DECIZIE Nr.
455 din 22 aprilie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 68 1, art. 143 si art. 160 b din
Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 380 din 20 mai 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu
-judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean
-judecător
Marinela Mincă - procuror
Marieta Safta - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68, art. 143 şi art. 160b din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Shyti Blenis în Dosarul nr.
2.751/36/2007 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze
penale cu minori şi de familie.
La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de
care procedura de citare este legal îndeplinită.
Ministerul Public pune concluzii de respingere a
excepţiei ca neîntemeiată, arătând că normele criticate nu încalcă dispoziţiile
constituţionale invocate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 10
decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 2.751/36/2007, Curtea de Apel
Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 681, art. 143 şi art. 160b din Codul de procedură penală, excepţie
invocată de Shyti Blenis.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 143 din Codul de
procedură penală prevăd posibilitatea luării măsurii arestării preventive „fără
o acoperire legală în sensul normelor constituţionale". Astfel,
„judecătorul este lăsat să aprecieze ce anume reprezintă probe în raport cu
comportamentul social viitor al persoanei cercetate" şi, de asemenea, se
lasă la liberul arbitru al judecătorului „să aprecieze subiectiv în ce ar
consta pericolul concret pentru ordinea publică al unor eventuale fapte
viitoare", cu consecinţa introducerii de „elemente discriminatorii între
persoane". Se mai arată că art. 143 din Codul de procedură penală nu
transpune întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale; astfel, textul criticat stabileşte ca temei al arestării
preventive existenţa unor „indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală", în timp ce, potrivit jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, temeiul arestării preventive constă în existenţa
unor „date" care să obiectiveze „motivele" pentru care se bănuieşte
că persoana faţă de care s-a dispus arestarea preventivă a săvârşit o
infracţiune. In plus, sintagma „rezultă presupunerea" cuprinsă în normele
criticate „lasă loc arbitrariului şi aprecierii subiective a judecătorului,
ceea ce introduce elemente discriminatorii între persoane, fără a exista un
criteriu obiectiv şi neinterpretabil de apreciere". In opinia autorului
excepţiei, faţă de elementele dosarului nu există motive plauzibile - în sensul
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - pentru a fi bănuit de
comiterea infracţiunii de care este acuzat, motivele invocate de instanţă fiind incompatibile cu
criteriile impuse de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se face referire, detaliat,
la situaţia de fapt în cauză, cu raportare la principiile desprinse din
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi se conchide în sensul că
„urmează a se reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2), art.
11 din Constituţie, art. 5, 6, 13 din Convenţie".
In ceea ce priveşte dispoziţiile din Codul de procedură
penală referitoare la verificări privind arestarea inculpatului în cursul
judecăţii, se susţine că determină o discriminare între inculpaţii care se află
în cursul urmăririi penale şi cei aflaţi în cursul judecăţii, „deoarece numai
cei din cursul urmăririi penale au dreptul la un recurs efectiv". Astfel,
dacă în ceea ce priveşte această categorie de inculpaţi, potrivit art. 158
alin. 8 din Codul de procedură penală, recursul împotriva încheierii prin care
s-a prelungit măsura arestării preventive se soluţionează înainte de expirarea
duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate, în cursul
judecăţii un asemenea recurs se poate soluţiona şi după expirarea măsurii
arestării preventive.
Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru
cauze penale cu minori şi de familie apreciază că
excepţia este neîntemeiată, „prevederile legale atacate răspunzând normelor
constituţionale şi celor europene adoptate de către România".
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textele de lege
criticate nu încalcă normele constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale şi,
prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie
dispoziţiile art. 681, art. 143 şi art. 160b din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:
- Art. 681 (Indicii temeinice): „Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză
rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte
premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.";
-Art. 143 (Condiţiile reţinerii): „Măsura reţinerii
poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit
sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă
sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală.
Organul de cercetare penală este obligat să îl încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu
privire la luarea măsurii reţinerii.
Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce
la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să-şi angajeze
apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face
nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit
împotriva sa.
Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.
148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de
pedeapsă prevăzute de lege."
- Art. 160b
(Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii):
„In cursul judecăţii, instanţa verifică periodic,
dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive.
Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este
nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat
sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune,
prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în
libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au
determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există
temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin
încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Incheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile
art. 160a alin. 2 aplicându-se în mod
corespunzător."
In susţinerea excepţiei se invocă încălcarea
prevederilor constituţionale cuprinse în: art. 11 privind dreptul internaţional
şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa
legii şi a autorităţilor publice, art. 18 alin. (1) privind protecţia
cetăţenilor străini şi a apatrizilor, art. 20 referitoare la tratatele
internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la
justiţie, art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la
apărare, art. 52 alin. (1) privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, art. 126 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei. Se invocă,
totodată, dispoziţiile art. 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la
libertate şi la siguranţă, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un
recurs efectiv, precum şi cele ale art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice privind dreptul oricărei
persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de a fi prezentă la proces şi de
a se apăra ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu
are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori
interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără
plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea constată următoarele:
1. In jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a mai
pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 143 din Codul de
procedură penală, în raport de dispoziţiile constituţionale ale art. 11 privind
Dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind
drepturile omului, precum şi faţă de cele ale art. 5 paragraful 1 lit. c)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, conform cărora: „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi
lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor
legale: [...]c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în
faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de
a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica
să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia."
Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 21 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 155 din 22 februarie 2005, Curtea a constatat că, în
mod contrar afirmaţiilor autorului excepţiei, prevederile art. 143 din Codul de
procedură penală transpun întocmai în dreptul intern prevederile art. 5
paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, nu a putut fi reţinută nici pretinsa
încălcare prin textul de lege criticat a prevederilor constituţionale cuprinse
în art. 11 alin. (2), respectiv în art. 20 alin. (2). In acelaşi sens sunt şi
Decizia nr. 344 din 5 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 86 din 11 februarie 2003, şi, respectiv, Decizia nr.
462 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 34 din 11 ianuarie 2005, prin care Curtea a mai statuat, pentru
considerentele acolo reţinute, că art. 143 din Codul de procedură penală nu
încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (1) potrivit cărora „Libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", respectiv pe cele
ale art. 23 alin. (11), conform cărora, „Până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată".
Intrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să
determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată anterior de
Curte, precum şi considerentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în
prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 681 din Codul de procedură penală, în
raport de care nu au fost formulate critici distincte.
In plus, în prezenta cauză se mai invocă încălcarea,
prin acelaşi text de lege, a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în: art. 16
alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, art. 18 alin. (1) privind protecţia cetăţenilor străini şi a
apatrizilor, art.21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul
la apărare, art. 52 alin. (1) privind dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau
al unor libertăţi, art. 126 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei. Se invocă,
totodată, încălcarea dispoziţiilor art.6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un
proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, precum şi cele ale art. 14
pct. 3 lit. d) din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
privind dreptul oricărei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de a fi
prezentă la proces şi de a se apăra ea însăşi sau să aibă asistenţa unui
apărător ales de ea.
Nici aceste critici nu pot fi reţinute. Dispoziţiile
procedural-penale care reglementează condiţiile reţinerii, respectiv cele care
definesc sintagma indicii temeinice, nu introduc nicio discriminare şi, de asemenea, nu îngrădesc
dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, de a fi apărată şi de a se prevala
de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil şi dreptul la un
recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale. De altfel, se constată că ceea
ce se invocă în realitate este încălcarea acestor garanţii în cauza dedusă
judecăţii, aspect ce excedează însă competenţei Curţii Constituţionale, care,
potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată.
II. In ceea ce priveşte dispoziţiile din Codul de
procedură penală referitoare la verificări privind arestarea inculpatului în
cursul judecăţii, neconstituţionalitatea acestora este dedusă din compararea
lor cu normele cuprinse în art. 159 alin. 8 din Codul de procedură penală.
Asemenea critici nu pot fi reţinute, deoarece, aşa cum a statuat Curtea
Constituţională în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 495 din 16
noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005,
sau prin Decizia nr. 1.192 din 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2008, examinarea
constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia
cu dispoziţii din Constituţie sau din instrumentele juridice internaţionale la care România este parte,
iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele. In plus, autorul
critică modul în care instanţa a aplicat în cauză normele criticate, aspect ce
excedează competenţei Curţii Constituţionale.
Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146
lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALA
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstitutionalitate a
dispoziţiilor art. 681, art. 143 şi art. 160b din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Shyti Blenis în Dosarul nr. 2.751/36/2007 al Curţii de
Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 aprilie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Marieta Safta