Decizia Nr.556 din 17.12.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 151 din 28 februarie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Cătălina Turcu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, excepţie ridicată de Eva Grif, Manuel-Olavi Grif şi Silvana-Ioana Damian, în calitate de moştenitori ai lui Ioan Grif, în Dosarul nr. 4.316/107/2012 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 581D/2013.La apelul nominal se prezintă, pentru Manuel-Olavi Grif, avocat Anda Irina Grif, iar pentru Eva Grif şi Silvana-Ioana Damian, avocat Carmen Rodica Gruşea, ambele cu delegaţie la dosar, lipsind cealaltă parte.Procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorilor autorilor excepţiei.Avocat Anda Irina Grif solicită admiterea excepţiei şi pronunţarea unei decizii cu rezervă de interpretare, arătând că dezlegarea dată prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este contrară art. 20, art. 21, art. 44, art. 124 şi art. 133 din Constituţie. Prin decizia menţionată, instanţa supremă ar fi trebuit să aplice cu prioritate tratatele internaţionale la care România este parte, respectiv art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia acordarea de despăgubiri pentru anumite categorii de bunuri ţine de marja de apreciere a statelor. Prin Minuta încheiată la data de 9 iunie 2010 cu prilejul întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a reţinut că exceptarea bunurilor care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legilor nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente nu este de natură a înlătura de la beneficiul legii bunurile mobile, ci numai de a nu permite ca pentru bunurile imobile, al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale de restituire, să se acorde o dublă reparaţie. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere doar bunurile imobile, ar fi prevăzut expres acest lucru. În speţă nu este aplicabilă o normă restrictivă, ci o interpretare restrictivă dată normei prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se invocă şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 februarie 2010 pronunţată în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze împotriva Georgiei.În practică, până la pronunţarea deciziei invocate, unele persoane au beneficiat de despăgubiri atât pentru bunurile mobile, cât şi pentru bunurile imobile, pe când celelalte persoane, ale căror cauze au fost soluţionate după decizia respectivă, nu vor mai beneficia de despăgubiri pentru bunurile mobile.Avocat Carmen Rodica Gruşea solicită admiterea excepţiei, pentru aceleaşi argumente. În plus, apreciază că persoanele aflate în situaţii comparabile ar trebui să beneficieze de un tratament juridic egal.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca inadmisibilă, deoarece se critică o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 11 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.316/107/2012, Tribunalul Alba - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013.Excepţia a fost ridicată de Eva Grif, Manuel-Olavi Grif şi Silvana-Ioana Damian, în calitate de moştenitori ai lui Ioan Grif, într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru bunurile confiscate.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, următoarele:1. Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aduc atingere textelor constituţionale şi convenţionale referitoare la egalitatea în drepturi, proces echitabil şi protecţia proprietăţii, deoarece s-a decis că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005. Or, din analiza prevederilor Legii nr. 221/2009, se constată că acest act normativ nu distinge cu privire la natura bunurilor cu privire la care se pot acorda despăgubiri, astfel încât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În plus, această interpretare nu a fost previzibilă.2. În cadrul normativ reprezentat de legile de reparaţie se poate constata că pentru restituirea bunurilor mobile nu există reglementare. Trimiterea la dispoziţiile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, prin prevederile Legii nr. 221/2009, nu are semnificaţia unei limitări a sferei bunurilor, situaţie în care legiuitorul ar fi folosit sintagma „bunuri imobile“ în loc de „bunuri confiscate“, astfel cum procedează în cadrul celorlalte legi de reparaţie, ci a preîntâmpinării posibilităţii de a acorda o dublă reparaţie pentru acelaşi prejudiciu.3. În sensul celor de mai sus este şi Minuta din 9 iunie 2010 a Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în care se reţine ca fiind în spiritul legii opinia conform căreia prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privesc deopotrivă bunurile mobile şi imobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau măsuri administrative asimilate acesteia.4. La momentul introducerii acţiunii autorii excepţiei au luat în considerare cele reţinute în Minuta din 9 iunie 2010 a Comisiei anterior menţionate. S-a născut astfel o speranţă legitimă pentru toţi reclamanţii de a obţine despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate. În acest context este menţionată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 februarie 2010 pronunţată în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze împotriva Georgiei în care s-a reţinut că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie, pentru persoanele care au suferit condamnări şi represiuni cu caracter politic reprezintă o speranţă legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanţe, legea făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare, care să detalieze condiţiile în care se vor putea obţine compensaţii morale, lege care nu a fost niciodată adoptată de autorităţile din Georgia.Se poate vorbi de o speranţă legitimă asimilabilă noţiunii de „bun“ în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme autorii nu au mai beneficiat de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile preluate abuziv în perioada comunistă.5. Autorii apreciază că sunt în prezenţa unei încălcări a principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14 din Convenţie, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare. Aceasta deoarece până la pronunţarea Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013 unii dintre reclamanţii care au formulat acţiuni întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009 au obţinut despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate, iar după pronunţarea acestei decizii despăgubirile respective nu mai pot fi cerute.6. Este încălcat şi dreptul de proprietate aparţinând autorilor excepţiei, deoarece pentru bunurile mobile, ca urmare a deciziei anterior menţionate, nu se mai acordă despăgubiri, iar o lipsire totală de despăgubiri este incompatibilă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.7. Sunt încălcate şi prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 din Convenţie, deoarece, potrivit Hotărârii din 29 mai 1997 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Georgiadis împotriva Greciei, ultimul dintre acestea se aplică sub aspect civil independent de calitatea părţilor, de natura legii care reglementează contestaţia şi de autoritatea competentă.Tribunalul Alba - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale, făcând referire la jurisprudenţa Curţii în materie. De asemenea arată că aspectele invocate în motivarea excepţiei reprezintă în realitate probleme de interpretare şi aplicare a legii ce sunt de competenţa instanţelor de judecată, iar nu a instanţei de contencios constituţional.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor autorilor excepţiei, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 are următorul cuprins:
(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...)b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare Autorii excepţiei susţin că textul de lege criticat aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 133 referitor la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, celor ale art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie, precum şi celor ale art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:I. Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 sunt criticate prin raportare la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013. Din jurisprudenţa în această materie a Curţii Constituţionale pot fi identificate, în principal, două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil, şi, respectiv, în cel de-al doilea caz, când excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei. În prezenta cauză Curtea constată că este aplicabil cel de-al doilea caz, fiind astfel competentă a se pronunţa asupra excepţiei.II. Curtea s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii. Cu acel prilej, Curtea a reţinut următoarele:Problema care se pune este aceea de a stabili dacă limitarea, prin decizia instanţei supreme, a categoriei bunurilor în privinţa cărora persoanele îndreptăţite pot cere şi obţine despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în condiţiile sintagmei utilizate de legiuitor „bunuri confiscate“ - fără distincţie -, corespunde sau nu coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului.Examinând expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (devenit Legea nr. 221/2009), Curtea a observat că actul normativ a avut ca premisă constatarea dificultăţilor de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 534 din 12 decembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014.30 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative, să le imprime eficienţă sporită.Obiectivele pe care expunerea de motive le prezintă sunt următoarele:a)ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter penal;b)repunerea în drepturi a persoanelor care prin hotărârea de condamnare au suferit decăderea din drepturi sau degradarea militară;c)posibilitatea acordării prin instanţa de judecată a despăgubirilor suplimentare, complementare, pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază că reparaţia obţinută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 nu este suficientă;d)reglementarea unei posibilităţi speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic. Prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum şi soţul sau descendenţii săi până la gradul al II-lea inclusiv pot opta pentru acordarea direct de către instanţa de judecată a unor despăgubiri băneşti care să acopere valoarea bunurilor confiscate.Curtea a constatat, analizând legislaţia generală şi specială cu caracter reparatoriu, că despăgubirile s-au acordat, în general, pentru bunurile imobile, preluate prin diverse metode abuzive. Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii şi la alte tipuri de bunuri, acest lucru s-a făcut expres şi explicit. Prin urmare, în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit şi acestea obiectul unor legi de reparaţie, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres şi limitativ acele bunuri supuse revendicării. Această opţiune a legiuitorului nu este de natură să încalce dreptul de proprietate, deoarece statul, în materia reglementării unor măsuri legislative reparatorii, dispune de o marjă largă de apreciere, care să corespundă cu posibilităţile sale reale de compensare şi care să asigure, în acelaşi timp, un just echilibru între drepturile şi interesele particularilor şi interesul public general (în acest sens, a se vedea, de pildă, Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Handyside împotriva Marii Britanii, paragrafele 48-49). Aceeaşi idee este reluată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful 164: „Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.“ Curtea a conchis, aşadar, că textele criticate nu încalcă dreptul de proprietate, astfel cum acesta este reglementat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. O condiţie menţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru invocarea acestui text este existenţa unui bun, noţiune ce include atât „bunuri actuale“, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe. Pentru ca o creanţă să poată fi considerată o „valoare patrimonială“, intrând sub incidenţa acestui text convenţional, titularul creanţei trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern, pe care îşi legitimează „speranţa legitimă“, sau existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României, pct. 82, sau Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragrafele 35 şi 48-52, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 31, şi hotărârile din 6 octombrie 2005, pronunţate în cauzele Draon împotriva Franţei şi Maurice împotriva Franţei, paragrafele 65-69, respectiv paragrafele 63-70). Or dreptul intern nu oferă o reglementare în acest sens şi nici vreun alt act normativ cu caracter asemănător, care să justifice „speranţa legitimă“ a persoanei interesate că este îndreptăţită să primească despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor mobile confiscate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Curtea a constatat că, în lipsa unei menţiuni exprese, ar fi împotriva voinţei legiuitorului de a include, în sfera „bunurilor confiscate“ la care norma juridică face menţiune, şi bunurile mobile. De altfel, în aceeaşi expunere de motive a legii criticate, la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secţiunii 4 intitulate „Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât şi pe termen scurt (5 ani)“, la pct. 6 denumit „Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor şi/sau cheltuielilor bugetare“, se arată că „proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi, ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obţinerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.“ Legiuitorul român, exercitând dreptul său suveran de reglementare în limitele marjei sale de apreciere acordate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a optat pentru adoptarea unor legi cu caracter reparatoriu numai în materie imobiliară, cu anumite excepţii sau situaţii clar precizate, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept ocrotit prin normele constituţionale sau convenţionale invocate. Având în vedere argumentele mai sus învederate, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Cât priveşte art. 133 referitor la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii Curtea constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât acesta nu vizează realizarea justiţiei, care, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, este înfăptuită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Eva Grif, Manuel-Olavi Grif şi Silvana-Ioana Damian, în calitate de moştenitori ai lui Ioan Grif, în Dosarul nr. 4.316/107/2012 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 decembrie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu