reglementând creşteri salariale constând în majorarea coeficientului de multiplicare utilizat la stabilirea salariilor de bază pentru funcţiile didactice şi funcţiile didactice auxiliare. Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, au fost modificate succesiv prin: – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învăţământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 31 octombrie 2008;– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 151/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 pentru creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 11 noiembrie 2008;– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 30 ianuarie 2009; – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 1 aprilie 2009; – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 30 aprilie 2009. Actele normative modificatoare au stabilit, în esenţă, alte condiţii şi criterii de acordare a drepturilor salariale pentru personalul din învăţământ, iar contestarea acestor acte la Curtea Constituţională, pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate, a condus la constatarea neconstituţionalităţii lor, conturându-se o jurisprudenţă constantă prin care s-a statuat asupra unei limite în legiferarea prin ordonanţe de urgenţă, şi anume ca, pe această cale, Guvernul să nu procedeze la contracararea efectelor unei legi adoptate de Parlament. Astfel, prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învăţământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptată de Parlament. Aşa fiind, în condiţiile în care legiuitorul primar a stabilit deja, prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, [...] condiţiile şi criteriile de acordare a acestor creşteri salariale, Guvernul, prin intervenţia sa ulterioară, intră în conflict cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării»“. De asemenea, prin Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 151/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 6 iulie 2009, prin Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009 referitoare la aceleaşi dispoziţii anterior menţionate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009, şi Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 151/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ şi a celor ale art. 2 şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009, Curtea Constituţională, constatând că normele criticate reduc, în mod substanţial, majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învăţământ în temeiul Legii nr. 221/2008 de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, a statuat că „adoptarea ordonanţelor de urgenţă numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptate de Parlament încalcă art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală“. În sfârşit, prin Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar şi a celor ale art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, Curtea, respingând ca inadmisibilă excepţia [întrucât prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/2009 fuseseră declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009 şi prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, iar Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, cu modificările şi completările ulterioare, fusese abrogată în mod expres prin art. 48 pct. 16 al cap. VI „Dispoziţii finale“ din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ceea ce a determinat ca şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009, ca act normativ modificator al Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, să fie abrogată] a reţinut în considerentele deciziei pronunţate următoarele: „dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009 erau oricum afectate de vicii de neconstituţionalitate, întrucât modificau nişte dispoziţii legale declarate neconstituţionale [...]“. Cu acelaşi prilej, Curtea a reamintit considerentele de principiu din Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009, unde a reţinut că nici modificarea sau completarea dispoziţiei legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituţionalitatea constatată de către Curtea Constituţională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de acelaşi viciu de neconstituţionalitate în măsura în care confirmă soluţia legislativă declarată neconstituţională din punct de vedere intrinsec sau extrinsec. O atare soluţie se impune şi pentru că viciul de neconstituţionalitate stabilit de instanţa de contencios constituţional trebuie eliminat, şi nu perpetuat prin actele normative succesive de modificare şi completare. Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a abrogat, prin art. 48 pct. 16, Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 şi în anul 2009 personalului din învăţământ, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008. Efectele produse de diversele acte normative anterior menţionate, respectiv de deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, au fost interpretate în mod diferit de către instanţele judecătoreşti în cadrul acţiunilor prin care s-au solicitat creşterile salariale prevăzute de Legea nr. 221/2008, soluţiile pronunţate de către acestea fiind sintetizate chiar în expunerea de motive a legii criticate, după cum urmează: – unele instanţe au respins cererile; – alte instanţe au apreciat că pretenţiile reclamanţilor sunt justificate şi au obligat pârâţii la plata diferenţelor salariale cu începere de la 1 octombrie 2008 până la 31 decembrie 2009; – alte instanţe au obligat pârâţii la plata diferenţelor salariale cu începere de la 1 octombrie 2008 până la 31 martie 2009; – alte instanţe au dispus obligarea pârâţilor la reîncadrarea salarială a reclamanţilor începând cu anul 2010, luând în considerare salariile de bază aferente lunii decembrie 2009, rezultate din aplicarea Legii nr. 221/2008.Prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând: „Ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/2008 şi nr. 1/2009, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite funcţiilor didactice potrivit acestui act normativ şi drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009.“ În acest context specific salarizării personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, şi faţă de impactul financiar suplimentar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011 pe care această situaţie l-a generat, Guvernul a promovat prin procedura angajării răspunderii Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ. Revenind la criteriile enunţate se constată că este justificată atât urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în lege, cât şi necesitatea ca legea să fie adoptată cu maximă celeritate, câtă vreme aceasta este menită atât să elimine, pentru perioada imediat următoare, inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ, respectiv salarizarea neunitară, în concordanţă cu principiile care stau la baza salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice stabilite de reglementarea în această materie - Legea-cadru nr. 284/2010. Aşa cum se precizează chiar în expunerea de motive a legii, salariaţii care ocupă funcţii identice în cadrul unităţilor de învăţământ de stat sunt remuneraţi diferit, deşi în cadrul acestor unităţi se desfăşoară aceleaşi activităţi didactice, ceea ce a determinat o intervenţie legislativă pentru înlăturarea acestei inechităţi. Cu privire la celelalte două criterii anterior enunţate - importanţa domeniului reglementat şi aplicarea imediată a legii în cauză, se constată, de asemenea, că sunt respectate, câtă vreme actul normativ criticat reglementează în domeniul salarizării unei întregi categorii socio-profesionale, iar în absenţa unei astfel de măsuri imediate ar continua să existe diferenţe de salarizare nejustificate între membrii aceleiaşi categorii profesionale, unii fiind beneficiarii unor drepturi acordate prin hotărâri judecătoreşti, alţii care nu beneficiază sau care încă nu beneficiază de aceste drepturi. În plus, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată, potrivit aceleiaşi expuneri de motive, de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011. Aşadar, procedura de adoptare a legii criticate reprezintă o soluţie rapidă de natură să permită unificarea salarizării unei categorii socio-profesionale într-un context specific acestei categorii, de natură a contracara efectele negative expuse, fiind, prin urmare, respectate dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 114 din Constituţie. 2. Un alt motiv de neconstituţionalitate extrinsecă a legii priveşte lipsa avizului Consiliului Economic şi Social. Se constată însă că acest aviz a fost solicitat de Guvern, fapt menţionat chiar de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut, de exemplu prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, anterior menţionată, că „este obligaţia Consiliului Economic şi Social să avizeze proiecte de acte normative care vizează sfera sa de competenţă, iar neîndeplinirea acestei atribuţii mai ales în privinţa actelor normative cu un impact social major constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic şi Social“. Pentru aceleaşi considerente, criticile de neconstituţionalitate formulate din această perspectivă nu pot fi reţinute. B. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă 1. Autorii sesizării susţin că legea criticată este neconstituţională, întrucât limitează dreptul la negocieri colective, prin interdicţia de negociere şi stabilire prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă a unor salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează acestei legi. Aceste susţineri sunt neîntemeiate, întrucât dreptul la negocieri colective în materie de muncă, reglementat de art. 41 alin. (5) din Constituţie nu presupune posibilitatea exercitării acestuia în mod discreţionar şi nici nu implică existenţa unei autonomii de reglementare prin încheierea contractelor de muncă, respectiv de decizie în privinţa conţinutului acestora, în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Curtea Constituţională a statuat în mod constant că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate de Constituţie, prin dispoziţiile art. 41 alin. (5), însă încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii; în consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie. În caz contrar, „s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale. [...] în consecinţă, negocierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (...)“. În acest sens, pot fi amintite Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995. Mai mult, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat ca dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud „posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat“. Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, precum şi a actelor internaţionale enumerate de autorii sesizării în contextul aceleiaşi critici de principiu, se constată că aceasta nu a fost argumentată în sensul impus de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, autorii sesizării enunţând doar principii şi texte legale. În plus, critica formulată la acest punct al sesizării este fundamentată pe o premisă greşită, şi anume aceea că legea în discuţie „nu face nicio diferenţiere între învăţământul din sectorul public şi învăţământul din sectorul privat“. Este evident însă că o astfel de diferenţiere nu era necesară câtă vreme actul normativ criticat priveşte personalul didactic plătit din fonduri publice, legiuitorul referindu-se în acest sens în mod expres la „sistemul de salarizare a personalului din instituţiile de învăţământ preuniversitar şi universitar de stat“ şi la legea-cadru în materie, respectiv Legea- cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. 2. Se mai susţine că prevederile Legii privind încadrarea şi salarizarea în 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ sunt de natură să aducă atingere drepturilor salariale şi de natură salarială, constituind astfel o ingerinţă care afectează dreptul de proprietate în substanţa sa. Referindu-se la o serie de cauze soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la interpretarea dată de această Curte noţiunii de „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ca înglobând orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât drepturile salariale şi de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate, autorii sesizării conchid că reducerea drepturilor salariale şi de natură salarială ca urmare a algoritmului de calcul stabilit de legea supusă analizei echivalează, practic, cu o expropriere. Din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, se constată că dreptul la anumite foloase băneşti în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiţii, unui drept de proprietate şi analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În această privinţă, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată. Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu un anumit cuantum. Reluând aceste considerente în Hotărârea din 20 mai 2010, pronunţată în Cauza Lelas împotriva Croaţiei, paragraful 58, Curtea a reţinut că nu este consacrat prin Convenţie dreptul de a continua să fii plătit cu un salariu într-un anumit cuantum; venitul care a fost câştigat reprezintă însă un „bun“ în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în acelaşi sens, Hotărârea din 13 iulie 2006 pronunţată în Cauza Bahçeyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 24 martie 2005 pronunţată în Cauza Erkan împotriva Turciei, Hotărârea din 9 noiembrie 2000 pronunţată în Cauza Schetini şi alţii împotriva Italiei). Aceeaşi distincţie semnificativă este realizată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aplicabilă, mutatis mutandis, în prezenta cauză (spre exemplu Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Raportând, în temeiul art. 20 din Constituţie, reglementarea criticată la interpretarea dată prin aceste considerente de principiu dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se constată că susţinerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate. Astfel, legea supusă controlului Curţii stabileşte drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare şi până la finele anului 2011, aşadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Ca urmare, nu se poate reţine că dispoziţiile sale ar stabili o ingerinţă de tipul privării de proprietate prohibită de Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea reţine că este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu în Hotararea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare. De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, şi Hotărârea din 2 februarie 2010 pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, aplicabile mutatis mutandis). Se mai invocă, în acelaşi context, că reducerea drepturilor salariale şi de natură salarială, operată prin legea criticată, este de natură să aducă atingere principiului protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor, care obligă organele statului să acţioneze în conformitate cu prevederile legale în vigoare, astfel încât cetăţenii să aibă posibilitatea de a conta pe previzibilitatea normelor legale adoptate, fiind în măsură să îşi planifice viitorul în contextul drepturilor conferite prin aceste dispoziţii. Principiul invocat de autorii sesizării, dezvoltat într-o bogată jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, impune existenţa unei legislaţii predictibile, unitare şi coerente. De asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea, ceea ce presupune obligaţii deopotrivă opozabile atât legiuitorului primar, cât şi celui delegat. Examinând legea criticată prin prisma exigenţelor menţionate, se constată că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii socio-profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat. Principiul previzibilităţii legii şi al protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor este invocat de autorii sesizării în corelaţie cu prevederile art. 47 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, care reglementează obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, precum şi de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Examinând atât expunerea de motive a legii ce face obiectul sesizării, precum şi punctul de vedere exprimat de Guvern, se constată că această lege temporară a fost promovată în scopul de a crea premisele necesare pentru ca statul să îşi îndeplinească obligaţiile constituţionale menţionate, prin aplicarea măsurilor preconizate urmând să se asigure existenţa fondurilor necesare pentru ca întreg personalul din învăţământ să îşi poată primi drepturile cuvenite, în aceleaşi condiţii, fără discriminări. În plus, drepturile câştigate nu sunt cu nimic afectate prin noua reglementare. Pentru toate aceste motive, nu se poate reţine nici încălcarea celorlalte reglementări din acte internaţionale invocate de autorii sesizării în finalul acesteia. De altfel, aceste acte şi dispoziţii sunt enunţate cu titlu generic, fără a fi însoţite de critici specifice şi consistente care să permită o analiză distinctă de constituţionalitate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Constată că obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile Legii privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ este neîntemeiată, în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterea a avut loc la data de 4 mai 2011 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán şi Tudorel Toader, judecători. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta