Decizia Nr.57 din 28.05.2020

1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Parlamentul României, determinat de „extinderea atribuţiilor Guvernului, astfel cum sunt acestea reglementate de Constituţia României, republicată, în ceea ce priveşte aprobarea Legii bugetului asigurărilor sociale de stat şi, implicit, substituirea acestuia în competenţele de legiferare ale Parlamentului, singura autoritate legiuitoare a ţării". Cererea a fost formulată de preşedintele Senatului, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) şi al art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.660 din data de 23 decembrie 2019 şi formează obiectul Dosarului nr. 3.430E/2019.2. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.3. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că, în cauză, este împuternicită să reprezinte interesele Guvernului doamna Olivia Diana Morar, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei. Senatul este reprezentat de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor.4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 3.431 E/2019, având ca obiect o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor, având acelaşi conţinut cu aceea care face obiectul Dosarului nr. 3.430 E/2019. Cererea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) şi al art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, fiind înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.661 din data de 23 decembrie 2019.5. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că şi în această cauză părţile au desemnat aceiaşi reprezentanţi.6. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 3.432 E/2019 şi nr. 3.433 E/2019, având ca obiect cererea formulată de preşedintele Senatului şi, respectiv, de preşedintele Camerei Deputaţilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Parlamentul României, determinat de „extinderea atribuţiilor Guvernului, astfel cum sunt acestea reglementate de Constituţia României, republicată, în ceea ce priveşte aprobarea Legii bugetului de stat şi, implicit, substituirea acestuia în competenţele de legiferare ale Parlamentului, singura autoritate legiuitoare a ţării". Cererile au fost formulate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) şi al art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, fiind înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 10.662 şi nr. 10.663 din data de 23 decembrie 2019.7. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că şi în aceste cauze părţile au desemnat aceiaşi reprezentanţi.8. Având în vedere obiectul cererilor formulate în cele patru dosare, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea acestora. Părţile sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 3.431 E/2019, nr. 3.432 E/2019 şi nr. 3.433 E/2019 la Dosarul nr. 3.430 E/2019, care a fost primul înregistrat.9. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul părţilor prezente.10. Având cuvântul, domnul Florin Iordache, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, solicită Curţii să constatate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională dintre, pe de o parte, Guvernul României, care, potrivit Constituţiei, are obligaţia de a elabora proiectul bugetului de stat şi proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, şi, pe de altă parte, Parlamentul României, care are obligaţia de a aproba aceste proiecte de lege, conflict creat atât prin substituirea Guvernului în competenţele de legiferare ale Parlamentului, cât şi prin modalitatea în care Guvernul a ales să prezinte Parlamentului proiectele de lege în discuţie.11. În acest sens, arată că legiuitorul constituant a atribuit un caracter de excepţie, special, Legii bugetului de stat şi Legii bugetului asigurărilor sociale de stat. Caracterul de excepţie şi special al acestor două legi este dat atât de art. 138 alin. (2), cât şi de art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituţie, care prevăd atribuţia exclusivă a Guvernului în procedura elaborării proiectului legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat. Ulterior acestei etape a elaborării proiectelor de lege menţionate, Guvernul este obligat să le supună, separat, aprobării Parlamentului. Practic, legiuitorul constituant a instituit atât o partajare a atribuţiilor celor două puteri, cât şi o colaborare în ceea ce priveşte o problematică atât de importantă, cum este cea legată de finanţele ţării, fiind o aplicare integrală a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Altfel, ar însemna excluderea în totalitate a Parlamentului de la legiferarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat, deoarece, în acest domeniu, parlamentarii şi cetăţenii sunt excluşi, neavând drept de iniţiativă legislativă. Se invocă astfel şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.657 din 28 decembrie 2010, şi se conchide că din examinarea şi coroborarea textelor constituţionale se deduce că legile bugetare sunt excluse de plano atât din modalitatea de adoptare prin procedura obişnuită, în şedinţa separată şi asupra cărora Guvernul îşi poate asuma răspunderea în condiţiile Legii fundamentale dezvoltate in jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în ceea ce priveşte asumarea răspunderii Guvernului, care se circumscrie altor prevederi constituţionale ce se referă la şedinţele comune, dar care are o altă procedură parlamentară, fără dezbateri, urmată de o adoptare tacită sau respingere ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură. Prin urmare, legiuitorul a stabilit în mod concret modalitatea de adoptare a legilor bugetare, excluzând posibilitatea Guvernului de a uza de procedura prevăzută la art. 114 din Constituţie cu privire la asumarea răspunderii asupra unui proiect de lege. Legile bugetare trebuie dezbătute şi aprobate, iar nu asumate, în virtutea Constituţiei şi a multor acte normative ce reglementează aspecte legate de procedura de adoptare a legilor bugetare, care face parte din ansamblul procesului bugetar în general, respectiv formare, administrare, executare şi control. Este amintită Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice sau Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, prin care se instituie declaraţia prim-ministrului şi a ministrului finanţelor cu privire la atestarea conformităţii proiectelor de lege cu principiile responsabilităţii fiscale, regulile fiscale şi strategia fiscalbugetară.12. Se apreciază că, în speţa adusă în faţa Curţii Constituţionale, prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 61 alin. (1), ale art. 65 alin. (2) lit. b) şi lit. k), ale art. 138 alin. (2) şi ale art. 114 alin. (1), precum şi cele legale menţionate au fost încălcate, prin exercitarea de către Guvern, cu reacredinţă, a atribuţiilor constituţionale şi interferarea acestuia în atribuţiile Parlamentului, inclusiv prin modalitatea de prezentare a proiectelor Legii bugetului de stat şi Legii bugetului asigurărilor sociale de stat în faţa Parlamentului, ceea ce a condus la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională. Este necesară stabilirea de către instanţa constituţională a conduitei pe care autorităţile publice vizate trebuie să o adopte, pentru a fi în concordanţă cu prevederile constituţionale, în sensul aprobării şi dezbaterii legilor bugetare potrivit prevederilor constituţionale imperative ale art. 138 alin. (2), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituţie, precum şi în conformitate cu dispoziţiile exprese cuprinse în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, care are valoare de lege. Domnul Florin Iordache a depus concluzii scrise în sensul celor susţinute.13. Având cuvântul, doamna secretar de stat Olivia Diana Morar invocă dispoziţiile constituţionale incidente în cauză, jurisprudenţa Curţii Constituţionale vizând instituţia angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, respectiv condiţiile care trebuie respectate pentru aceasta. Cu referire la aceste condiţii arată în esenţă că, în cauză, adoptarea celor două legi prin angajarea răspunderii Guvernului este justificată de necesitatea ca bugetele să fie adoptate până la sfârşitul anului, iar procedurile parlamentare de adoptare a legilor se pot întinde pe durate mai mari. Se evidenţiază în acest sens şi data instalării noului Guvern, pentru a justifica urgenţa adoptării Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat. Referitor la invocarea principiului colaborării loiale, arată că acesta a fost respectat, colaborarea loială a Guvernului rezultând din acceptarea de amendamente la proiectele de lege. Subliniază faptul că în procedura angajării Guvernului asupra unui proiect de lege, Parlamentul are, pe de o parte, posibilitatea să formuleze amendamente, iar, pe de altă parte, posibilitatea de a depune moţiune de cenzură. Parlamentul şi-a exercitat, în cauză, dreptul de a depune amendamente pe care Guvernul le-a aprobat, validând astfel implicarea Parlamentului în aprobarea bugetului. Nu a fost depusă moţiune de cenzură. Se mai susţine că angajarea răspunderii Guvernului asupra celor două legi a fost acceptată implicit la data la care Biroul permanent al celor două Camere a stabilit calendarul angajării răspunderii. Prin această acceptare, situaţia juridică constituită prin decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost încheiată. Toate celelalte aspecte sunt efecte ale deciziei Guvernului de a-şi angaja răspunderea.14. Cu punctuală referire la motivarea cererilor formulate, se arată că se critică, de fapt, procedura de adoptare a celor două legi, adică un viciu de neconstituţionalitate extrinsec, ce poate face obiectul controlului Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, iar nu al art. 146 lit. e) din Constituţie. Pentru aceste motive se apreciază că cererile sunt inadmisibile. Rolul acestora este specularea din punct de vedere politic a oricărei încercări a Guvernului de a găsi soluţii. Întrucât, în cauză, pretinsa neconstituţionalitate a legilor bugetare se identifică chiar cu obiectul conflictului juridic de natură constituţională, devin aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 63 din 8 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, în sensul că un astfel de conflict nu este condiţionat de actul adoptat de Guvern, iar prin angajarea răspunderii asupra proiectelor de lege Guvernul exercită o competenţă proprie, conferită de dispoziţiile Constituţiei. Ca urmare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, şi deci nu există un conflict juridic de natură constituţională.15. Având cuvântul în replică, domnul Florin Iordache se referă la afirmaţia reprezentantului Guvernului în sensul posibilităţii atacării celor două legi la Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie. Arată că dacă se uza de această cale, România rămânea fără buget cel puţin o lună, iar Parlamentul dorea ca ţara să aibă un buget. Prin angajarea răspunderii, Guvernul ocoleşte de fapt dezbaterile parlamentare. Acestea pot avea însă loc cu mare celeritate, dovadă faptul că, în anul 2019, adoptarea legii bugetului în Parlament a durat o zi. În această dezbatere, chiar de o zi, Parlamentul poate aduce amendamente. De aceea, Parlamentul a dorit referitor la aceste legi o dezbatere transparentă, măcar o zi, iar nu ocolirea sa prin procedura de angajare a răspunderii asupra celor două legi.16. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:17. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.660 din data de 23 decembrie 2019 şi, respectiv, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.661 din data de 23 decembrie 2019, preşedintele Senatului şi, respectiv, preşedintele Camerei Deputaţilor au sesizat Curtea Constituţională cu cererile de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Parlamentul României, în legătură cu adoptarea Legii bugetului asigurărilor sociale de stat.18. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.662 din data de 23 decembrie 2019 şi, respectiv, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.663 din data de 23 decembrie 2019, preşedintele Senatului şi, respectiv, preşedintele Camerei Deputaţilor au sesizat Curtea Constituţională cu cererile de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Parlamentul României, în legătură cu adoptarea Legii bugetului de stat.19. Potrivit sesizărilor, cuprinzând o motivare şi concluzii similare, conflictul juridic de natură constituţională constă în „extinderea atribuţiilor Guvernului, astfel cum sunt acestea reglementate de Constituţia României" în ceea ce priveşte aprobarea Legii bugetului asigurărilor şi a Legii bugetului de stat şi, „implicit, substituirea acestuia în competenţele de legiferare ale Parlamentului, singura autoritate legiuitoare a ţării".20. În motivarea sesizărilor sunt prezentate mai întâi circumstanţele cauzei, arătându-se că la data de 18 decembrie 2019, Guvernul a sesizat birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului cu proiectul de lege al bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 şi cu proiectul de lege al bugetului de stat pe anul 2020 în vederea angajării răspunderii în faţa Parlamentului. La data de 23 decembrie 2019, Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului asupra Legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 şi asupra Legii bugetului de stat pe anul 2020. Se apreciază că, în acest mod, autoritatea executivă şi-a depăşit atribuţiile referitoare la cele două proiecte de lege, încălcând atât dispoziţiile art. 138 alin. (2) din Constituţie, în ceea ce priveşte aprobarea respectivelor legi de către Parlament, cât şi pe cele din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, republicat, care prevăd o procedură specială de aprobare a acestuia.21. În continuare, cu referire la admisibilitatea cererilor, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, prin care s-a statuat asupra înţelesului sintagmei conflict juridic de natură constituţională. Raportat la cauzele de faţă, se apreciază că situaţia litigioasă vizează un diferend între Parlament şi Guvern cu privire la limitele de competenţă ale acestora. De asemenea, litigiul are un caracter juridic, întrucât ceea ce se impută Guvernului este o conduită care interferează cu rolul constituţional al Parlamentului, excedând astfel rolului său constituţional de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. Se susţine că este evidentă situaţia conflictuală născută între Guvern şi Parlamentul României, generată de depăşirea competenţelor constituţionale de către cea dintâi autoritate, care urmăreşte aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat prin angajarea răspunderii Guvernului, precum şi a celor ale Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, care prevăd o procedură specială. În acest mod, Guvernul se substituie Parlamentului în ceea ce priveşte competenţa exclusivă de legiferare şi se situează în afara ordinii constituţionale, încălcând exigenţele statului de drept, situaţie de natură să determine un conflict juridic de natură constituţională.22. Cu referire la fondul cauzei, se invocă mai întâi dispoziţiile art. 138 alin. (2) din Constituţie, arătându-se că acesta stabileşte atribuţia exclusivă a Guvernului de a elabora proiectul bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi obligaţia sa de a le supune aprobării Parlamentului. Se subliniază că acest text stabileşte competenţa Guvernului numai în sensul elaborării proiectelor de lege menţionate. În ceea ce priveşte angajarea răspunderii Guvernului, aceasta este reglementată de art. 114 din Constituţie, ale cărui dispoziţii imperative se aplică tuturor proiectelor de lege, cu excepţia acelora pentru care este prevăzută o procedură specială de adoptare. Or, pentru proiectul bugetului de stat şi proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat există o astfel de procedură specială, reglementată de art. 138 alin. (2) din Constituţie, dezvoltată în art. 59-68 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, sens în care autorii sesizărilor prezintă conţinutul dispoziţiilor regulamentare invocate.23. Se susţine că acest cadru constituţional şi regulamentar realizează o diferenţiere clară între modul de abordare de ansamblu a constituirii şi adoptării bugetului, având, pe de o parte, viziunea Guvernului, la nivelul proiectului de buget şi al politicilor care decurg din programul de guvernare, iar, pe de altă parte, Parlamentul, ai cărui membri - senatori şi deputaţi, în calitatea lor de reprezentanţi ai comunităţilor, sunt mandataţi de acestea să găsească cele mai eficiente soluţii în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă. Aceasta este şi raţiunea pentru care, în cadrul dezbaterilor din comisiile de specialitate, s-a considerat ca fiind importantă participarea reprezentanţilor partenerilor sociali, care să aibă posibilitatea exprimării unor puncte de vedere pertinente, în acord cu problemele categoriilor sociale reprezentate. Se dezvoltă, în continuare, procedura dezbaterilor şi a amendamentelor, astfel cum este reglementată de dispoziţiile regulamentare, conchizându-se asupra atribuţiilor Guvernului în procedura de aprobare a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat: întocmirea anuală a bugetului respectiv, trimiterea sa birourilor permanente ale celor două Camere, prezentarea elementelor de fundamentare a proiectului de lege în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, luarea cuvântului înainte de încheierea dezbaterii generale. Se susţine că rezultă cu claritate obligaţiile Guvernului, care nu îşi poate aroga competenţa de aprobare şi, implicit, legiferare a proiectelor de lege respective, întrucât aceste competenţe revin exclusiv Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare.24. Se mai observă că Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 cuprinde anumite prevederi referitoare la procedura de aprobare a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, sens în care sunt citate dispoziţiile art. 30 alin. (4) din legea menţionată, referitoare la declaraţia de conformitate pe care trebuie să o semneze prim-ministrul şi ministrul finanţelor publice. Se arată că dacă Guvernul nu poate respecta condiţia de conformitate, prim-ministrul şi ministrul finanţelor publice au obligaţia de a menţiona în declaraţie abaterile, precum şi măsurile şi termenele până la care Guvernul va asigura conformitatea cu principiile responsabilităţii fiscale, cu regulile fiscale şi cu strategia fiscal-bugetară. Se subliniază că aceste declaraţii sunt opozabile Parlamentului, iar prin angajarea răspunderii, Parlamentul nu ar mai putea să conteste veridicitatea informaţiilor prezentate de către Guvern. Prin aceasta, s-ar îngrădi competenţa de legiferare a Parlamentului.25. Se invocă, în susţinerea raţionamentelor juridice prezentate, care configurează limitele de competenţă ale Guvernului în procedura elaborării şi aprobării celor două legi, Decizia nr. 1.657 din 28 decembrie 2010 a Curţii Constituţionale, fiind subliniate considerentele acesteia potrivit cărora „Guvernul are numai atribuţia de a elabora şi de a prezenta Parlamentului proiectul legii bugetului de stat, iar acesta, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, îl dezbate şi îl aprobă prin vot."26. Pentru aceste motive se solicită Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie prin care să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Guvern, pe de altă parte, conflict generat de extinderea atribuţiilor celei din urmă autorităţi în ceea ce priveşte procedura aprobării proiectului de lege privind bugetul de stat şi a proiectului de lege privind bugetul asigurărilor sociale de stat, prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului asupra acestor proiecte de lege. Totodată, se solicită Curţii să dispună conduita în acord cu prevederile constituţionale faţă de care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, se apreciază că aprobarea celor două legi trebuie să respecte dispoziţiile imperative ale art. 138 alin. (2) din Constituţie şi pe cele ale Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.27. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict şi li s-a solicitat să îşi exprime punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi asupra eventualelor căi de soluţionare a acestuia.28. Guvernul, în punctele de vedere transmise, arată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie, motiv pentru care apreciază că nu există un conflict juridic de natură constituţională generat de procedura angajării răspunderii Guvernului asupra legilor bugetare în temeiul art. 114 din Legea fundamentală.29. Invocă, mai întâi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat asupra noţiunii de conflict juridic de natură constituţională, concluzionând în raport cu aceasta că, în cauză, „autorii sesizării susţin că Guvernul, prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului (...) îşi arogă atribuţii ce aparţin exclusiv Parlamentului, în calitate de unică autoritate legiuitoare. Ar rezulta, astfel, că ceea ce se critică este procedura legislativă de adoptare a legilor bugetare, contrar dispoziţiilor constituţionale", ceea ce, în opinia Guvernului, constituie un viciu extrinsec de neconstituţionalitate, cererea fiind inadmisibilă.30. În continuare, Guvernul citează textele constituţionale care, în opinia sa, sunt incidente în cauză, respectiv art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului, art. 102 alin. (1) referitor la rolul Guvernului, art. 1 alin. (4) care reglementează principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 114 alin. (1) referitor la angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege şi art. 138 alin. (2) din Constituţie, referitor la elaborarea şi aprobarea bugetului naţional. Apreciază că este necesară o analiză a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, prin care s-a statuat asupra întrunirii unor condiţii pentru ca atribuţia Guvernului să se exercite în limite constituţionale. Expunând această jurisprudenţă, exprimă şi opinia potrivit căreia analiza îndeplinirii acestor condiţii excedează obiectului cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, putând face obiectul unei eventuale examinări a legii în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie.31. Distinct de această jurisprudenţă, referitor la soluţia aleasă de Guvern pentru angajarea răspunderii asupra legilor bugetelor de stat, se precizează că, potrivit art. 114 din Constituţie, parlamentarii au posibilitatea depunerii de amendamente la proiectul de lege, precum şi posibilitatea demiterii Guvernului pe calea moţiunii de cenzură. Se mai arată că instanţa de contencios constituţional a stabilit, prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, că decizia de angajare a răspunderii Guvernului poate fi considerată ca fiind acceptată implicit la data la care Biroul permanent al celor două Camere a stabilit calendarul angajării răspunderii. Prin această acceptare, situaţia juridică constituită prin decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost încheiată. Astfel, situaţia juridică menţionată trebuie calificată ca fiind facta praeterita şi nu facta pendentia. Se apreciază că doar în situaţia unei facta pendentia s-ar putea pune problema stabilirii unei conduite de urmat, în situaţia de faţă însă, decizia de angajare a răspunderii Guvernului fiind încheiată, Guvernul nu îşi poate retrage cererea de angajare a răspunderii, acesta fiind un act irevocabil al său. Parlamentul avea posibilitatea de exercitare a controlului asupra Guvernului prin moţiune de cenzură.32. Citându-se din doctrina referitoare la interpretarea art. 138 alin. (2) din Constituţie, se arată că aceste reglementări obligau Guvernul să identifice soluţii constituţionale pentru adoptarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor de stat de către Parlament până la 31 decembrie 2019, iar aceasta a fost modalitatea identificată. Colaborarea loială a Guvernului cu Parlamentul rezidă în acceptarea de către Guvern a unor amendamente depuse de deputaţi şi senatori la proiectul de lege, precum şi în neexercitarea de către parlamentari a dreptului de a depune moţiune de cenzură, ceea ce echivalează formal cu adoptarea reglementării. Se apreciază că „autorii sesizării critică, în realitate, procedura adoptării legilor bugetare, contrar prevederilor constituţionale privind legiferarea, ceea ce se converteşte într-un viciu de neconstituţionalitate extrinsecă, ce poate face obiectul controlului de constituţionalitate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, şi nu poate fi analizat în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, cererea fiind inadmisibilă."33. Este citată Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, paragrafele 87-99, arătându-se că, în cauza de faţă, sunt incidente mutatis mutandis cele reţinute de Curtea Constituţională în decizia menţionată, în sensul în care neconstituţionalitatea procedurii de adoptare a legilor bugetare (viciu de neconstituţionalitate extrinsecă) se identifică chiar cu obiectul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. În consecinţă, în opinia Guvernului, nu există un conflict juridic de natură constituţională generat de procedura angajării răspunderii Guvernului asupra legilor bugetare.CURTEA,examinând cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Guvernul României şi Parlamentul României formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor în cadrul dezbaterilor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:34. Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, atât preşedintele Senatului, cât şi preşedintele Camerei Deputaţilor sunt în drept să sesizeze Curtea Constituţională pentru soluţionarea de conflicte juridice de natură constituţională. Tot astfel, părţile în conflict, respectiv Parlamentul şi Guvernul, sunt autorităţi publice prevăzute în titlul III din Constituţie, aflându-se deci în ipoteza aceluiaşi text constituţional de referinţă. Ca urmare, sub aspectul titularilor dreptului de sesizare şi al părţilor aflate în conflict, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererilor formulate.35. În ceea ce priveşte obiectul cererilor, Curtea reţine, mai întâi, că potrivit jurisprudenţei sale, conflictul juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale (Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea" (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 120, sau Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 126).36. Examinând conţinutul cererilor formulate în cauză cu raportare la aceste statuări de principiu, Curtea constată că, în esenţă, autorii sesizărilor susţin că angajarea răspunderii Guvernului asupra legii bugetului de stat şi legii bugetului asigurărilor sociale de stat este de natură să încalce competenţa exclusivă a Parlamentului în materie de legiferare, creând astfel un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament. În acest sens se aduc o serie de argumente cu referire, pe de o parte, la dispoziţiile constituţionale vizând rolul şi atribuţiile constituţionale ale celor două autorităţi implicate, iar, pe de altă parte, la cele vizând procedura de legiferare. Aşadar, pentru a susţine legala sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva obiectului cererilor de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională, se susţine existenţa unei situaţii litigioase vizând limitele de competenţă ale celor două autorităţi în legătură cu adoptarea legilor menţionate.37. Analizând argumentele invocate, Curtea reţine, mai întâi, referitor la competenţa şi atribuţiile Parlamentului şi, respectiv, ale Guvernului în legătură cu procedura reglementată de art. 114 din Constituţie - Angajarea răspunderii Guvernului, că, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării", iar, potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice". Raporturile dintre cele două autorităţi sunt guvernate de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".38. În privinţa legiferării, Constituţia prevede două instrumente la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în faţa Parlamentului, fie prin emiterea de ordonanţe, respectiv ordonanţe de urgenţă. Aceasta nu are semnificaţia unei atingeri a monopolului legislativ al Parlamentului, atât timp cât aceste modalităţi sunt utilizate în condiţiile prevăzute de Constituţie. Aşadar, adoptarea de către Parlament a unui proiect de lege se poate face în procedură legislativă obişnuită ori cu procedură de urgenţă sau prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 67, 76 şi 114 din Constituţie. Prin urmare, Legea fundamentală a instituit 3 modalităţi de legiferare: una firească, uzuală şi care, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, aparţine Parlamentului ca organ „reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării" şi două excepţionale care aparţin Guvernului ca autoritate legislativă delegată în condiţiile art. 115 ori 114 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010).39. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, adică nu prin dezbaterea acesteia în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice, legată de rămânerea sau demiterea Guvernului. Curtea Constituţională a definit angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege ca fiind „o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă" (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998). Curtea a mai reţinut că „adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului este o procedură legislativă parlamentară. Adoptarea proiectului de lege, elaborat de Guvern, pe calea acestei proceduri, respectă regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepţii (suprimarea dezbaterilor în comisii şi în plen), ceea ce nu duce la caracterizarea exclusiv guvernamentală a mecanismului de promovare a proiectului de lege", observând, în una dintre deciziile sale, că rolul acestei proceduri este acela „de a coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative" (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).40. Faţă de cadrul constituţional invocat şi considerentele citate, Curtea reţine că, în sine, angajarea răspunderii Guvernului asupra unor proiecte de lege nu este de natură să încalce rolul constituţional al Parlamentului. Ca urmare, nu se pot reţine, din această perspectivă, susţinerile autorilor cererilor vizând „extinderea" atribuţiilor Guvernului, astfel cum sunt acestea reglementate de Constituţie, şi nici „substituirea acestuia în competenţele de legiferare ale Parlamentului, singura autoritate legiuitoare a ţării".41. Cât priveşte condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui/unor proiect(e) de lege, la care autorii fac referire, Curtea observă că dispoziţiile art. 114 din Constituţie, ce constituie sediul materiei, prevăd că aceasta se realizează „în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună", că Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113, adică cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, că, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat. Constituţia nu stabileşte, aşadar, în art. 114 nicio condiţie cu privire la natura proiectului de lege, structura acestuia, numărul proiectelor de lege asupra cărora Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într-o altă perioadă de timp dată ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea. Asemenea reguli au fost însă deprinse în timp de Curtea Constituţională, prin interpretarea sistematică a Constituţiei, evoluţia jurisprudenţei sale fiind către o abordare mai restrictivă a instituţiei reglementate de art. 114 din Constituţie, în mod corespunzător tendinţei de folosire abuzivă a procedurii angajării răspunderii asupra proiectelor de lege.42. Astfel, sesizată fiind cu neconstituţionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, Curtea a respins obiecţia motivată prin „inadmisibilitatea aprobării unei ordonanţe de urgenţă prin angajarea răspunderii Guvernului". Curtea a reţinut că: „prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă că el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei, pentru care există o procedură specială, (...) în cadrul căreia Guvernul nu poate avea calitatea de iniţiator. A adăuga o altă restricţie (...) referitoare la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu poate avea decât semnificaţia modificării textului constituţional" al art. 114 (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, precitată). Ulterior, Curtea a respins critica potrivit căreia Guvernul României şi-a angajat răspunderea asupra proiectului Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, practic, asupra unui număr de 15 legi, adunate într-un proiect eclectic. Curtea a apreciat că obiecţia formulată în cauză din această perspectivă „nu poate fi primită, deoarece legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi. Din acest punct de vedere, Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea corupţiei reglementează, în mod primar, modifică şi completează acte normative existente, pentru obţinerea transparenţei decizionale, în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei." Curtea a mai reţinut că „astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea corupţiei, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze, aşa cum susţin autorii sesizării, dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie (n.a. în prezent art. 114 din Constituţie) şi nici pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003). În continuare, Curtea şi-a menţinut abordarea, respingând critici similare care au privit Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, reţinând că „nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări a mai multor acte normative în vigoare". Curtea a constatat că prin legea supusă controlului „s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă ansamblului de reglementări unitate". Potrivit celor reţinute de Curte cu acel prilej, „angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi. Această procedură poate genera o moţiune de cenzură provocată de Guvern. În cazul în care cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor nu sunt de acord cu angajarea răspunderii Guvernului ori cu conţinutul proiectului de lege, aceştia pot depune o moţiune de cenzură, iar dacă moţiunea este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Guvernul suportă cea mai severă sancţiune, aceea a demiterii" (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005).43. Începând cu anul 2009, când a fost pronunţată prima decizie de admitere a unei obiecţii de neconstituţionalitate prin care Curtea a sancţionat încălcarea art. 114 din Constituţie, se constată o abordare mai restrictivă a interpretării dispoziţiilor constituţionale de referinţă, în mod corespunzător tendinţelor Guvernului de abuz în privinţa utilizării acestei proceduri constituţionale. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, „dacă, referitor la procedura de adoptare de către executiv a ordonanţelor simple ori de urgenţă, Constituţia şi jurisprudenţa Curţii au asanat eventualele neajunsuri, în ceea ce priveşte legiferarea pe calea asumării răspunderii Guvernului, se impun, în virtutea art. 142 din Constituţie, precizări menite să cristalizeze o viziune unitară asupra acesteia" (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, precitată). Astfel, „fără a contesta posibilitatea uzării de o asemenea modalitate de legiferare", Curtea a luat act de critica potrivit căreia „de vreme ce Guvernul dispunea de o majoritate sigură în Parlament, s-a folosit abuziv de angajarea răspunderii, care (...) poate pune în pericol întreaga procedură legislativă prevăzută de Constituţie. Aceasta, deoarece, pe de o parte, în aceeaşi zi au fost adoptate potrivit procedurii speciale 3 proiecte de lege şi, pe de altă parte, realitatea istorică demonstrează abuzul executivului de această procedură (a cincea oară în nici nouă luni calendaristice)". Curtea a reţinut în acest sens că „la această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. (....) De altfel, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. (...) Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale" (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, precitată). Ulterior, soluţionând un conflict juridic de natură constituţională determinat de angajarea răspunderii asupra unei legi aflate în procedură parlamentară, Curtea a întărit considerentele mai sus citate, reţinând că „acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare". O astfel de interpretare dată dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentală „este în totală contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, şi încalcă în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie" (a se vedea Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010).44. Pornind de la aceste statuări de principiu, bazate pe o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale care configurează rolul Parlamentului şi al Guvernului în cadrul regimului de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, Curtea a statuat în privinţa condiţiilor în care Guvernul are îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege, în conformitate cu art. 114 din Constituţie, după cum urmează: existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; importanţa domeniului reglementat; aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011).45. În prezenta cauză se invocă, în esenţă, faptul că art. 138 din Constituţie - Bugetul public naţional cuprinde încă o condiţie a angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege în sensul celor evidenţiate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale citată, respectiv limitează domeniul de reglementare pe această cale, prin exceptarea legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat. În opinia autorilor sesizărilor, în virtutea Constituţiei şi a altor acte normative ce reglementează aspecte legate de procedura de adoptare a legilor bugetare, care face parte din ansamblul procesului bugetar în general, legile bugetare trebuie dezbătute şi aprobate, iar nu asumate. Acesta este motivul pentru care se consideră că Guvernul şi-a depăşit competenţa, încălcând-o pe aceea a Parlamentului.46. Curtea observă însă că analiza acestor critici, respectiv verificarea îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege din punctul de vedere al domeniului de reglementare, înseamnă exercitarea unui control de constituţionalitate asupra legilor respective - în speţă asupra Legii bugetului de stat şi Legii bugetului asigurărilor sociale de stat. De altfel, chiar autorii sesizărilor solicită constatarea neconstituţionalităţii acestor legi, câtă vreme, referindu-se la calea de urmat ce trebuie să fie stabilită de Curte, au cerut să dispună aprobarea şi dezbaterea legilor bugetare potrivit prevederilor constituţionale imperative ale art. 138 alin. (2), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituţie, precum şi în conformitate cu dispoziţiile exprese cuprinse în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Or, eventuala pronunţare a unei astfel de soluţii ar presupune, mai întâi, constatarea neconstituţionalităţii Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat din punctul de vedere al procedurii de adoptare (angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege). Rezultă, aşadar, că izvorul conflictelor juridice de natură constituţională în cauză sunt chiar cele două acte normative menţionate, criticate din perspectiva procedurii de adoptare, adică a neconstituţionalităţii extrinseci.47. Curtea a subliniat cu alte prilejuri evoluţia jurisprudenţei sale „determinată de complexitatea raporturilor juridice de drept constituţional şi a problemelor decurgând din acestea asupra cărora instanţa de contencios constituţional a fost chemată să se pronunţe", care a determinat statuarea potrivit căreia sintagma „conflicte juridice de natură constituţională", cuprinsă în art. 146 lit. e) din Constituţie, vizează „orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia nr. 85 din 24 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 11 martie 2020). Chiar în condiţiile acestei evoluţii, în sensul extinderii sferei situaţiilor litigioase ce pot constitui obiect al conflictelor juridice de natură constituţională, ca expresie a plenitudinii de competenţă a Curţii Constituţionale în privinţa interpretării normelor constituţionale şi a eliminării, pe această cale, a oricăror situaţii conflictuale ce ar fi generate de interpretarea şi aplicarea acestora, Curtea nu a statuat asupra existenţei unor conflicte juridice de natură constituţională ale căror izvoare să rezide în chiar conţinutul unor acte normative, distinct de orice act de aplicare a lor sau independent de conduite comisive sau omisive ale autorităţilor publice prevăzute de Constituţie.48. Cât priveşte procedura de adoptare a actelor normative, există precedente în jurisprudenţa Curţii, când, prin cererile de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională, au fost formulate şi astfel de critici, apreciate de Curte ca vizând neconstituţionalitatea actelor normative în cauză. Astfel, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, pronunţându-se asupra criticii referitoare la adoptarea unor ordonanţe de urgenţă ale Guvernului fără avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curtea a statuat că „în speţă nu suntem în prezenţa unui astfel de conflict [n.r. - de natură constituţională], ci în prezenţa neîndeplinirii de către Guvernul României a unei obligaţii legale în cadrul unei proceduri de legiferare". Dezvoltând aceste considerente prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, în care analiza Curţii a privit lipsa unui aviz al Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a reţinut că „aspectele semnalate de către preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii ar viza o eventuală neconstituţionalitate a unor acte normative, şi nu un conflict juridic de natură constituţională". Curtea a reţinut că „neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe poate fi stabilită numai în condiţiile art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, şi nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e)." În acelaşi sens, prin Decizia nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013, Curtea a statuat că „unicul scop al cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională formulate în cauză, distinct de orice acte comisive sau omisive ale autorităţilor implicate sau alte situaţii care ar putea fi circumscrise sintagmei de conflict juridic de natură constituţională, este acela de constatare a neconstituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2013 şi a lipsirii de efecte juridice a acesteia. Or, neconstituţionalitatea unei ordonanţe, cu circumstanţierea enunţată, poate fi stabilită numai în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie [şi, prin intermediul legii de aprobare, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie], iar nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e), atât timp cât neconstituţionalitatea invocată se identifică chiar cu obiectul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. Atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituţionalităţii actelor normative." Aceste argumente au fost reţinute ca fiind valabile „şi în ceea ce priveşte analiza procedurii de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, respectiv a soluţiilor legislative pe care aceasta le consacră, Curtea neputând constata pe calea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională neconstituţionalitatea dispoziţiilor actului normativ" (Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017). Curtea a arătat astfel că „în doctrina de drept constituţional român a fost recunoscută deosebirea esenţială dintre atribuţiile Curţii Constituţionale de verificare a constituţionalităţii şi atribuţiile care implică şi verificarea unor fapte constituţionale. În mod evident, constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională se încadrează în a doua categorie. Pentru a ne afla în situaţia unui conflict juridic de natură constituţională este nevoie să se reţină existenţa unor acte, acţiuni, inacţiuni ale unei/unor autorităţi publice care intră în conflict. Însă, nu poate fi calificat drept conflict juridic de natură constituţională conflictul ce se naşte între dispoziţii de reglementare primară şi Constituţie. Acest din urmă «conflict» reprezintă, desigur, obiectul controlului de constituţionalitate în cadrul căruia este verificată compatibilitatea normelor cu Legea fundamentală. Or, o atare competenţă poate fi exercitată ca urmare a unor sesizări formulate în temeiul art. 146 lit. a) sau d) din Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 259 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015, paragraful 50)". Ca urmare, prin Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, precitată, Curtea a constatat că „decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu poate fi calificată ca un act de arogare a unor puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului. Este evident că Guvernul exercită în acest fel o competenţă proprie prevăzută în mod expres de prevederile art. 115 din Legea fundamentală."49. Întrucât, în cauză, se susţine încălcarea limitelor de competenţă ale Parlamentului şi Guvernului cu argumente care vizează nerespectarea procedurii constituţionale de adoptare a Legii bugetului de stat şi, respectiv, a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat, aşadar, cu argumente vizând neconstituţionalitatea celor două legi, scopul demersului autorilor fiind reluarea procedurii de legiferare cu privire la acestea, devin aplicabile, mutatis mutandis, considerentele reţinute în deciziile Curţii Constituţionale mai sus citate, potrivit cărora conflictele juridice de natură constituţională nu pot constitui o altă cale, pe lângă cele expres şi limitativ prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, de verificare a constituţionalităţii legii. Pentru constatarea neconstituţionalităţii legilor şi, în consecinţă, reluarea procedurii de legiferare cu respectarea art. 147 din Constituţie, referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, autorii aveau posibilitatea de a formula obiecţii de neconstituţionalitate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie. Motivele expuse cu prilejul susţinerilor în faţa Curţii Constituţionale, de natură a justifica opţiunea pentru o altă cale de sesizare a instanţei constituţionale, respectiv aceea a soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională, nu pot fi reţinute. Competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale sunt clar reglementate de Constituţie şi de lege, iar pentru constatarea neconstituţionalităţii actelor normative, în speţă a legilor, există proceduri distincte, expres reglementate de Constituţie, şi un instrumentar specific, diferit de cel al soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională, dezvoltat, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale de referinţă, în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Ca urmare, Constituţia nu oferă o posibilitate de „opţiune" pentru una dintre cele două căi de sesizare a Curţii Constituţionale, în sensul arătat în prezenta cauză.50. În concluzie, întrucât în absenţa altor fapte comisive sau omisive ale Guvernului, de natură să împiedice Parlamentul să îşi exercite atribuţiile constituţionale, angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectelor de lege nu încalcă rolul Parlamentului, iar, cât priveşte controlul de constituţionalitate al legilor astfel adoptate, acesta nu se poate realiza pe calea conflictelor juridice de natură constituţională, Curtea va respinge cererile formulate, constatând că în cauză nu există conflict juridic de natură constituţională.51. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge cererile formulate de preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor şi constată că nu există conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvernul României în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului asupra Legii bugetului de stat pe anul 2020 şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică preşedintelui Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 12 februarie 2020.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUPrim-magistrat-asistent,Marieta SaftaOPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 57 din 12 februarie 2020, considerăm că trebuia constatată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvernul României, generat de angajarea răspunderii Guvernului asupra Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat.2. Principalul aspect reţinut în decizia Curţii care a determinat soluţia inexistenţei conflictului juridic de natură constituţională a fost acela că solicitarea autorilor sesizării viza, în realitate, exercitarea unui control de constituţionalitate asupra legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat din perspectiva nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la angajarea răspunderii Guvernului prevăzute de art. 114 din Constituţie. Or, astfel cum vom arăta în continuare, prin cererea formulată nu s-a solicitat exercitarea unui control de constituţionalitate, ci constatarea unui conflict juridic de natură constituţională generat de conduita instituţională a Guvernului, cerere care se subsuma competenţei Curţii Constituţionale reglementate de art. 146 lit. e) din Constituţie.3. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai fost confruntată, în cadrul atribuţiei sale de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională, cu problema angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege din perspectiva raporturilor dintre Guvern şi Parlament. Astfel, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Curtea a constatat că angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională.4. Analizând soluţia pronunţată, se constată că, în cadrul atribuţiei Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională, instanţa constituţională are competenţa de a examina constituţionalitatea conduitei unei autorităţi publice implicate în procedura angajării Guvernului. Această procedură parlamentară implică raporturi de ordin constituţional între două puteri ale statului, deoarece este, prin conţinutul său, un act al Guvernului, iar, prin efectul său, fie produce un act de legiferare - aşa cum este în cauza de faţă -, fie determină demiterea Guvernului, în situaţia în care o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011, pct. 1). Tot în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, sau Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, pct. V.).5. În cazul de faţă, conduita neconstituţională imputată Guvernului a vizat angajarea răspunderii sale asupra unui proiect de lege care nu putea forma obiectul unei astfel de proceduri, iar urmarea acestei conduite a fost adoptarea legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat. Cu alte cuvinte, legile menţionate reprezintă efectul/rezultatul angajării răspunderii Guvernului şi se constituie în actul rezultant al conduitei neconstituţionale.6. Se reţine că procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege parcurge mai multe etape, aceasta debutând cu decizia sa transmisă Parlamentului de a-şi angaja răspunderea şi încheindu-se cu adoptarea legii. Nu se poate susţine că atribuţia Curţii Constituţionale reglementată de art. 146 lit. e) din Constituţie vizează numai etapele de debut şi cele intermediare ale acestei proceduri, iar etapa finală care desăvârşeşte şi consacră normativ conduita neconstituţională ar fi sustrasă acestui tip de control al Curţii Constituţionale. Aşadar, această atribuţie a Curţii nu poate fi limitată/ segmentată/fracţionată în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului numai la anumite etape ale acesteia, premergătoare actului rezultat prin invocarea art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie; mai mult, o asemenea orientare este cu atât mai artificială cu cât actul rezultat este chiar efectul, finalitatea şi concretizarea conduitei neconstituţionale, încorporând viciile de neconstituţionalitate ale întregii proceduri. Cu alte cuvinte, atribuţia Curţii priveşte întreaga conduită a Guvernului în cadrul procedurii angajării răspunderii în plenitudinea sa, şi nu numai etapele de debut sau cele de până la adoptarea legii.7. Conflictul juridic de natură constituţională vizează întreaga problemă de drept constituţional dedusă judecăţii Curţii Constituţionale, astfel că un astfel de conflict care poartă cu privire la o procedură de angajare a răspunderii Guvernului nu poate viza numai anumite elemente ale acesteia în timp ce alte elemente ale respectivei proceduri s-ar subsuma, în exclusivitate, controlului de constituţionalitate. Procedura de angajare a răspunderii Guvernului, ca şi obiect al conflictului, nu poate reclama un tratament particular din cauza faptului că finalitatea sa o reprezintă un act legislativ, cu consecinţa ca pro parte va face obiectul art. 146 lit. e) din Constituţie şi pro parte al art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Astfel, chiar dacă finalitatea procedurii angajării răspunderii este adoptarea legii vizate, nu se poate susţine că art. 146 lit. e) din Constituţie se aplică numai până la adoptarea legii, ci vizează, în mod firesc, întreaga procedură de angajare a răspunderii Guvernului, sub toate aspectele sale, de la debut şi până la împlinirea scopului pentru care a fost demarată.8. A accepta faptul că atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională poate viza conduita Guvernului de până la adoptarea legii pe calea angajării răspunderii, cu consecinţa ca, de la data adoptării legii, această atribuţie a Curţii să nu mai poată fi exercitată, angajându-se, în schimb, atribuţia prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie [controlul a priori de constituţionalitate a legii nepromulgate încă], reprezintă o limitare nepermisă a atribuţiei de la art. 146 lit. e) din Constituţie şi convertirea întru totul a unei conduite a autorităţii publice într-un element de constituţionalitate extrinsec al normei juridice. Or, în realitate, nu se poate susţine că această conduită a autorităţii publice şi-a pierdut individualitatea, ea nu dispare/nu se epuizează odată cu adoptarea legii, mai exact a actului rezultant, din contră, subzistă alături de cerinţele de constituţionalitate extrinsecă a legii adoptate. Astfel, pe calea conflictului juridic de natură constituţională se poate analiza conduita autorităţii publice implicate, iar pe calea controlului de constituţionalitate cerinţele de constituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă ale legii. Aşadar, Curtea exercită un control de constituţionalitate asupra comportamentului instituţional al autorităţilor publice implicate, şi nu asupra constituţionalităţii legii. Prin urmare, cele două atribuţii ale Curţii Constituţionale [art. 146 lit. a) teza întâi şi lit. e)] vizează aspecte distincte, şi anume conduita autorităţii publice, respectiv prezumţia de constituţionalitate a normei, astfel că adoptarea normei juridice în cauză nu exclude nici explicit şi nici implicit posibilitatea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională care să vizeze conduita autorităţii publice şi nici nu se constituie într-o excepţie cu caracter dirimant pentru exercitarea acestei competenţe a Curţii Constituţionale.9. În consecinţă, având în vedere obiectul cererii formulate care pune în discuţie constituţionalitatea conduitei instituţionale a Guvernului, şi nu efectuarea unui control de constituţionalitate asupra celor două legi, se reţine că nu era incidentă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la imposibilitatea efectuării controlului de constituţionalitate a legilor în cadrul atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie.10. Având în vedere cele de mai sus, se constată că instanţa constituţională era competentă să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională cu care a fost învestită sub toate aspectele sale.11. În jurisprudenţa sa cu privire la conflictul juridic de natură constituţională, Curtea a stabilit că acesta presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale (Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea" (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, sau Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014).12. Astfel, Curtea, tot în jurisprudenţa sa, pentru a stabili dacă a fost sesizată cu un veritabil conflict juridic de natură constituţională, analizează dacă există un diferend între autorităţile publice implicate, dacă acest diferend/situaţie litigioasă are un caracter juridic şi dacă are relevanţă constituţională [a se vedea Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, paragraful 51, sau Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 28 februarie 2020, paragraful 39].13. Raportat la cauza de faţă, se constată că este indiscutabil faptul că există o situaţie litigioasă şi că aceasta are un caracter juridic. Totodată, se constată că problema de drept constituţional asupra căreia a fost chemată Curtea Constituţională să se pronunţe o constituie interpretarea art. 114 raportat la art. 61 alin. (1) şi art. 138 alin. (2) din Constituţie, şi anume dacă Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra proiectului legii bugetului de stat şi al legii bugetului asigurărilor sociale de stat. Astfel, situaţia litigioasă poartă asupra unei probleme de natură constituţională, ceea ce înseamnă că pentru a se stabili existenţa unui conflict în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea trebuia să determine dacă autorităţile publice implicate în acest diferend au încălcat vreun text constituţional, pentru că numai o atare conduită poate sta la baza generării conflictului. Cu alte cuvinte, se impune verificarea conduitei autorităţilor implicate şi să se stabilească în ce măsură conduita imputată este contrară textelor constituţionale antereferite [cu privire la paşii procedurali de urmat în analiza conflictului juridic de natură constituţională, a se vedea Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, paragraful 51, sau Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020].14. Astfel, analizând problema de drept constituţional identificată şi cu care Curtea a fost sesizată, se constată, în primul rând, că premisa axiomatică în materie de legiferare este aceea ce Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a ţării" [art. 61 alin. (1) din Constituţie]. Aceasta este regula de drept cu aplicare generală, iar excepţiile de la aceasta sunt de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis. Angajarea răspunderii Guvernului constituie, astfel, o excepţie şi, ca instrument de legiferare, poate fi utilizată în situaţii excepţionale în mod limitat, neputându-se ajunge la concluzia că textul Constituţiei îi conferă Guvernului posibilitatea de a apela la această procedură de legiferare într-un mod nelimitat, tocmai pentru că s-ar ajunge la convertirea caracterului său excepţional într-unul general. În acest sens, chiar art. 114 alin (1) din Constituţie conţine o limitare importantă, întrucât prevede că Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, limitare care trebuie coroborată cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în care au fost consacrate patru criterii care stabilesc în mod riguros condiţiile angajării răspunderii Guvernului (a se vedea Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011). Raţiunea acestor condiţionări exprese şi implicite este aceea de a nu permite transformarea unui instrument de legiferare excepţional într-unul ordinar, cu alte cuvinte, de a nu permite Guvernului să preia într-o manieră subiectivă şi arbitrară prerogative care ţin de esenţa Parlamentului.15. În al doilea rând, este de observat că art. 73 din Constituţie reglementează trei categorii de legi, şi anume cele constituţionale, organice şi ordinare. Dacă în privinţa legilor constituţionale există o procedură specială de adoptare, care, în mod axiomatic, exclude posibilitatea aplicării art. 114 din Constituţie în privinţa acestora, în privinţa celor organice şi ordinare, în lipsa unei interdicţii constituţionale exprese, s-ar înţelege că procedura reglementată de art. 114 din Constituţie este aplicabilă, fără nicio distincţie. Totodată, este de observat că, de principiu, legile organice şi cele ordinare se adoptă de Parlament printr-o procedură care implică existenţa unei Camere de reflecţie şi a unei decizionale, rezultat al faptului că, potrivit art. 65 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. Există doar două cazuri în care legile se adoptă în şedinţă comună, respectiv legile care privesc (i) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora şi (ii) bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituţie, legea privind stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora este una organică, în timp ce legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat sunt legi ordinare, fără ca acest aspect să fie unul diferenţiator din perspectiva art. 114 din Constituţie. Prin urmare, din cele de mai sus rezultă că după criteriul naturii legilor (organice-ordinare) şi după cel al tipului de şedinţă (şedinţă comună-separată), Guvernul şi-ar putea angaja răspunderea asupra legii bugetului de stat şi legii bugetului asigurărilor sociale de stat. Totuşi unele distincţii se impun în mod necesar din realizarea unei interpretări sistematice a prevederilor constituţionale incidente, în sensul interpretării art. 114 alin. (1) în coroborare cu art. 61 alin. (1) şi art. 138 alin. (2) din Constituţie, după cum vom arăta în continuare.16. În al treilea rând, din punct de vedere al plasării în structura Constituţiei, dispoziţiile referitoare la Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu sunt reglementate nici în capitolul dedicat Parlamentului şi nici în cel dedicat raporturilor Parlamentului cu Guvernul din cadrul titlului III - Autorităţile publice, ci în titlul IV - Economia şi finanţele publice, ceea ce semnifică un regim special atât în raport cu procedura parlamentară obişnuită, cât şi în raport cu procedurile mixte care permit Guvernului să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale. Această concluzie este întărită de modul de redactare a art. 138 alin. (2) din Constituţie, care stabileşte că „Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului". Se observă partajarea prerogativelor Guvernului şi, respectiv a Parlamentului, în „elaborarea", respectiv „aprobarea" bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat, realizată de legiuitorul constituant.17. Se constată că, întrucât toate legile sunt supuse adoptării de către Parlament, prin adoptare se înţelege etapa finală a procedurii legislative în Parlament (după dezbateri şi vot - în cazul procedurii obişnuite şi, respectiv, după respingerea moţiunii de cenzură sau expirarea termenului pentru promovarea acesteia - în cazul angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege). De asemenea, în art. 74 alin. (5) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul constituant a realizat o diferenţiere netă între „dezbatere" şi „adoptare", prima fiind subsumată discutării proiectului de lege, pe când cea de-a doua noţiune se află în legătură directă cu rezultatul votului asupra acestuia. Utilizarea unui termen diferit în cuprinsul art. 138 alin. (2) din Constituţie, respectiv acela de „aprobare" a legii, relevă intenţia legiuitorului constituant de a reglementa o procedură de legiferare distinctă. Rezultă, aşadar, că legiuitorul constituant a apreciat necesar ca, pentru acceptarea de către Parlament a proiectului legii bugetului de stat şi a celui al bugetului asigurărilor sociale de stat, să existe o „aprobare", care în mod intrinsec cuprinde dezbaterea propriu-zisă şi votul nemijlocit exprimat asupra proiectului de lege. Dezbaterea şi votul reprezintă cele două elemente componente proprii/esenţiale ale aprobării şi reprezintă exigenţe derivate din art. 138 alin. (2) din Constituţie, astfel că nu pot fi omise/ocolite printr-o procedură indirectă de legiferare.18. Este de observat că în ipoteza angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, în condiţiile în care nu a fost depusă o moţiune de cenzură sau dacă aceasta a fost respinsă, proiectul de lege în legătură cu care Guvernul şi-a angajat răspunderea „se consideră adoptat" [a se vedea formularea expresă a art. 114 alin. (3) din Constituţie]. Or, este evidentă diferenţa între noţiunile folosite - „aprobare" [art. 138 alin. (2) din Constituţie] şi „se consideră adoptat" [art. 114 alin. (3) din Constituţie] -, prima semnifică dezbaterea şi votul asupra proiectului de lege, iar cea de-a doua rezultatul unei proceduri indirecte de legiferare. Dacă legiuitorul constituant ar fi optat pentru compatibilitatea procedurilor de la art. 114 şi art. 138 din Constituţie, nu s-ar fi referit în art. 138 din Constituţie la „aprobarea", ci la „adoptarea" legii, caz în care de la regula dezbaterii şi votării s-ar fi putut aplica reglementarea de excepţie. Însă, legiuitorul constituant a stabilit, în mod expres şi neîndoielnic, că proiectul de lege trebuie aprobat, ceea ce implică cerinţa imperativă a dezbaterii şi votării proiectului de lege, astfel că procedura de excepţie reglementată de art. 114 din Constituţie nu poate fi utilizată pentru ca proiectul de lege să fie considerat adoptat.19. Prin urmare, aprobarea proiectului de lege se poate realiza numai în cadrul procedurii comune de legiferare, obişnuite sau de urgenţă, care implică dezbateri parlamentare şi un vot asupra proiectului de lege atât în comisii, cât şi în plen, iar nu în procedura angajării răspunderii care, presupune doar dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice, legate de rămânerea sau demiterea Guvernului.20. Acest sens univoc al reglementării constituţionale, respectiv al distincţiei dintre noţiunile de aprobare şi adoptare utilizate de legiuitorul constituant transpare şi din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, care stabileşte în art. 13 pct. 2 că cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc în şedinţe comune pentru: „aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, a legilor rectificative şi a contului de execuţie bugetar". De altfel, pct. 11 al aceluiaşi articol prevede că cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc în şedinţe comune pentru „11. reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi reexaminarea legii adoptate în şedinţă comună, prin angajarea răspunderii Guvernului", de unde rezultă distincţia netă realizată între Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi alte categorii de legi, numai în privinţa acestora din urmă fiind avută în vedere posibilitatea adoptării prin angajarea răspunderii Guvernului. Totodată, art. 52 alin. (1) din Regulament prevede că „Aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi". De altfel, capitolul III din Regulament, intitulat Proceduri speciale, cuprinde o întreagă secţiune (Secţiunea 1), dedicată aprobării bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat.21. Acelaşi înţeles al termenilor utilizaţi în redactarea art. 138 alin. (2) din Constituţie, cu consecinţa configurării raporturilor specifice dintre Guvern şi Parlament în legătură cu Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale de stat, apare şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, unde s-a reţinut, de exemplu, că „Guvernul are numai atribuţia de a elabora şi de a prezenta Parlamentului proiectul legii bugetului de stat, iar acesta, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, îl dezbate şi îl aprobă prin vot" (a se vedea Decizia nr. 1.657 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 13 ianuarie 2011, precum şi Decizia nr. 664 din 14 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.149 din 19 decembrie 2005).22. Se mai reţine că art. 53 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 69/2010 prevede atribuţia Consiliului fiscal de a analiza şi elabora opinii şi recomandări, atât înainte de aprobarea de către Guvern, cât şi înainte de transmiterea către Parlament, asupra legilor bugetare anuale, a rectificărilor bugetare, precum şi asupra altor iniţiative legislative care pot avea un impact asupra volumului cheltuielilor bugetare, precum şi evaluarea conformităţii acestora cu principiile şi regulile fiscale prevăzute de legea antereferită. Această opinie a Consiliului fiscal se emite înainte de transmiterea proiectelor de lege la Parlament tocmai în considerarea faptului că au loc dezbateri parlamentare şi că votul trebuie dat asupra acestora în cunoştinţă de cauză, ceea ce înseamnă că şi acest argument de natură legală demonstrează că în privinţa acestor legi procedura de legiferare ce trebuie utilizată este cea generală. Totodată, întrucât Guvernul are obligaţia de a prezenta Parlamentului un buget anual care să respecte principiile responsabilităţii fiscale, regulile fiscale, strategia fiscal-bugetară şi orice alte prevederi ale Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 [a se vedea art. 30 alin. (4) din Legea nr. 69/2010], este de la sine înţeles că verificarea acestei obligaţii se poate realiza doar pe calea dezbaterilor parlamentare, respectiv în procedură de legiferare generală.23. Astfel, din cele expuse rezultă că proiectul legii bugetului de stat şi al legii bugetului asigurărilor sociale de stat se aprobă prin votul exprimat în urma desfăşurării dezbaterilor parlamentare, ceea ce exclude angajarea răspunderii Guvernului, tocmai pentru că această din urmă procedură nu are menirea de a supune dezbaterii şi votării cele două proiecte, ci de a evita dezbaterea şi votul. Dezbaterea presupune discutarea celor două proiecte atât în comisii, cât şi în plen, iar votul presupune exprimarea voinţei parlamentarilor cu privire la proiectul de lege dezbătut. Cu alte cuvinte, aprobarea, cu cele două elemente componente ale sale, respectiv dezbaterea şi votul, implică o atitudine activă a Parlamentului în privinţa actului aflat în procedură de legiferare, pe când angajarea răspunderii Guvernului încătuşează funcţia legislativă a Parlamentului, acesta legiferând în mod pasiv/indirect, fără dezbateri parlamentare şi fără un vot exprimat asupra proiectului/proiectelor de lege. Prin urmare, în privinţa celor două proiecte de legi nu se poate utiliza decât procedura generală de legiferare, ca expresie a art. 61 alin. (1) şi art. 138 alin. (2) din Constituţie, şi nu cea simplificată, indirectă reglementată de art. 114 din Constituţie.24. Textul Constituţiei limitează obiectul iniţiativei legislative în privinţa anumitor domenii. În acest sens, se reţin dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea, precum şi art. 138 din alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia iniţiativa legislativă în privinţa proiectului legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat aparţine în mod exclusiv Guvernului. Din cele expuse, rezultă că singurul caz în care iniţiativa legislativă aparţine unui singur subiect de drept este cel stabilit de art. 138 alin. (2) din Constituţie. Astfel, Guvernul are monopolul în privinţa exercitării iniţiativei legislative ce priveşte legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat, ceea ce înseamnă că nici deputaţii sau senatorii şi nici cetăţenii nu pot exercita dreptul de iniţiativă legislativă având acest obiect.25. În ceea ce priveşte dezbaterile parlamentare, se constată că, în condiţiile monopolului iniţiativei legislative, deputaţii şi senatorii pot doar depune amendamente în cadrul acestora, fiind singurul mijloc prin intermediul căruia pot influenţa conţinutul normativ al legii bugetului de stat şi al legii bugetului asigurărilor sociale de stat. Astfel, monopolul legislativ - care determină conţinutul proiectului de lege - este contrabalansat de dreptul deputaţilor şi senatorilor de a depune amendamente, ceea ce previne situaţia ca rolul Parlamentului să fie redus numai la acela de a fi sau nu de acord cu proiectul de lege al Guvernului. Însă, în situaţia în care Guvernul îşi angajează răspunderea pe cele două proiecte de lege, pe lângă faptul că este eliminată dezbaterea parlamentară, se constată că, deşi parlamentarii îşi pot exercita dreptul de a depune amendamente, acestea nu mai sunt adoptate prin vot la nivelul Parlamentului, ci ele sunt lăsate, potrivit art. 114 alin. (3) din Constituţie, la latitudinea Guvernului să le accepte sau nu. Astfel, modificarea şi completarea proiectelor de lege iniţiate de Guvern se poate face doar dacă Guvernul acceptă amendamentele propuse. Prin urmare, dacă s-ar stabili că Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pot fi adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului, unde sunt permise doar „amendamentele acceptate de Guvern", fără dezbateri pe marginea acestora, se creează un domeniu de reglementare primară, fundamental pentru buna funcţionare a statului, aflat la aprecierea exclusivă a Guvernului - apreciere care poate fi discreţionară. Mai mult, într-o atare logică se ajunge la situaţia în care, deşi textul constituţional al art. 138 alin. (2) prevede expres necesitatea aprobării proiectului de lege, în realitate, Parlamentul nu se va pronunţa asupra acestuia în mod direct, ci va adopta sau nu o moţiune de cenzură. Ceea ce este periculos este că se poate ajunge la o adoptare indirectă a proiectului de lege fără ca acesta să fi fost aprobat, aspect contrar dispoziţiei constituţionale exprese.26. Sintagma „pe care le supune, separat aprobării Parlamentului" cuprinsă în art. 138 alin. (2) din Constituţie este în strânsă corelare cu prima parte a textului şi conferă Parlamentului competenţa de a o dezbate şi vota, deci de a legifera în privinţa celor două proiecte de legi. Aceasta înseamnă că Parlamentul are dreptul exclusiv de a legifera, de a se pronunţa asupra acestora, şi nu doar de a lua act de faptul că nu s-a depus moţiune de cenzură sau că aceasta a fost respinsă şi să se considere că legile antereferite au fost adoptate.27. Totodată, aceeaşi sintagmă susmenţionată exclude posibilitatea aplicării art. 114 alin. (1) din Constituţie, întrucât logica şi raţiunea angajării răspunderii pentru orice categorie de legi, indiferent de domeniul lor de reglementare, este aceea de a nu supune şi de a evita supunerea spre dezbaterea şi adoptarea Parlamentului a unui proiect de lege, iar „preţul" acestei proceduri de legiferare indirecte este acela al expunerii Guvernului unei eventuale moţiuni de cenzură, cu consecinţa demiterii acestuia. Or, în cazul dat, textul Constituţiei prevede, în mod expres, cerinţa imperativă a aprobării proiectelor de lege de către Parlament, respectiv dezbaterea propriu-zisă şi votarea acestora. Astfel, art. 138 alin. (2) teza finală din Constituţie exclude posibilitatea Guvernului să recurgă la aplicarea art. 114 alin (1) în domeniul legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor de stat. Aceasta reprezintă o interdicţie constituţională stabilită în sarcina Guvernului. Prin urmare, art. 138 alin. (2) din Constituţie sub aspectul procedurii de legiferare nu permite derogarea de la art. 61 alin. (1) din Constituţie, stabilind expres că legile bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se adoptă după regula generală, potrivit căreia proiectele/propunerile de legi se dezbat şi se votează în Parlament, astfel că, în cazul analizat, art. 114 din Constituţie nu poate fi aplicat. Rezultă că există o incompatibilitate între art. 114 şi art. 138 alin. (2) din Constituţie, acestea excluzându-se reciproc, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere funcţional, procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi utilizată în privinţa adoptării legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat.28. Prin urmare, rezultă că art. 138 alin. (2) din Constituţie instituie o limitare directă şi o interdicţie explicită referitoare la utilizarea procedurii angajării răspunderii Guvernului pentru a aproba legea bugetului de stat, precum şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat. În concluzie, legile antereferite nu pot fi adoptate decât în procedură parlamentară consacrată de art. 65 alin. (2) lit. b) şi art. 138 alin. (2) din Constituţie. Este de neconceput ca o astfel de lege menţionată în mod expres ca atare în chiar textul Constituţiei şi care se aprobă într-o anumită procedură de legiferare (şedinţă comună), să fie aprobată printr-o procedură de legiferare indirectă, prin eliminarea posibilităţii exercitării funcţiei de legiferare plenare a Parlamentului.29. Se mai reţine că o terminologie similară, cât priveşte rolul Parlamentului în procedura de legiferare, apare şi în art. 115 - Delegarea legislativă, care stabileşte la alin. (3) şi (7), în privinţa ordonanţelor adoptate în temeiul unei legi de abilitare că, „dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare" şi că ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege. În privinţa ordonanţelor de urgenţă, art. 115 alin. (5) şi (7) din Constituţie stabileşte că acestea se aprobă sau se resping printr-o lege. Aprobarea/respingerea ordonanţei de urgenţă se face tot în procedura de legiferare generală, ce presupune dezbaterea şi votarea ei. Este adevărat că la prima Cameră sesizată aceasta „este considerată adoptată" dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, însă o atare posibilitate excepţională este prevăzută în mod expres de Constituţie şi valorifică o prezumţie potrivit căreia Camera este de acord cu ordonanţa de urgenţă; totuşi, regula rămâne aceea a dezbaterii şi votării, iar excepţia este adoptarea tacită. În schimb, la cea de-a doua Cameră, textul constituţional nu mai permite nicio excepţie de la regula dezbaterii şi votării, aprobarea putându-se realiza numai cu respectarea acestor două etape ale procedurii de legiferare generale. Astfel, întrucât ordonanţele/ordonanţele de urgenţă sunt aprobate prin lege, rezultă că şi în privinţa acestora aprobarea semnifică o vădită incompatibilitate între art. 114 şi art. 115 din Constituţie, proiectul de lege de aprobare a ordonanţei/ordonanţei de urgenţă neputând ocoli dezbaterea şi votul parlamentar.30. Având în vedere cele expuse, se constată că, în cauza de faţă, Guvernul angajându-şi răspunderea pe cele două legi antereferite, a forţat o procedură inaplicabilă pentru aprobarea proiectelor legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat, într-un domeniu în care însăşi Constituţia interzice într-un mod implicit evitarea dezbaterii şi votării în Parlament a acestor legi. Prin urmare, Curtea Constituţională trebuia să constate conflictul juridic de natură constituţională.31. Soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională presupune două trepte de analiză, şi anume constatarea conflictului şi indicarea conduitei constituţionale de urmat [a se vedea Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, paragraful 168 şi jurisprudenţa acolo indicată], astfel că se pune problema dacă, în urma constatării conduitei neconstituţionale a Guvernului, s-ar putea constata neconstituţionalitatea celor două legi. Întrucât cele două legi au fost deja adoptate şi promulgate, fiind, aşadar, în vigoare, o asemenea ipoteză este exclusă. Curtea nu a fost sesizată cu o sesizare întemeiată pe art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi nici autorii prezentei cereri nu au solicitat constatarea neconstituţionalităţii celor două legi. Totuşi, indicarea conduitei constituţionale de urmat trebuia şi putea fi realizată din moment ce adoptarea, promulgarea, publicarea şi intrarea în vigoare a celor două legi nu au nicio incidenţă asupra existenţei conflictului juridic de natură constituţională. Faptul că instanţa constituţională nu putea soluţiona acest conflict în sensul răsturnării prezumţiei de constituţionalitate a celor două legi - pentru că nu acesta era obiectul cererii cu care a fost învestită - nu echivalează cu inexistenţa conflictului sau cu imposibilitatea identificării conduitei constituţionale de urmat. Prin urmare, având în vedere cererea formulată, precum şi natura atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzute la art. 146 lit. e) din Constituţie, trebuie identificată conduita constituţională de urmat, şi anume ca, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 114 din Constituţie, Guvernului îi este interzis să îşi angajeze răspunderea asupra Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat, aceste legi putând fi adoptate numai prin procedura de legiferare comună, obişnuită sau de urgenţă.32. Este adevărat că autorii sesizării aveau mai multe posibilităţi procedurale de a preveni încălcarea textelor constituţionale antereferite, şi anume: introducerea unei moţiuni de cenzură, sesizarea Curţii Constituţionale cu obiecţie de neconstituţionalitate, cuprinzând critici de neconstituţionalitate extrinseci şi eventual dacă era cazul critici intrinseci de neconstituţionalitate, precum şi sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională. Însă, nu este rolul Curţii Constituţionale de a analiza aceste aspecte şi de a identifica motivaţiile sau justificările în considerarea cărora s-a optat pentru formularea unei sesizări întemeiate pe art. 146 lit. e) din Constituţie, astfel că, odată formulată prezenta cerere de constatare a conflictului juridic de natură constituţională, Curtea trebuia să o analizeze pe fond, şi nu să o respingă pe un aspect de procedură, respectiv prin impunerea cerinţei folosirii unei alte proceduri constituţionale care să facă posibilă efectuarea unui control de constituţionalitate, şi anume obiecţia de neconstituţionalitate [art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie].33. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, Curtea trebuia, pe de o parte, să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Guvernul României, generat de angajarea răspunderii Guvernului asupra Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat, iar, pe de altă parte, să stabilească faptul că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 114 din Constituţie, Guvernul nu îşi poate angaja răspunderea asupra Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUJudecători,Gheorghe Stanconf. univ. dr. Varga Attila