Decizia Nr.512 din 04.07.2017

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfârâială în Dosarul nr. 39.467/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 816D/2016.2. Dezbaterile au avut loc la data de 27 iunie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 4 iulie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 21 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 39.467/299/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfârâială într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost admisă acţiunea de obligare a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate la plata unei sume reprezentând cheltuieli de judecată.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă este neconstituţional în măsura în care este interpretat în sensul în care apelul nu mai poate fi motivat după comunicare, în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată.5. În acest sens se arată că, prin eliminarea dreptului de a motiva calea de atac fără să se ţină cont de comunicarea hotărârii, are loc o încălcare efectivă a dreptului la un proces echitabil. Aşadar, diligenţa părţii căreia nu i s-a comunicat o hotărâre judecătorească pe care intenţionează să o atace şi care ia cunoştinţă de dispozitivul acesteia din sistemul informatic ECRIS este sancţionată de lege printr-o ficţiune juridică, declararea apelului fiind asimilată cunoaşterii motivaţiei instanţei care a pronunţat hotărârea apelată.6. În continuare, se apreciază că dispoziţiile legale criticate încalcă şi art. 129 din Constituţie privind folosirea căilor de atac, întrucât privează dreptul unei persoane care nu a avut posibilitatea de a cunoaşte motivele unei hotărâri judecătoreşti de dreptul de a exercita calea de atac împotriva respectivei hotărâri.7. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că se creează o discriminare între partea căreia i s-a comunicat hotărârea judecătorească şi care beneficiază de termenul de 30 de zile pentru motivarea apelului, pe de o parte, şi partea căreia nu i s-a comunicat această hotărâre şi care va beneficia de un termen mai scurt, fără a putea fi reţinută vreo culpă în sarcina acesteia, pe de altă parte.8. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu îşi exprimă opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: „(3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel."15. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 privind folosirea căilor de atac.16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în cazul în care comunicarea marchează momentul curgerii termenului de apel, prin declararea căii de atac, anterior acestui moment, partea interesată îşi manifestă voinţa de a ataca hotărârea instanţei de fond.17. În acest sens, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat, cu titlu general, faptul că termenele procedurale încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel [art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă], că hotărârile judecătoreşti se comunică din oficiu, chiar dacă sunt definitive, de îndată ce au fost redactate şi semnate în condiţiile legii [art. 427 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate. În situaţia în care calea de atac vizează considerentele hotărârii, instanţa de control judiciar, în ipoteza admiterii căii de atac, le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia consemnată în dispozitivul hotărârii atacate [art. 460 din Codul de procedură civilă].18. În continuare, Curtea observă că dispoziţiile cu caracter general se regăsesc şi în reglementarea căilor de atac, legiuitorul prevăzând că dreptul de a exercita calea de atac a apelului se naşte, de regulă, de la comunicarea hotărârii judecătoreşti [art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă], dacă legea nu dispune altfel. Având în vedere că apelul este calea de atac cu caracter devolutiv care se îndreaptă împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea reţine că partea interesată în exercitarea acestei căi de atac trebuie să arate elementele pe care le consideră greşit avute în vedere de instanţa de fond. Sub acest aspect, Codul de procedură civilă statuează că cererea de apel va cuprinde şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază calea de atac, iar neîndeplinirea acestei obligaţii de către partea interesată este prevăzută sub sancţiunea decăderii, în sensul că partea care formulează cererea de apel nu va mai putea propune şi susţine motive, mijloace de apărare sau dovezi noi asupra cărora instanţa de apel să se pronunţe [art. 470 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) şi art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă], caz în care instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă [art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Totodată, având în vedere cele reţinute în paragraful anterior al prezentei decizii, Curtea apreciază că actul procedural al comunicării va avea loc întotdeauna, nefiind condiţionat de exercitarea unei căi de atac şi indiferent dacă termenul de declarare a căii de atac curge de la comunicare sau de la pronunţare.19. Aşadar, comunicarea reprezintă garanţia unui proces echitabil şi transparent, scopul acesteia fiind acela ca părţile să ia act de conţinutul hotărârii şi să îşi poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea apelului sau a recursului, după caz (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 301 din 6 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 5 mai 2006). Prin urmare, Curtea reţine că motivarea cererii de apel poate fi făcută după comunicarea hotărârii, întrucât numai după acest moment partea interesată are cunoştinţă nu numai de soluţie, dar şi, în mod efectiv, de considerentele cuprinse în hotărâre. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care partea interesată să fie pusă să motiveze cererea de apel fără să cunoască conţinutul hotărârii apelate, ceea ce ar face din calea de atac un instrument juridic cu o eficienţă redusă, prin prisma interesului legitim al apelantului. Aceasta deoarece apelantul, în virtutea unui beneficiu acordat de legiuitor, şi-a manifestat intenţia de a se prevala de dreptul de a exercita o cale de atac cu caracter devolutiv care îi permite să se folosească în faţa instanţei de apel, astfel cum s-a arătat la paragraful 18 al prezentei decizii, şi de alte motive şi mijloace de apărare invocate la prima instanţă, dar care trebuie indicate în cererea de apel.20. Sub aspectul motivării căii de atac, Curtea reţine că apelul se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac, înăuntrul termenului de apel care curge de la comunicarea hotărârii. Însă, există şi situaţii în care legea prevede că apelul poate fi motivat separat, respectiv în cazurile în care termenul de declarare şi cel de motivare a căii de atac curg de la momente diferite. În aceste cazuri, motivarea căii de atac se va face printr-un memoriu separat, într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 470 alin. (5) din Codul de procedură civilă.21. Având în vedere că o dispoziţie legală nu poate fi analizată în mod singular, separat de ansamblul reglementării din care face parte, Curtea reţine că, în situaţia în care partea interesată a formulat apel înainte de comunicarea hotărârii judecătoreşti, dispoziţiile art. 468 alin. (3) se coroborează cu cele ale art. 470 alin. (5) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii", deoarece, chiar dacă partea îşi manifestă nemulţumirea faţă de hotărârea primei instanţe, declarând apel înainte de comunicarea acesteia, ea nu poate cunoaşte temeiurile de fapt şi de drept pe care aceasta se sprijină.22. Aşadar, în principiu, în ceea ce priveşte calea de atac a apelului, termenul de declarare şi de motivare curge de la comunicarea hotărârii. Totuşi, legiuitorul a acordat beneficiul depunerii cererii de apel şi anterior comunicării hotărârii, fără ca acest fapt să atragă modificări sub aspectul motivării căii de atac. În consecinţă, indiferent de momentul exercitării apelului, anterior sau ulterior comunicării, motivarea acestuia este posibilă în termenul de exercitare a apelului, socotit de la data comunicării hotărârii.23. În acest context, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură reglementate de legiuitor în considerarea mandatului său constituţional conferit de art. 126 din Constituţie potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" şi art. 129 potrivit căruia: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Instituirea de către legiuitor a unor reguli speciale de exercitare a căilor de atac nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.24. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor, Curtea reţine că norma criticată se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în ipoteza acesteia, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, ipoteză ce nu corespunde situaţiei prezentate în cauză (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 781 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016).25. Nici accesul liber la justiţie nu este înfrânt, atât timp cât, potrivit dispoziţiilor legale criticate, părţilor interesate le este asigurată posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile.26. Aşadar, având în vedere că nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale, Curtea constată că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioana Sfârâială în Dosarul nr. 39.467/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunica Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Andreea CostinOPINIE CONCURENTĂSunt de acord cu respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate adoptată prin Decizia nr. 512 din 4 iulie 2017, pentru că - într-adevăr - dispoziţiile art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, însă apreciez că motivele care susţin soluţia sunt diferite de cele reţinute mai sus.Subliniez de la început faptul că în analiza dispoziţiilor legale criticate prin excepţia de neconstituţionalitate este necesară abordarea problematicii dintr-o dublă perspectivă: 1) nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem) şi 2) norma juridică trebuie înţeleasă şi interpretată în litera şi spiritul ei1. Având în vedere aceste repere, în dezacord cu motivarea deciziei sus-menţionate, precum şi cu majoritatea opiniilor doctrinare (lapidare) formulate cu privire la dispoziţiile art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă², apreciez că conformitatea prevederilor legale criticate cu dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea excepţiei rezultă din argumentarea care urmează.¹ A căuta spiritul legii înseamnă a descoperi sensul pe care legiuitorul a dorit să îl dea normei juridice (a se vedea şi N. Grigorie Lăcriţa - http://uzp.org.ro - postare din 19 II 2017)² A se vedea: I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă - Comentarii pe articole, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 589; C. Negrilă, în G. Boroi (coord.) şi alţii, Noul Cod de procedură civilă - Comentariu pe articole, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 873-874.Dispoziţiile art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilesc regula (dreptul comun) conform căreia termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii³, dacă legea⁴ nu dispune altfel⁵. De la această regulă (presupusă a fi cunoscută de orice parte dintr-un litigiu, interesată în formularea unei căi de atac) legiuitorul a instituit atât unele situaţii analoage/echivalente, cât şi unele excepţii.³ Regula comunicării hotărârilor este stabilită prin art. 427 din Codul de procedură civilă potrivit căruia „Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii."⁴ Legea care poate să dispună altfel nu este, aşa cum vom vedea, exclusiv Codul de procedură civilă.⁵ Regula generală privind stabilirea momentului de la care termenele procedurale încep să curgă este instituită prin art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel".Astfel, trebuie reţinută mai întâi echipolenţa/echivalenţa pe care legiuitorul o face între prevederile alin. (1)⁶, alin. (2)⁷ şi alin. (3)⁸ ale art. 468 din Codul de procedură civilă, în sensul că termenul de apel care, de regulă, curge de la comunicarea hotărârii, se va socoti la fel chiar dacă comunicarea hotărârii s-a făcut doar odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite ori dacă o parte depune apelul înaintea comunicării hotărârii instanţei de fond; or, dacă această echipolenţă este făcută de către legiuitor, în mod logic înseamnă că - din momentele expres precizate - apelantul are la dispoziţie 30 de zile pentru a-şi formula, modifica, completa şi/sau motiva⁹ calea de atac formulată¹⁰.⁶ Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.⁷ Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite.⁸ Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel. Cu privire la această dispoziţie legală, în doctrină s-a subliniat faptul că actul de procedură care este depunerea cererii de apel înlocuieşte actul de procedură al comunicării hotărârii (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Ediţia a II-a, vol. III - Căile de atac. Proceduri speciale, Editura Solomon, Bucureşti, 2017, p. 61).⁹ Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel, potrivit art. 471 alin. (3) din Codul de procedură civilă.¹⁰ A se vedea şi V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă - comentat şi adnotat, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1.293 (pct..5), precum şi jurisprudenţa acolo rezumată (p. 1.296, pct. 18-19).Apoi, este necesară punerea în evidenţă a excepţiilor reglementate (evident, în mod expres) care se abat de la regula instituită prin alin. (1) al art. 468 din Codul de procedură civilă privind momentul începerii curgerii termenului de apel. Astfel, prin excepţie, termenul de apel începe să curgă de la alte momente decât comunicarea actului de procedură în situaţii precum cele care vor fi enumerate exemplificativ:– în procedura necontencioasă, termenul de apel curge de la pronunţare pentru părţile prezente la ultima şedinţă de judecată şi de la comunicare pentru cei care au lipsit [art. 534 alin. (3) din Codul de procedură civilă];

– pentru procuror termenul de apel începe să curgă de la pronunţare atunci când nu a participat la judecată şi de la comunicare atunci când a participat la judecarea

cauzei [art. 468 alin. (4) din Codul de procedură civilă]; – de la data desemnării avocatului începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac [art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă];

– de la data comunicării încheierii prin care s-a soluţionat cererea de ajutor public judiciar ori, după caz, cererea de reexaminare, în sensul admiterii, respectiv al respingerii, începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac [art. 13 alin. (3) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă];

– pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi, ori în cazul moştenirii vacante, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul special [art. 469 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă].Apreciez că numai în situaţii ca cele prezentate mai sus sunt aplicabile dispoziţiile art. 470 alin. (5) din Codul de procedură civilă¹¹, întrucât numai în asemenea cazuri termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii. Prin urmare, pare a fi inacceptabilă susţinerea faptului că prevederea legală sus-menţionată ar avea incidenţă în situaţia reglementată de art. 468 alin. (3), în sensul existenţei posibilităţii acordării - în favoarea părţii care a depus apelul înainte de comunicarea hotărârii - a unui termen de 30 de zile de la comunicarea efectivă a hotărârii atacate pentru motivarea, completarea sau modificarea căii de atac.¹¹ Potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. Odată făcute aceste precizări, pentru a desluşi intenţia legiuitorului, trebuie să analizăm dispoziţiile art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă în contextul întregii reglementări privind apelul¹².¹² În scopul menţionat vom avea în vedere, în principal: dispoziţiile art. 461 alin. (1) (potrivit cărora calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii); dispoziţiile art. 471 alin. (1) (conform cărora apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă...); dispoziţiile art. 476 care prevăd că: apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept [(alin. (1)]; în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă [alin. (2]; prin apel este posibil să nu se solicite judecarea în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă [alin. (3)]; dispoziţiile art. 477 (potrivit cărora: instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată [alin. (1)]; devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil [alin. (2)]. Din ansamblul reglementării actuale a apelului rezultă că dispoziţiile art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă vizează situaţia acelei părţi din litigiul soluţionat de instanţa de fond care are interesul să atace hotărârea, fără însă a avea nevoie de luarea la cunoştinţă a motivării acesteia¹³, pentru că - prin ipoteză - prin calea de atac se urmăreşte şi se solicită fie rejudecarea în fond a cauzei pe baza actelor şi probelor existente la dosar, fie anularea sentinţei atacate. Că este aşa reiese din dispoziţiile exprese ale Codului de procedură civilă, conform cărora apelul are efect devolutiv în sensul că odată exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept [art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. Chiar şi atunci când apelul nu se motivează, devoluţiunea este totală, sub rezerva că instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza a ceea ce sa invocat la prima instanţă de către părţi (doar dacă vrea să invoce motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, apelantul trebuie să îşi motiveze apelul)¹⁴. Aşadar, părţile au posibilitatea de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de drept şi de fapt ce au fost ridicate în prima instanţă¹⁵. Totodată, părţile pot să nu solicite judecarea în fond sau rejudecarea cauzei, ci pot solicita - prin cererea de apel - anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură civilă].¹³ Reamintim: Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate [art. 461 alin. (1) din Cod], iar apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii [art. 471 alin. (1) din cod]; dacă apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă [art. 471 alin. (2) din Cod].¹⁴ A se vedea şi M. Tăbârcă, op. cit. supra., p. 75.¹⁵ Neîndeplinirea cerinţei privind indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul este sancţionată numai cu decăderea apelantului din dreptul de a invoca motivele de temeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate (art. 470 alin. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă). Instanţa de apel nu poate respinge apelul ca nemotivat, ci este obligată să se pronunţe, în fond, numai pe baza actelor de procedură efectuate de toate părţile în faţa primei instanţe. Aşadar, trebuie făcută distincţie între partea care intenţionează să formuleze apelul cunoscând motivarea hotărârii instanţei de fond (parte care - potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă - va trebui să aştepte comunicarea hotărârii, pentru ca, apoi, în 30 de zile să formuleze, să motiveze şi eventual să completeze ori să modifice apelul) şi partea care nu este interesată de motivarea hotărârii (şi care va putea depune apelul în orice moment ulterior pronunţării sentinţei, având la dispoziţie un termen de 30 de zile - de la depunerea apelului - în care îşi va putea completa, modifica şi/sau motiva calea de atac). Concluzionând, consider că, analizate în contextul reglementării de ansamblu a căii de atac a apelului, dispoziţiile art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă, criticate prin excepţia de neconstituţionalitate care face obiectul cauzei de faţă, sunt în deplin acord cu prevederile constituţionale invocate, dar privite prin prisma argumentelor de mai sus. Judecător, prof. univ. dr. Mircea Ştefan Minea