Decizia Nr.466 din 14.11.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 35 din 16 ianuarie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Iulia Antoanella Motoc	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ingrid Alina Tudora	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 7.996/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 433D/2013.La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, avocatul Corina Ruxandra Popescu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.Astfel, cu privire la admisibilitatea excepţiei invocate, solicită schimbarea jurisprudenţei recente a instanţei de contencios constituţional, stabilită prin deciziile nr. 202/2013 şi 212/2013, arătând că, fiind vorba despre un text de lege supus unei interpretări printr-un recurs în interesul legii, obligatorie conform dispoziţiilor legale, acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate decât în forma în care se găseşte, urmare a interpretării respective. Totodată, apreciază că este firesc ca excepţia de neconstituţionalitate invocată să aducă critici aspectelor reţinute prin decizia de interpretare, de vreme ce, în lipsa acestora, textul legal ar avea aceeaşi formă anterioară interpretării, iar excepţia de neconstituţionalitate nu şi-ar găsi rostul. Prin urmare, arată că excepţia este admisibilă, întrucât interpretarea textului de lege nu poate fi distinsă de textul în sine, împreună alcătuind un tot, deoarece, odată admis recursul în interesul legii, modul de interpretare statuat este obligatoriu, conform art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865.Pe fondul excepţiei, susţine că normele cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, un „bloc de convenţionalitate“, cu consecinţa că acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale şi care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară în cazul apariţiei de neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne.În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială faţă de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv s-a adoptat o lege specială, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială, astfel încât acţiunile directe împotriva statului român nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Se mai arată că, spre deosebire de o altă decizie pronunţată de aceeaşi instanţă în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării, şi anume Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în Decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai preluat şi principiul priorităţii Convenţiei faţă de legea specială.Or, în opinia reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, cele două „corpuri normative“, respectiv Legea nr. 247/2005 şi Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un „bloc de legalitate“ inferior „blocului de convenţionalitate“ compus din Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Faţă de existenţa celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu conţine dispoziţii mai favorabile şi contravine Convenţiei, interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna „blocului de convenţionalitate“ constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.În susţinerea celor mai sus menţionate, depune concluzii scrise la dosar.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă atât jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată prin deciziile nr. 202/2013 şi nr. 212/2013, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 aprilie 2006 pronunţată în Cauza Lindner şi Hammermayer împotriva Statului român, Hotărârea din 8 iunie 2010 pronunţată în Cauza Maties împotriva României, precum şi Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Decizia civilă nr. 257 din 13 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7.996/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Irena Silberstein într-o cauză având ca obiect „pretenţii“.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, aşa cum sunt interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, potrivit căreia persoanele îndreptăţite trebuie să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 247/2005, şi având în vedere cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 contravin dispoziţiilor art. 11, art. 20 şi art. 44 din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, apreciază că aceasta este nefondată.Astfel, instanţa arată că prevederile legale criticate nu încalcă niciun drept constituţional invocat de autoarea excepţiei, ci doar prevede procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor datorate acesteia, procedură ce poate fi ulterior contestată de persoana îndreptăţită în faţa instanţei de contencios administrativ. Posibilitatea statului de a stabili pe cale legislativă o anumită procedură de despăgubire a persoanelor îndreptăţite este recunoscută şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere invocă Decizia nr. 5 din 8 ianuarie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin care Curtea Constituţională a statuat că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, astfel încât prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.De asemenea, apreciază că invocarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este neîntemeiată, dat fiind faptul că reglementarea legală criticată este în concordanţă cu dreptul oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, iar suspendarea exerciţiului dreptului de dispoziţie asupra titlului de despăgubire este firească, atâta timp cât se află în derulare soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei decizii emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII al Legii nr. 247/2005 faţă de dispoziţiile constituţionale ale art. 11, art. 20 şi art. 44 şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 1.241 din 6 octombrie 2009.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut prin dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.Din examinarea motivelor de neconstituţionalitate invocate de autoarea excepţiei se reţine că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, contravin dispoziţiilor art. 11, art. 20 şi art. 44 din Constituţie, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate formulate în susţinerea excepţiei, precum şi conţinutul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, decizie referitoare la recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.Titlul VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 cuprinde următoarele capitole: cap. I - Dispoziţii generale, art. 1-5, cap. II - Fondul „Proprietatea“, art. 6-12¹, cap. III - Măsuri instituţionale, art. 13-14², cap. IV - Măsuri anticorupţie, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. V¹ - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul „Proprietatea“, art. 18¹-18⁹, cap. VI - Căi de atac în justiţie, art. 19 şi 20, cap. VI¹ - Răspunderi şi sancţiuni, art. 20¹, şi cap. VII - Dispoziţii tranzitorii şi finale, art. 21-33.Prevederile art. 13, 14, 14¹, 14², art. 15 lit. a)-d) şi f), art. 16, 17, 18, 18¹, 18², 18³, 18⁴, 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ şi art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din capitolul VI - Dispoziţii tranzitorii şi finale al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.În ceea ce priveşte abrogarea prevederilor cuprinse în reglementarea legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată, în jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanţând interpretarea sintagmei „în vigoare“ din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care circumstanţiază controlul de constituţionalitate numai la legile şi ordonanţele în vigoare, Curtea Constituţională a reţinut că acest control vizează „dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare“, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.O astfel de soluţie a fost justificată prin faptul că, deşi abrogată, „legea civilă poate ultraactiva în unele situaţii, potrivit principiului tempus regit actum“. Aşa fiind, Curtea este competentă şi urmează a se pronunţa asupra prevederilor de lege cu care a fost sesizată.Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că reglementarea legală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată. De asemenea, apreciază că prevederile titlului VII al Legii nr. 247/2005 aduc atingere şi dispoziţiilor art. 1 intitulat Protecţia proprietăţii cuprins în Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:Din expunerea motivelor de neconstituţionalitate invocate în susţinerea excepţiei, Curtea observă că autoarea acesteia critică, în mod indirect, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că soluţia jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele de judecată, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispoziţiile legii speciale, şi anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar faţă de legea generală, respectiv art. 480 şi următoarele din Codul civil din 1864 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituţie, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.Curtea reţine că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunii în revendicare, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie, trebuie respinse ca inadmisibile.În acest context, din prisma criticilor formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că obiectul excepţiei îl reprezintă o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unui recurs în interesul legii.Aşa fiind, în cauză se impune a fi analizată în primul rând competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra unei astfel de excepţii de neconstituţionalitate.Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, este unitară, cu două abordări distincte:1. Curtea Constituţională, constatând că este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii interpretării date unei norme juridice printr-un recurs în interesul legii, a statuat că poate verifica constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, tocmai pentru a nu permite ca un text legal să fie susceptibil de aplicare în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de judecată. Reprezentativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.2. Pe cale de consecinţă, atunci când obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă însăşi decizia instanţei supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunţate cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unui control de constituţionalitate.În acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.Analizând prezenta excepţie de neconstituţionalitate din perspectiva propriei sale jurisprudenţe în materie, şi pentru a determina dacă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că recursul în interesul legii este o instituţie juridică ce contribuie la asigurarea respectării principiului securităţii juridice şi a preeminenţei dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiţii unice, imparţiale şi egalitare, în acord cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.În acest sens, în scopul asigurării unei jurisprudenţe unitare, rolul instanţei supreme în cadrul sistemului judiciar naţional este unul esenţial, acesta fiind subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 37, prin care s-a statuat că, deşi divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială, cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă.Reglementat prin art. 329 şi următoarele din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 514 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii este acel mijloc procesual prin care se urmăreşte realizarea unei jurisprudenţe unitare atunci când se constată că, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv definitive - în sistemul noului Cod de procedură civilă, s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi chestiuni/probleme de drept. Cu alte cuvinte, scopul recursului în interesul legii este acela de a înlătura o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei decizii prin care dezlegarea dată chestiunilor/problemelor de drept judecate devine obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.Cu privire la activitatea de interpretare a legii, realizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în literatura de specialitate s-a arătat că, în acest caz, instanţa supremă desfăşoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, iar în ceea ce priveşte sensul interpretării cazuale, realizate de instanţele de judecată sau de autorităţile administrative în procesul aplicării dreptului, s-a arătat că, în cadrul acesteia, organul de interpretare este ţinut să clarifice cu toată precizia sensul normei juridice şi să stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situaţie de fapt.Raportând aceste aspecte de teorie a dreptului la examinarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate.Prin decizia în cauză, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.Potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei, iar în acord cu jurisprudenţa sa, în vederea exercitării acestei atribuţii, instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei.Or, Curtea reţine că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, Curtea nu are competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei hotărâri judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepţie ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 7.996/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 14 noiembrie 2013.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Ingrid Alina Tudora